■ Pr.Al. Stănciulescu-Bârda

SINDICATE PREOŢEŞTI!

O problemă noua , care face deliciul presei din această perioadă, o constituie sindicatele preoţeşti. Grupuri mari de preoţi din diferite regiuni ale ţării s-au constituit în sindicate, şi-au stabilit dezideratele, programele de lucru şi au început să lupte pentru recunoaşterea lor oficială şi ralierea la marile blocuri sindicale ale ţării. În Oltenia s-a format sindicatul ,,Păstorul cel bun”, care a fost recunoscută oficial de către Judecătoria Craiova. Mitropolia a făcut recurs faţă de această sentinţă la tribunal. Vom vedea urmarea. Preoţii din Moldova s-au constituit în sindicatul ,,Acoperământul Maicii Domnului”. Patriarhia Română a dat un comunicat, prin care califică sindicatele preoţeşti drept ,,necanonice şi nestatutare”. Tensiunea creşte şi se conturează tot mai bine două tabere. Pe internet sunt peste 35 pagini cu titlurile ziarelor în care au apărut articole referitoare la această mişcare preoţească. Aproape fiecare articol este însoţit de mesaje şi comentarii. Foarte multe comentarii venite din partea unor preoţi din toate regiunile ţării şi din partea unor credincioşi sau grupuri de credincioşi. Lecturând articolele şi mesajele ce le însoţesc, îţi dai cu uşurinţă seama că în multe eparhii s-au creat în ultima vreme adevărate prăpăstii între centrele eparhiale şi preoţimea de rând, în special cea din mediul rural. Cuvinte precum ,,grofi” şi ,,iobagi” sunt tot mai frecvente. Păcat că s-a ajuns aici!

Din rândul preoţilor înscrişi în noile sindicate remarcăm şi personalităţi importante ale clerului. Aş menţiona în acest sens pe Părintele Nicolae State de la Rm. Vâlcea, fost director al Tipografiei Eparhiale din acel oraş, acum devenit vicepreşedinte al noului sindicat al preoţilor din Oltenia. Îl cunosc pe dânsul de aproximativ patruzeci de ani şi întotdeauna m-a impresionat prin capacitatea sa de a sluji Biserica, de a face activitate editorială şi misionară. Mii de cărţi religioase au fost distribuite gratuit de către Părintele State românilor din ţară şi străinătate. Nenumăraţi oameni de cultură din Rm. Vâlcea şi din împrejurimi sunt cooptaţi de Părintele State în tot felul de acţiuni culturale şi sociale de interes local şi naţional. Dânsul a făcut donaţii în cărţi şi bani şi parohiei noastre de-a lungul anilor şi ne-a vizitat chiar parohia. Am spus toate acestea pentru a sublinia convingerea intimă, că astfel de oameni sunt călăuziţi de gânduri sincere şi sunt dedicaţi trup şi suflet Bisericii Ortodoxe Române.

Să dea Dumnezeu, ca părţile implicate în acest conflict să treacă peste orgolii şi micimi omeneşti, să elimine cauzele care au generat asemenea situaţii şi tensiuni în sânul Bisericii noastre şi să găsească soluţiile cele mai potrivite pentru ca unitatea şi armonia să revină în instituţia noastră. Avem nevoie ca de apă şi de aer de înţelegere, de pace, de armonie, de bună convieţuire între ierarhi, preoţi şi credincioşi. Sunt destule forţe ostile, care urmăresc dezbinarea neamului românesc pe cele mai diverse planuri. Să dea Dumnezeu ca măcar pe plan bisericesc să ne păstrăm unitatea.

______________

======================

O ÎNTÂMPLARE CU TÂLC

Într-o noapte, pe la ora unu, am fost trezit din somn de o hărmălae de nedescris. Se auzeau voci de oameni strigând şi înjurând de mama focului, urlau câinii! Doar tunul mai trebuia să bubuie, ca să fie tacâmul complet. Am ieşit buimăcit, să văd ce s-a întâmplat. Când am văzut, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. M-am tot zgâit în lumina lunii şi mă întrebam dacă e adevărat sau am vedenii! Vreo patru vlăjgani între 20 şi 30 de ani se chinuiau cu doi cai şi două căruţe şi nici ei nu ştiau bine ce vor de la bietele animale. Caii erau înhămaţi la căruţe, iar căruţele erau legate una de alta, spate la spate, adică una îndreptată spre răsărit şi alta spre apus. Vitejii mamei loveau cu eroism caii, ca să meargă unul la deal şi altul la vale. Caii trăgeau din greu în ham, dar, pe cât trăgea unul, trăgea şi celălalt împotrivă. Se opinteau şi, din când în când reuşea câte unul să-l tragă pe celălalt după el cu căruţe cu tot. Atunci voinicii se amuzeau atât cât puteau ei s-o facă, în gura mare, în răcnete şi strigături, parcă ar fi fost undeva în pustiul Saharei. Poate făcuseră şi pariu mai înainte de ispravă cu privire la puterea unuia sau altuia dintre cai.

Multe zile m-am gândit cu indignare la scena din noaptea aceea. Îi cunoşteam pe năzdrăvani, dar bine ar fi fost ca să nu-i fi cunoscut, să fi fost de departe, cât mai de departe, dar, din păcate, erau de prin părţile noastre! M-am tot întrebat ce vor fi gândit şi ce vor fi simţit bietele animale aflate în cauză despre stăpânii lor în special şi, dacă le va fi dus puterea gândului, la om în general, la omul – stăpân şi rege al naturii, lăsat de Dumnezeu s-o conducă şi să o stăpânească! Dacă regele a ajuns în halul acesta, ce să mai vorbim de celelalte!

Cu cât a trecut timpul, am început să-i înţeleg pe tinerii din noaptea aceea. Nu cumva ei nu făceau altceva decât să traducă în faptă, în mod concret, ceea ce vedeau în jurul lor, în mare şi în mic? Nu cumva ei văzuseră în buletinele de ştiri ale televiziunii cum merg treburile în unele ţări(depărtate, ce-i drept!), în care preşedintele vrea una, guvernul alta, parlamentul alta; nu cumva ei văzuseră în unele comune(altele decât a noastră, bineînţeles!), cum primarul trage la deal şi consiliul local la vale; nu cumva ei văzuseră în atâtea familii cum soţul zice una, soţia alta, copiii fac ce vor? Orice e posibil! Într-o lume în care înţelegerea, armonia şi pacea sunt pe cale de dispariţie, nu e de mirare ca nişte tineri să încerce s-o caricaturizeze cu mijloacele de care dispun şi la nivelul lor! Poate chiar dovedeau prin aceasta că sunt adevăraţi artişti sau, de ce nu, analişti politici! Vai de mama noastră!

______________

ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT

Dacă ar fi să înfăţişăm istoria poporului român sub forma unei hărţi în relief, cu munţi, dealuri, câmpii, cu văi şi prăpăstii, cu râuri, cu fluvii şi cu mări, atunci Ştefan cel Mare şi Sfânt şi epoca sa ar trebui să fie un adevărat Everest. Nici unul dintre domnii cu care a binecuvântat Dumnezeu neamul românesc în trecerea sa pe pământ de până acum nu a atins culmile la care s-a ridicat el. Indiferent din ce latură am privi personalitatea şi activitatea sa, fie ea politică, strategică, culturală, umană, morală ori religioasă, nu putem să-i atribuim decât calificative la superlativ. Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost ca un efort suprem al neamului românesc de a supravieţui în istorie, într-o vreme de grea cumpănă. Ecourile prăbuşirii bastionului creştinătăţii, Constantinopolul, erau foarte puternice, îngrijorarea atinsese maximum de încordare. Turcii păşiseră în Europa şi înaintau an de an tot mai adânc spre inima ei. Peninsula Balcanică, ciopârţită de iataganele otomane, se zvârcolea însângerată şi neputincioasă sub picioarele învingătorilor. Dunărea nu mai putea constitui decât cu multe jertfe hotarul de care să se împiedice aliotmanul turcesc. Tătărimea Bugeacului şedea în şeile cailor, aşteptând un semn de la sultan, pentru a porni-o în galop spre Moldova şi Ţara Românească. Ungurii, polonezii, ucrainienii şi ruşii nu aşteptau decât momente prielnice să atace. Marile puteri europene nu înţelegeau, ori se făceau că nu înţeleg gravitatea situaţiei în care se afla “poarta creştinătăţii”, pentru a se sinchisi de ea. Însăşi fiinţa neamului românesc era ameninţată cu pieirea de pe harta lumii.

In acest context dramatic se ridică în Moldova Ştefan cel Mare şi Sfânt. El este un miracol nu numai în istoria românilor, ci şi a întregii Europe şi a creştinătăţii. El a fost Omul, a fost Eroul providenţial, prin care a lucrat Dumnezeu pe pământ în acea perioadă. Nu se poate concepe ca armata Imperiului Otoman secondată de hoardele tătare, o armată bine instruită şi dotată, care trecuse prin foc şi sabie imperii şi popoare, să se poticnească de o ţărişoară precum Moldova. Nimeni nu contesta bogăţia naturală a Moldovei, dar oricine trebuie să recunoască inferioritatea numerică şi strategică a armatei moldovene în comparaţie cu cea turcească. Era vremea luptelor directe între oameni. Omul zilelor noastre nu trebuie să-şi închipuie că pe atunci se dispunea de armament sofisticat ca cel din ziua de azi, care suplineşte mulţime de oameni. Câteva maşini rudimentare de război, dintre care tunurile se situau pe locul întâi, constituiau armele “cu bătaie lungă” ale armatelor de atunci. Forţa adevărată a unei armate o constituia numărul ostaşilor, nivelul lor de instrucţie şi iscusinţa conducătorilor. Nu avem date că Ştefan cel Mare avea o armată permanentă numeroasă. Aceasta forma garda curţii domneşti şi paza cetăţilor. Armata cea numeroasă o forma ţara, atunci când era chemată sub steag la vreme de nevoie. Majoritatea ostaşilor recrutaţi erau neinstruiţi sau, oricum, cu o sumară pregătire militară. Ei erau conduşi de convingerea că îşi apără ţara, pământul, casa, biserica şi cimitirul, părinţii şi copiii, nevasta şi însăşi raţiunea de a fi. Se adunau în jurul domnului ca puii în jurul cloştii şi încercau să opună rezistenţă uliului.

Ştefan a reuşit în scurt timp să devină omul lui Dumnezeu trimis să mântuie Moldova de invadatori. Lupta lui nu se dădea numai pentru apărarea ţării, ci şi pentru apărarea credinţei creştine. El nu-şi făcea un titlu de glorie din nenumăratele victorii câştigate, ci le punea pe toate pe seama ajutorului dat de Dumnezeu. El intra în lupte, acolo unde era mai greu, dar poporul era convins că în luptă se găsesc şi îngerii lui Dumnezeu, arhanghelul Mihail, ori sfinţii militari, precum Sfântul Gheorghe sau Sfântul Dimitrie şi alţii. Luptele lui Ştefan erau luptele pe care Dumnezeu le voia. Ştefan însuşi se socotea slujitorul lui Dumnezeu şi împlinitorul voii Lui. înfrângerile erau pedeapsă divină pentru păcate. Concepţia lui Ştefan era profund creştină, de om pământesc aflat sub greutatea vieţii şi a păcatului, de om cu misiune specială, destinat de Dumnezeu pentru a-şi conduce poporul la libertate şi independenţă în marele concert al popoarelor. El şi-a însemnat trecerea prin lume cu nenumăratele morminte ce arată locurile unde au avut loc lupte, prin zecile de locaşuri sfinte, prin cetăţi şi construcţii, dar, mai ales şi mai trainic, prin urmele rămase în memoria poporului său. S-a scris mult, dar nu s-a spus totul despre Ştefan cel Mare şi Sfânt până acum. [1]

El rămâne, în continuare, o enigmă şi un miracol în istorie; el rămâne un punct de reper în viaţa poporului român, un model şi un prilej de bucurie pentru românii din toate timpurile şi din toate locurile. În persoana lui Ştefan se întruchipează însuşi simbolul existenţei, vitejiei şi unităţii noastre româneşti din toate timpurile şi din toate locurile. Nu este român, care să-l conteste; nu este român, care să nu i se închine cu veneraţie; nu este român, care să nu-şi simtă sufletul vibrând în faţa mormântului de la Putna; nu este român, care să nu se simtă mândru, când precizează că este din Ţara lui Ştefan-Vodă. S-au scurs cinci sute de ani de la trecerea lui spre cele veşnice, dar memoria lui rămâne la fel de vie şi mobilizatoare pentru toţi românii de aici şi de pretutindeni. Întotdeauna umbra lui a vegheat la suferinţele şi la bucuriile poporului român. Bătrânul stăpân al Moldovei a plâns sub cripta mormântului de plânsetul urmaşilor săi aflaţi în grele cumpene, iar la vreme de încercare duhul lui a luptat alături de români pentru apărarea cauzelor sfinte naţiei.

În multe lucrari vom întâlni pe Ştefan sfătuindu-se cu Dumnezeu prin sfinţii Săi slujitori, călugări şi pustnici, cercetând bisericile şi mânăstirile, rugându-se el însuşi, ori cerând obştilor mânăstireşti, armatei şi întregului popor să se roage şi să postească pentru izbânda asupra liftei păgâne. Ştefan acţionează sub semnul şi cu permisiunea divinităţii. Altarele construite după luptele susţinute sunt semne de mulţumire, dar şi de veşnică pomenire pentru cei dispăruţi. El este drept şi milostiv. Ajută pe săraci, dă zestre la tineri şi tinere fără posibilităţi, îşi împroprietăreşte vitejii, are conştiinţa vremelniciei vieţii şi slavei omeneşti. Ştefan este nu numai un conducător de oşti şi de ţară; Ştefan este părintele neamului românesc. Tocmai de aceea l-a plâns ţara întreagă de cinci veacuri încoace, tocmai de aceea

i-au simţit mereu lipsa în marile momente de încercare. Ştefan cel Mare nu putea fi socotit decât sfânt. Pentru tot ce a făcut pentru Moldova în special şi pentru creştinătate în general nu putea fi socotit altfel. Poate pentru unii dintre noi este incompatibilă purtarea armelor cu sfinţenia; poate am fost obişnuiţi cu imaginea sfântului trăitor în pustie, obişnuit cu postul şi cu rugăciunea, îmbrăcat sumar şi slăbit până la limita supravieţuirii. Iată că au existat şi la noi sfinţi-voievozi de talia lui Ştefan cel Mare în Moldova, ori a lui Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească.

Ştefan cel Mare şi Sfânt întruchipează în sine simbolul Conducătorului şi al Eroului adevărat. Cultul lui s-a zămislit spontan, fără a fi dirijat de către autorităţi, fără a fi impus. Am avut trista experienţă de a trăi perioada în care cultul personalităţii ajunsese politică de stat. Acela era un fals cult al personalităţii, un surogat de cult. Adevăratul cult, adevărata cinstire şi veneraţie a adus-o poporul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, convins că omul acela a purtat în sine harisma de a conduce cu adevărat oameni şi popoare. El a fost pentru supuşii săi omul providenţial, trimisul lui Dumnezeu, unsul lui Dumnezeu. Ştefan n-a fost un despot. Permanent îl întâlnim sfătuindu-se cu boierii ţării, cu bătrânii şi înţelepţii neamului. Vorba lui e cumpănită, înţeleaptă şi este lege sfântă pentru orice muritor. Aşa l-a socotit poporul dintotdeauna şi i-a conturat astfel imaginea de conducător ideal. Studierea vieţii şi activităţii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, a concepţiei şi stilului său de a conduce ţara, ar trebui să constituie cea mai înaltă şcoală pentru orice pretendent la funcţia cea mai înaltă în stat. Ştefan ne învaţă un lucru esenţial: conducătorul ideal se naşte, nu se face. Iar el a fost născut pentru a fi conducător. Concepţia creştină despre lume şi viaţă, credinţa şi frica de Dumnezeu îl feresc de excese, de alunecări spre despotism. Ceea ce face pune sub semnul îndoielii. Numai lui Dumnezeu i se cuvine dreptul de a judeca şi aprecia cu adevărat faptele omeneşti şi Ştefan este conştient de aceasta. O asemenea gândire îi înfrumuseţează chipul şi-i eternizează imaginea. Conştiinţa că el este “prin mila lui Dumnezeu domn al Moldovei” numai pentru a apăra ţara şi a o cârmui atât cât va permite Dumnezeu, îl feresc pe domnitor şi de patimi nesăbuite ori de interese personale exagerate. Un asemenea om consideră domnia un act de sacrificiu şi de jertfă pe altarul unor cauze sfinte. Ştefan cel Mare se comportă ca un ţăran moldovean vrednic şi gospodar, căruia i s-a dat în administrare o moşie ceva mai mare decât a lui şi aceea se numeşte Ţara. Ştefan cel Mare este lumina ce luminează întunericul veacului său şi reflectă razele sale peste multe veacuri de aici încolo. Mulţi domni a avut poporul român şi fiecare a avut particularităţile sale, calităţile şi defectele, frumuseţile şi urâţeniile sale, locul său în istorie; Ştefan cel Mare şi Sfânt este domnul domnilor români, fiindcă este mai presus decât toţi, fiindcă pe piedestalul lui nu s-a putut urca nimeni, fiindcă a fost prea înalt. Ştefan cel Mare se proiectează în conştiinţa poporului român undeva între cer şi pământ, precum semizeii păgânătăţii antice. Ne place când îi citim istoria. Ne place la nebunie, fiindcă simţim din adâncul sufletului nostru zămislindu-se conştiinţa că prin el am fost şi noi ceva în istoria lumii. Ne bucurăm când îi citim sau îi povestim istoria până la un punct. Atunci când ne apropiem de anul morţii lui, o durere ne cuprinde, o durere ca la pierderea unei fiinţe scumpe sufletului nostru, unei fiinţe înrudite cu noi. Au trecut cinci sute de ani de atunci, dar oricine lăcrimează, când vorbeşte de moartea lui Ştefan cel Mare, când se află în faţa mormântului său. Ştefan ar fi trebuit să rămână pentru totdeauna în viaţă, în mijlocul neamului său, ca să-l conducă prin hăţişurile lumii şi ale istoriei. Am fi fost gata să-i dăruim fiecare câţiva ani din viaţa noastră, numai să nu moară. Era prea mare, prea maiestuos întru slava lui, prea ne învăţasem cu el la cârma ţării, ca să putem accepta gândul că el nu mai este. I-am clădit o aureolă de sfânt, i-am redat veşnicia prezenţei în istoria reală a ţării şi a lumii, fiindcă altfel ne simţeam orfani, copii ai nimănui pe drumurile lumii. Ştefan este un reper în viaţa neamului românesc, este un sprijin, este o identitate, este însuşi simbolul nemuririi noastre.

______________

IN MEMORIAM ANTONIE PLĂMĂDEALĂ

Cu ani în urmă, la o şedinţă cu preoţii, Vlădica Nestor Vornicescu ne-a spus: ,,Părinţilor, peste ani veţi fi mândri că aţi fost contemporani cu câţiva mari ierarhi ai Bisericii noastre. Aş pune în capul listei pe Vlădica Antonie al Ardealului. Mai departe completaţi Dumneavoastră lista!”

Cuvintele acestea le-am reţinut în sufletul meu şi azi, de câte ori îmi amintesc cu durere că Părintele Nestor nu mai este printre noi şi îi dau dreptate. Au fost câţiva ierarhi ai Bisericii noastre, cum nu se ştie când va mai avea această instituţie! Despre Înaltul Nestor am mai vorbit, dar niciodată de ajuns, despre Vlădica Antonie niciodată şi nu ştiu de ce!

Am avut o reţinere ca să scriu despre marele ierarh transilvan. Era imensă personalitatea lui şi am socotit întotdeauna că i-aş profana memoria, dacă aş îndrăzni să-i creionez chipul în câteva cuvinte. Poate nu l-am cunoscut eu suficient de bine sau poate am fost întotdeauna unul dintre cei mai mari admiratori ai săi.

Eram în facultate şi Vlădica Antonie era pe atunci fie episcop-vicar patriarhal, fie episcop de Buzău. Indiferent ce funcţie administrativă avea, el se impunea tuturor ca un mare cărturar. Una după alta, cărţile sale ieşeau de la tipar, care mai de care mai atrăgătoare, mai incitantă, mai plină de învăţătură. Le căutam, le cumpăram dacă le găseam şi le citeam cu nesaţ. Îmi reproşez şi azi că n-am apucat să-i găsesc şi să-i citesc volumul Trei ceasuri în iad, despre care am auzit multe, ceea ce mi-a mărit curiozitatea şi dorinţa de a-l avea cândva în mână. Călătorea enorm de mult, poate mai mult decât un ministru de externe. Vedeam revistele noastre teologice. Nu era număr al lor, în care să nu fie relatată prezenţa ierarhului Antonie Plămădeală la câte una sau mai multe reuniuni internaţionale de interes teologic, ecumenic, social, interreligios şi interconfesional. Ca secretar al Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, Vlădica strecura în sufletele noastre, ale studenţilor , o rază de bucurie şi de mândrie firească, de români şi de creştini ortodocşi. Un ierarh ortodox român ocupa o funcţie atât de importantă într-un for internaţional atât de înalt al lumii de atunci, ceea ce nu era puţin lucru. Vlădica Antonie venea adesea la Institutul Teologic din Bucureşti cu prilejul vizitelor unor delegaţii sau personalităţi străine şi întotdeauna se remarca prin vastele sale cunoştinţe teologice, prin engleza ireproşabilă pe care o vorbea, prin robusteţea personalităţii sale. Privindu-l şi ascultându-l, te simţeai mândru că eşti român şi că eşti creştin, că faci parte dintr-o Biserică reprezentată de un asemenea ierarh.

Îmi amintesc că într-o zi a venit la noi la facultate un episcop indian însoţit de vlădica Antonie. Ierarhul străin trebuia să ne ţină nouă, studenţilor, şi profesorilor de la facultate un discurs pe teme teologice. Translator era cel mai bun interpret al patriarhiei, fost student la Oxford, cunoscător aproape perfect al limbii engleze. Întotdeauna traducerile făcute de acel translator erau de o cursivitate şi rapiditate impresionantă. Totuşi, de data aceea, translatorul se poticnea una-două. Ceva nu era în regulă. Ori el nu se simţea bine, ori cele ce debita ierarhul indian erau intraductibile. La un moment dat, Vlădica Antonie şi-a pierdut răbdarea, a întrerupt oratorul şi translatorul şi ne-a spus: ,, Îmi pare rău că trebuie să precizez, că e vorba de o teologie de seminar şi o engleză de Ferentari. Vă cer îngăduinţa să vă spun eu cam ce ar vrea să spună musafirul nostru!” A început vlădica Antonie să ne vorbească aşa cum numai el ştia, iar ierarhul indian se uita la el cu jind, neştiind de unde o scoate atâtea şi atâtea cuvinte, ca să-i traducă amărâtele lui cunoştinţe.

Am trimis ca preot mai multe articole la ,,Telegraful român” de la Sibiu şi mare mi-a fost bucuria când le-am văzut publicate acolo. I-am trimis mitropolitului Antonie câte o carte a mea, care îmi apărea din când în când la câte o editură de stat şi am rămas profund impresionat, când am văzut că fiecare era prezentată în ,,Telegraful român” la rubrica ,,Semnalăm… semnalăm”. Erau cuvinte de apreciere şi încurajare, erau cuvinte care denotau însă că autorul lor parcursese, chiar şi numai în mare grabă volumul respectiv. El nu lăsa cuvântul să-i iese din gură, ori să se aştearnă pe hârtie, până nu-l cântărea bine cu mintea sa uriaşă, până nu citea apoi pe rânduri şi printre rânduri fiecare propoziţie, fiecare frază. Avea un adevărat cult pentru carte şi pentru cuvântul scris şi tocmai de aceea prezenta fiecare carte primită la reşedinţă de la autori sau editori ca pe un dar pe care i-l trimiteau prietenii şi însăşi Veşnicia. Cuvintele rostite de mitropolitul Antonie Plămădeală despre o carte erau ca o pecete pusă pe un document şi puteau ţine loc de pisanie, dacă acea carte ar fi fost un templu al gândirii şi culturii lumii. Aceasta, fiindcă în puţinele cuvinte pe care le rostea despre lucrarea respectivă, ierarhul transilvan surprindea esenţialul, aşa încât, dacă ai fi făcut ulterior recenzie la cartea respectivă nu ai fi avut altceva de scris decât să amplifici fiecare frază rostită de mitropolit, căci altceva nou nu-ţi mai rămânea să scoţi în evidenţă.

Citea mult şi din prisosul inimii şi minţii sale scotea cărţile acelea de referinţă în cultura românească. Bibliografiile folosite la alcătuirea fiecărei lucrări erau impresionante. Scotocea totul, până la cele mai neînsemnate ştiri, pentru a face lucrul său deplin. Făcea lucrare de apostolat în Biserică, în afara Bisericii şi în cultura românească, atâta cât îi permitea contextul politic şi cultural al vremii. Biblioteca sa era imensă şi cuprindea nenumărate cărţi, cu care s-ar fi mândrit marile biblioteci publice ale ţării şi ale lumii. Cel ce va avea privilegiul să studieze în biblioteca ierarhului aflată azi la ,,Academia” de la Sâmbăta, va descoperi comori nebănuite de spiritul unui muritor de rând.

Am îndrăznit şi i-am scris, eu, un amărât de popă dintr-un cătun mehedinţean. Nu mică mi-a fost surpriza şi bucuria, când am primit după câteva zile răspuns de la Vlădica Antonie. Mă trata ca pe un om matur, ca pe un om demn de atenţie, ca pe un interlocutor aproape egal. Lucrul acesta îmi dădea aripi. S-a însăilat între mine şi Vlădica Antonie o corespondenţă, care avea să dureze câteva decenii şi să însumeze nenumărate scrisori, pe care le păstrez şi astăzi cu sfinţenie şi, dacă va vrea Dumnezeu, într-o bună zi vor vedea lumina tiparului. În scrisorile lui nu era nimic din morga specifică unei corespondenţe oficiale. Ierarhul mi se descoperea ca om, cu intimităţile lui intelectuale, cu gândurile, speranţele şi proiectele sale. Ar fi interesant dacă aş contabiliza proiectele mari de care vorbea în acele scrisori privind viitoarele sale cărţi şi câte din ele s-au materializat în lucrări propriu-zise. Oricum, planurile de viitor pe care le nutrea depăşeau cu mult puterea şi viaţa unui om obişnuit. Erau proiecte pentru uriaşi, care s-ar fi putut întinde de-a lungul a mai multor vieţi.

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit din lectura ,,Telegrafului român” din perioada cât Vlădica Antonie conducea eparhia Transilvaniei era faptul că se anunţau acolo concursuri pentru ocuparea posturilor de preot, de protopop, profesor etc. Era extraordinar pentru mine, cel de dincoace de munţi, care acum aflam pentru prima dată cum se propaga spiritul şagunian peste veacuri. Transparenţa, competenţa şi competiţia erau câteva trăsături care slujeau intereselor majore ale Bisericii. Am discutat adesea cu preoţi din Transilvania şi niciodată nu am auzit de la vreunul că acolo s-ar fi scos parohiile la mezat, că cineva ar fi dat ceva mitropolitului pentru a obţine un post mai căldicel, pentru a fi numit la o parohie mai bună. Spiritul de dreptate pătrunsese în conştiinţele din mediul bisericesc şi nimeni nu îndrăznea măcar să se joace cu astfel de lucruri. Se ştia că Vlădica Antonie nu glumeşte, ci este omul legalităţii şi al dreptăţii.

Nu pot să precizez exact anul când l-am întâlnit ,,faţă către faţă” pe Vlădica Antonie. Cred că eram undeva la Casa Studenţilor ,,Grigore Preoteasa” din Bucureşti. Ţinea dânsul o conferinţă studenţilor de la diferite facultăţi. Într-o pauză m-am dus la dânsul şi i-am spus cine sunt. A tresărit, s-a uitat lung la mine şi mi-a spus zâmbind cu confidenţialitate: ,,Să-ţi spun drept, te credeam mult mai în vârstă, undeva în pragul pensiei! Mă bucur însă că eşti aşa de tânăr şi că vei putea să faci încă multe în viaţă!”

Corespondenţa dintre noi a mai continuat puţin după Revoluţie, apoi s-a întrerupt brusc. Am aflat târziu de boala ierarhului, care-l ţintuise la pat. Am crezut multă vreme, că, pur şi simplu, nu mai vrea să corespondeze cu un popă atât de prăpădit dintr-un sat oarecare. Dumnezeu să mă ierte, că l-am judecat pe nedrept! L-am văzut târziu la televizor în scaun cu rotile şi am plâns, ca atunci când am pierdut pe unul dintre părinţii mei .

Detractorii şi oamenii fără conştiinţă românească şi creştinească l-au împroşcat cu noroi, aşa cum au ştiut ei mai bine, cu o inventivitate diabolică. El nu s-a apărat. Prin ziare şi prin televiziune i-au dat palme, l-au scuipat şi i-au pus cunună de spini şi el le-a primit. Din când în când a şoptit ca pentru sine şi pentru Dumnezeu: ,,Iartă-i , Doamne, că nu ştiu ce fac!”

Vlădica Antonie Plămădeală s-a dus dintre noi, lăsând un gol uriaş în urmă. Rămâne prezent prin spiritul lui, prin cărţile, articolele şi studiile răspândite cu largheţe peste tot, prin nenumăratele sale ctitorii, prin tot ceea ce a făcut sau doar a vrut să facă. El a reuşit să aducă cu sine din Basarabia lui iubită duhul omului aflat sub vremi, care luptă din greu să supravieţuiască şi să lase ceva în urma sa. El a reuşit să reînvie duhul lui Şaguna şi al marilor ierarhi transilvăneni, care au făcut şi au scris istorie prin faptele şi prin gândirea lor. Despre Vlădica Antonie Plămădeală e greu să vorbeşti la trecut încă multă vreme de aici încolo. Despre el când vorbeşti, trebuie să vorbeşti despre viaţă, despre fapte, despre realizări, fiindcă el este cu adevărat omul faptei şi aşa va rămâne în Istoria Bisericii Ortodoxe Române şi a culturii româneşti.

______________

PE IORGA NU L-AU PUTUT NIMICI

La 30 Noiembrie 1940 a fost ucis mişeleşte de tâlhari marele cărturar şi tribun al neamului românesc, Nicolae Iorga. A fost târât în pădurea de la Strejnic din Judeţul Prahova şi acolo a fost împuşcat la miez de noapte, după ce mai întâi i se smulseseră firele de păr din barbă unul câte unul. Au crezut că reduc la tăcere o mare conştiinţă românească şi îngheaţă limba şi mâna unui mare apărător al independenţei şi identităţii româneşti. Analfabeţi fără scrupule au tras în cel mai mare cărturar, pe care l-a dat vreodată neamul românesc culturii universale. În faţa lui se înclinaseră capete încoronate, savanţi şi oameni politici de mare prestigiu. Glasul lui răsunase în săli arhipline de universităţi şi academii ale lumii în faţa unui public de înaltă ţinută culturală. Universităţi de prestigiu îi cerşiseră privilegiul de a-l avea printre profesorii lor de onoare; zeci de academii ale lumii erau mândre că acceptase să le fie membru. Sutele de cărţi şi zecile de mii de articole erau răspândite peste tot în lume, luminând ca nişte făclii în întunericul neştiinţei şi formând opinii. Ziarele şi revistele editate de el erau aşteptate ca pâinea caldă de cărturarul de la catedră, de omul politic şi de cel de pe stradă, de suferindul din spital şi soldatul din tranşee. Era unul dintre puţinii oameni mari ai ţării, care aveau curajul şi puterea să lupte făţiş atât împotriva fascismului, cât şi a bolşevismului. La cei şaizeci de ani ai săi era în culmea gloriei şi a popularităţii. Era conştient că îmbrăcase cămaşa morţii şi a drumului fără de întoarcere, dar cauza pentru care milita era prea nobilă, ca să poată renunţa la ea. Se identificase cu destinele neamului românesc până în cele mai intime fibre ale fiinţei sale şi moartea nu-l mai înfricoşa. L-au ucis criminalii, crezând că vor ucide şi sufletul lui şi ideile lui şi suflul de libertate şi de demnitate, pe care-l promovase toată viaţa, dar s-au înşelat. Pe Iorga nu l-au putut nimici. El trăieşte şi va trăi cât va fi neamul românesc şi lumea lume pe acest pământ. Cărţile şi ideile lui îi vor duce existenţa peste veacuri, mărturisind generaţiilor care vor veni despre martirii neamului românesc, despre faptele şi jertfa lor.

______________

„POPA TANDA“ ŞI PRIMARUL

Mulţumesc cordial tuturor enoriaşilor noştri, care au înţeles că vine cea mai mare Sărbătoare a creştinătăţii şi s-au pregătit cu straie de sărbătoare. Mă refer, desigur, în primul rând la straiele sufletului. Când spun aceasta, mă gândesc la cei peste 400 enoriaşi cu vârste cuprinse între câteva luni şi 100 de ani, care, în cele trei zile programate, au fost spovediţi şi împărtăşiţi la biserică şi acasă. Dintre aceştia, aproape 200 au fost copii. Au fost uşor de numărat, fiindcă i-am răsplătit cu câte un exemplar din broşura Ghidul elevului creştin. Aveţi copii buni. Să vă trăiască şi Dumnezeu să-i ocrotească şi să-i călăuzească în viaţă. Majoritatea celor ce s-au spovedit au regretat că v-au supărat câteodată, ori că nu v-au ascultat întotdeauna. Este extraordinar lucrul acesta pentru formarea conştiinţei lor de viitori adulţi.
În după-amiaza zilei de Paşti, la Malovăţ, Domnul Primar George Bazavan a adus o parte din formaţia de profesionişti ,,Doina Gorjului”, pentru ca să ofere consătenilor săi câteva momente de neuitat. Formaţia a avut ca solişti câteva personalităţi de renume în muzica populară românească, precum Maria Loga, Ileana Lăceanu, Roberta Clintea şi alţii. Tot în iarna aceasta, la Malovăţ a adus(acelaşi primar) o formaţie de elită din Banat. Sunt gesturi aparent simple, în realitate foarte costisitoare sub aspect financiar, dar care contribuie mult la formarea spirituală a localnicilor. Are şi tineretul prilejul să audă o muzică populară românească de calitate, are prilejul să vadă nişte dansuri româneşti adevărate, au prilejul să simtă că sunt români şi să le fie drag că fac parte din acest neam. Căminul cultural, ctitoria de anul trecut a primarului, începe să-şi facă simţită prezenţa în viaţa satului, a comunei.
Domnul Primar George Bazavan abia a terminat instalaţia de iluminat exterior la cele două biserici ale parohiei noastre, că s-a apucat de altceva. A făcut deja chitanţă cu o echipă de tinichigii din Judeţul Mureş, ca să acopere biserica de la Malovăţ cu tablă de cupru(aramă). Valoarea lucrării(material şi manoperă) se ridică la 40.000 lei, adică patru sute milioane lei în bani vechi. Şi această lucrare vrea să o suporte dânsul personal, fără nici o legătură cu bugetul primăriei. În dimineaţa de Sfintele Paşti, Consiliul Parohial s-a întrunit, convocat fiind de preot, si a discutat problema. În principiu, suntem de acord cu noua lucrare, mai ales că ea prevede extinderea acoperişului cu o polată de o jumătate de metru, ceea ce ar proteja pereţii foarte mult. Rămâne de văzut dacă nu s-ar putea aplica noua tablă peste cea veche. Oricum, la încheierea contractului, va trebui ca să avem toate asigurările din partea sponsorului că nu ne lasă cu jugul jos la jumătatea drumului şi cu constructorul că asigură cu sfinţenie protecţia locaşului pe timpul lucrării, în sensul că va lucra pe porţiuni mici, astfel încât să nu fie surprins de ploaie. Ceea ce trebuie remarcat ,însă, este gestul primarului. Ne întrebăm dacă îi mai rămâne ceva din salariul de la primărie, dacă avem în vedere cu câtă largheţe împarte pe la toate bisericile din comună. Şi când te gândeşti că ar putea foarte bine ca aceşti bani să-i folosească pentru scopuri personale, ori să petreacă pe la cine ştie ce staţiuni cu mândre…, aşa cum se spune despre alţii!! ,,Părinte, palate nu vreau să-mi fac! Vreau să fac ceva pentru Dumnezeu, pentru sufletul meu şi pentru oamenii aceştia din comună. Vreau să rămână ceva în urma mea!” zicea dânsul într-o discuţie. Dumnezeu să-i ajute, ca să lase cât mai multe lucruri bune în urma sa!

______________

ROSTUL MEU DE PREOT ESTE ACELA DE A CREŞTINA POPORUL, CI NU DE A-L DESCREŞTINA

Cu profundă mâhnire, am întâlnit o elevă de 14 ani, care a venit din altă localitate în Malovăţ, la o colegă a ei. A însoţit-o pe acea colegă la biserică şi a vrut şi ea să se spovedească şi să se împărtăşească, aşa cum făceau toţi copiii. Nu a uitat însă ca să spună un adevăr cutremurător: nu era botezată. Părinţii ei n-avuseseră banii necesari ca să-i facă botezul. Nu am putut s-o spovedesc şi s-o împărtăşesc, dar am rugat-o să vină s-o botez. Cu câteva săptămâni în urmă, cam din aceeaşi zonă, a venit o tânără familie şi mi-a spus: ,, Părinte, copilul nostru are un an. Nu am reuşit până acum să strângem cele patru milioane şi jumătate, care ni se cer de preotul nostru ca să-l botezăm. Ştim că nu luaţi bani pentru servicii. Ca preot, dacă socotiţi că un copil nu trebuie să rămână necreştinat, vă rugăm să ni-l botezaţi!” După rânduielile bisericeşti, nu am voie să botez persoane din alte parohii. Cât timp mă va răbda Dumnezeu pe acest pământ, nu voi înceta însă ca să botez pe toţi aceia care, din motive economice, nu se pot boteza în localităţile lor, indiferent de consecinţe şi sancţiuni. Dacă mai cunoaşteţi astfel de cazuri în rândul rudelor, prietenilor şi cunoştinţelor dumneavoastră de aproape şi de departe, vă rog transmiteţi-le acest mesaj. Ii botez cu cea mai mare bucurie, fără nici un ban. Aceasta o fac, înţelegând că rostul meu de preot este acela de a creştina poporul, ci nu de a-l descreştina. Cine gândeşte altfel, n-are decât să mă pedepsească pentru această vină.

______________

LA CEAS ANIVERSAR: PĂRINTELE PETRU BUBURUZ

Nu aş putea preciza când l-am cunoscut pe Părintele Protopop/ Petru Buburuz. Parcă l-am cunoscut dintotdeauna. Relaţia, mai bine-zis prietenia cu dânsul, a fost, însă, o necesitate pentru mine, pentru conştiinţa mea. Şi iată de ce

În 1990 am organizat o excursie în Basarabia cu un grup de vreo 45 de intelectuali din Mehedinţi: preoţi, ingineri, medici, profesori, economişti etc. Îmi vorbise bunicul de nenumărate ori în şoaptă, cu lacrimi în ochi despre Basarabia şi despre istoria ei. Tocmai de aceea îmi doream s-o văd. Am trecut de vama de la Albiţa cu emoţii asemănătoare cu cele din pragul marilor examene ale vieţii. Respiram cu aviditate aerul şi încercam să simt în sufletul meu mai bine respiraţia şi istoria Basarabiei, pe care, iată, aveam prilejul s-o cunosc nemijlocit. În codrii multiseculari ce străjuiesc o mare parte din drumul dintre Albiţa şi Chişinău am oprit undeva, la un izvor din marginea şoselei, ca să ne astâmpărăm setea. În grupul nostru erau bărbaţi şi femei. Aşteptam civilizat la rând, ca să ne umplem sticlele. Atunci a oprit un camion lângă autocarul nostru şi din el au coborât vreo 5-6 vlăjgani. Au venit la noi la izvor. Ne priveau duşmănos. Nu ne-au vorbit. Ne-au împins bădărăneşte şi au trecut ei la sursa de apă. Au băut cu pumnii, apoi au plecat valvârtej, aşa cum veniseră. Când au ajuns la camion, au început să ne înjure birjăreşte, fără pic de respect pentru numărul şi vârsta noastră. Ne îndemnau să ne ducem ,,în România”, să lăsăm pe ei în pace cu ,,Moldova lor.” Un gust amar am simţit atunci în gură. Nu era Basarabia, pe care o căutasem! Basarabia era alta, o Basarabie străină, dură, ostilă. Am ajuns în Chişinău. Am fost cazaţi la hotelul ,,Strugurel”. Tot personalul era rusofon. Vorbeau româneşte stâlcit. Un ghid rus ne-a condus prin oraş. S-a purtat oribil cu noi. Ne-a insultat în cea aveam mai frumos şi mai sfânt în istoria noastră. Nu ne-a dus nici măcar la statuia lui Ştefan cel Mare. Am văzut-o mai târziu, când ne-am dus fiecare cum am putut. Pe stradă şi în magazine se vorbea ruseşte. Când te auzeau vorbind româneşte, te priveau suspect, ironic, te lăsau să aştepţi mult şi bine, până să te servească.

Seara m-am dus la culcare cu o profundă mâhnire în suflet. Mai bine dacă n-aş fi făcut acea excursie. Era ca la înmormântarea cuiva. Sunt persoane care nu se duc la înmormântarea unui prieten, rude sau cunoscut, pentru a nu-l vedea mort. Acele persoane vor să rămână cu amintirea celui dispărut nealterată de moarte. Aşa eram eu atunci. Mai bine să fi rămas cu imaginea ideală a Moldovei de dincolo de Prut, cum reuşise bunicul meu să mi-o clădească. În momentul în care am deschis radioul de pe noptieră, am rămas surprins. Numai la aşa ceva nu m-aş fi aşteptat. Radio Chişinău transmitea muzică românească din toate regiunile României. Toată noaptea am ascultat cântece vechi şi noi pe care le ştiam şi altele pe care nu le ştiam. Ceva din adâncul fiinţei mele m-a înflăcărat. Am pus mâna pe telefon şi am reuşit să iau legătura cu postul de radio. Am spus cine sunt şi că aş vrea să merg a doua zi cu grupul să prezentăm câteva cântece şi , dacă se poate, să vorbesc. Am întâlnit multă bunăvoinţă în vorba interlocutorului meu. A luat legătura cu cine trebuia şi au fost de acord. Până dimineaţa am scris un discurs cum am crezut eu că e mai potrivit.

Dimineaţa mi-am deşteptat colegii cu noaptea în cap, am mers la masă de îndată ce s-a deschis restaurantul şi, la ora opt eram la poarta Radioteleviziunii din Chişinău. Ne-au primit cu bunăvoinţă. Doamna redactor – şef Tamara Dorogan ne-a primit bucuroasă. Am vorbit cu dânsa şi am intrat în emisiune. Am cântat cântece româneşti de pe la noi, am cântat colinde, apoi eu am început să vorbesc. Nu ştiam dacă voi mai pleca de acolo liber, dacă nu cumva mă vor aresta. Simţeam însă în străfundurile fiinţei mele nişte resorturi neîntâlnite, care-mi dădeau aripi şi cuvântul meu era mai înflăcărat ca oricând. După emisiune, Doamna Dorogan şi colegii săi ne-au făcut un cadou de zile mari: ne-au pus o casetă, pe care era înregistrat un concert dat de Gheorghe Zamfir la Paris, înainte de 1989. Nu am auzit muzică mai tulburătoare decât aceea. Cântecul lui Zamfir ne înălţa până la ceruri şi ne cobora în abisuri, ne povestea istoria neamului cu o putere cum nu mai întâlnisem. Când a cântat o doină asemănătoare unui bocet, un glas de femeie striga asemenea unei mame care-şi găseşte unicul copil mort: ,,Nicola, Nicola,/ Ce-ai făcut cu ţara mea!” Citisem de nenumărate ori de puterea educativă a muzicii, dar atunci simţeam cu adevărat această putere că ne invadează fiinţa. Priveam unii la alţii, excursionişti şi redactori, nu ne spuneam nimic, ci doar plângeam. Prin lacrimile noastre ne spuneam de fapt totul. Toată istoria noastră se concentra în lacrimile acelea. Parcă vorbeau moşii şi strămoşii noştri prin ochii şi lacrimile noastre. Cuvintele erau de prisos. Poate chiar ar fi profanat sfinţenia momentului. Cred că momentele acelea au fost printre cele mai înălţătoare din viaţa mea.

De la un chioşc de ziare am cumpărat mai multe numere din ,,Literatură şi artă”. Din paginile acestei reviste simţeam cum răzbate duhul românesc. Era o altă lume decât cea pe care o întâlnisem în codrii de pe marginea drumului, pe stradă. Era lumea intelectualilor basarabeni, care se străduiau să renască o conştiinţă, să reclădească o istorie strivită, împrăştiată. Era lumea lui Vieru, a lui Dabija, a Leonidei Lari şi multor altora ca ei, care gândeau şi simţeau româneşte cu adevărat.

Pe fondul acesta sufletesc mi-a apărut Părintele Petru Buburuz. Mi-am dat seamă că face parte din lumea intelectualilor progresişti de care am vorbit mai sus şi de aceea i-am căutat prietenia. I-am simţit nevoia. Scrisorile noastre au început să treacă Prutul dintr-o parte într-alta de-a lungul anilor. Am publicat în revista sa, ,,Luminătorul”, revistă de mare respiraţie duhovnicească, am vorbit de nenumărate ori la telefon, apoi pe internet. Îl credeam un munte de om. In 2006 am avut prilejul să-l întâlnesc la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti faţă către faţă. Am rămas descumpănit. O fire măruntă, modestă, sensibilă, firavă chiar. Ducea cu sine un maldăr de devize, proiecte şi hârtii, cu care spera să obţină ajutoare ca să termine opera vieţii sale: catedrala ,,Sf. Petru şi Pavel” din Chişinău.

Printre oamenii de seamă pe care i-am cunoscut în viaţă, îl număr şi pe Părintele Petru Buburuz şi-i mulţumesc că există şi că face ceea ce face acolo pentru credinţa ortodoxă şi pentru fiinţa românească.

La ceas aniversar, îl îmbrăţişez cu toată dragostea de frate întru Hristos şi întru limbă şi fiinţă românească şi-i urez din tot sufletul ,,La mulţi şi fericiţi ani!

______________

TREI ŞNAPANI INTERPRETAU «TATĂL NOSTRU»

Într-o seară am deschis televizorul şi, pe un program oarecare, trei şnapani interpretau Tatăl nostru. Am întrerupt orice activitate şi am urmărit câteva minute cu atenţie, ca să văd ce hram poartă stimabilii. Ei, bine! Din rugăciunea Tatăl nostru nimic nu era bine, ci totul trebuia modificat, schimbat, reformulat. Propuneau nişte exprimări greoaie, fără sens şi fără noimă. Simţeau o nevoie şi o plăcere nebună de a fi contra faţă de tot şi faţă de toate. Dumneavoastră ştiţi că rugăciunea Tatăl nostru are ca autor pe Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Când L-au întrebat ucenicii Lui cum trebuie să se roage, El le-a spus această rugăciune. De-a lungul celor două milenii de când există religia creştină, această rugăciune a fost rostită de milioane de ori de către nenumăraţi creştini din toate timpurile şi din toate locurile. Cuvintele acestei rugăciuni au fost însoţite cel mai adesea de lacrimi, de speranţe şi de durere. S-au scris numeroase cărţi, articole şi studii despre această rugăciune. Poate o adevărată bibliotecă s-ar constitui, dacă s-ar aduna toate acele publicaţii. Am avut un profesor, care a stat şapte ani în Grecia cu o bursă, ca să-şi realizeze teza de doctorat, în care-şi propunea să… explice Tatăl nostru. Rugăciunea aceasta este socotită cea mai completă şi mai concentrată dintre toate. În ea se cuprind toate trebuinţele vieţii sufleteşti şi trupeşti ale omului. Nimeni nu şi-a pus în cap să schimbe această rugăciune, fiindcă ea este atât de bine alcătuită, încât orice modificare i-ar denatura sensul. Iată, însă, că cei trei terchea-berchea de la televizor erau mai catolici decât papa. Ei erau în stare de modificări. Ei Îl cenzurau pe Mântuitorul, adică pe Dumnezeu, autorul rugăciunii! Unde mai pui, că deştepţii erau şi români! Nici nu se putea altfel ! Ceilalţi au mai mult respect de cele sfinte şi mai multă frică de Dumnezeu. Românii, însă, scot la iveală astfel de maţe-fripte, care n-au nici cel mai elementar bun-simţ. Am avut răbdare şi am ascultat la inepţiile ce le rosteau. Se vedea de la o poştă că oamenii aceia nu aveau nici un fel de cultură teologică. În fiecare frază rostită călcau în străchini. Aveau impresia că discută teologie, dar se plimbau ca vodă prin lobodă, căci la fiecare pas dădeau cu oiştea în gard. La un moment dat, mi-am pierdut răbdarea şi mi-am dat seama că timpul îşi vede de drumul lui. Aş fi vrut să-i întreb pe respectivii dacă ei nu mai au nici o treabă acasă la ei. Cu cât îi ascultam, cu atât îmi dădeam seama cât de mare este răbdarea lui Dumnezeu, dacă îi mai răbda pe indivizii aceia.

______________

NU MAI AVEM NIMIC DIN TRADIŢIE? SAU „SONDAJELE MINT“?

Un recent sondaj de opinie făcut de o televiziune publică pe un număr mare de persoane, scotea în evidenţă faptul că doar jumătate din cei testaţi doreau ca în şcoală să se predea religia în continuare, în timp ce jumătatea cealaltă considera că nu le trebuie copiilor lor învăţătura creştină. Rezultatul era socotit cu o marjă foarte mică de eroare. Altfel spus, dacă s-ar fi făcut un sondaj la nivel de ţară, aproximativ unsprezece milioane de locuitori ar fi spus ,,da”, iar alţi unsprezece milioane ar fi spus ,,nu”. Rezultatul este înfiorător. După două mii de ani de evanghelizare, iată unde s-a ajuns! Abia jumătate din români cred în puterea de regenerare a neamului românesc prin credinţă; abia jumătate din locuitorii acestei ţări cred că este nevoie de credinţă în Dumnezeu, de apropierea copiilor de valorile creştine; abia jumătate cred că religia poate contribui la formarea omului ca om în lume! Păcat! Mare păcat! Altfel spus: numai jumătate cred că avem nevoie de Dumnezeu! Restul… Este cutremurător ca în ,,grădina Maicii Domnului”, în ţara cu atâtea biserici şi mânăstiri, în ţara în care au fost atâţia sfinţi şi atâţia martiri pentru credinţă, credinţa să se fi răcit atât! Oare, nu înţelegem limba pe care ne vorbeşte Dumnezeu zi de zi şi-Şi arată nemulţumirea lui? Ascultaţi ştirile şi vedeţi câte nenorociri sunt în ţara asta: secetă, potoape grele, grindină, inundaţii, alunecări, fără a mai vorbi de tot felul de crime şi păcate grele! Oare, nu putem înţelege că şi Dumnezeu ne rabdă necredinţa şi nepăsarea până la o anumită limită, după care ne arde câte o palmă de ne ţiuie urechile multă vreme? Oare, de ce ne purtăm ca nişte copiii răsfăţaţi? O fi dragoste şi răbdare dumnezeiască, dar e şi dreptate şi mânie dumnezeiască şi dacă se ajunge la ele, greu o să ne fie! Vedem bine că păşim pe nisip mişcător, că tot ce construim într-o zi se năruie peste noapte, că am ajuns mai săraci decât când eram săraci. Puţini mai ştim de rugăciune, de sărbători, de biserică, de cele sfinte! Un ceas nu putem veni la biserică să participăm la Sfânta Liturghie şi să ne rugăm împreună la Dumnezeu, dar zeci de ore din zi şi din noapte le sacrificăm pentru televizor, pentru tot felul de filme, pentru tot felul de emisiuni care mai de care mai deşucheate. Chiar nu ne e frică de Dumnezeu? Chiar credem că la judecata de apoi ne va pune să-I povestim ce am văzut la televizor? Am ajuns de nu mai respectăm munca cinstită a semenului nostru. Aproape că au dispărut cuvintele ,,hărnicie”, ,,bărbăţie”, ,,cinste” din limbajul nostru. Dacă vedem pe cineva că munceşte, imediat spunem despre el: ,,E lacom!”, ,,Nu-i mai ajunge!”, ,,E zgârcit!” Omul ideal pentru societatea noastră este stâlpul de tavernă, învârtitul, afaceristul, cel care se îmbogăţeşte peste noapte din tot felul de excrocherii sau fapte de care îţi roşeşte obrazul să le numeşti. Atâţia nemernici se duc în străinătate să ne facă ţara şi poporul de râs, să stea ca o piatră de moară de gâtul celor care merg acolo să muncească în mod cinstit. Un tânăr îmi povestea că a căutat trei luni de lucru în zece ţări şi a găsit doar o zi… Pretutindeni, unde auzeau că e român, îl alungau ca pe un câine, fără să-l mai întrebe ce ştie să facă, ce hram poartă! Toate scursorile societăţii româneşti s-au dus cu şatrele să infecteze pământul şi apele străinilor, să fure, să jecmănească, să ucidă, să cerşească, să facă trafic cu oricine şi cu orice…. Of, of, Doamne, Doamne! Au uitat străinii că de aici a răsărit Brâncuşi, Enescu, Coandă, Iorga, Eminescu, Titulescu şi alţii asemenea. Ştiu acum că românii sunt …. cei mai, cei mai… ! Se zvârcolesc în morminte Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Brâncoveanu şi aţii ca ei. Oare, când ne vom reabilita în faţa lumii civilizate? Când vom recâştiga respectul lumii prin seriozitate şi competenţă, prin muncă şi prin cinste, prin credinţa şi cultura noastră? Ne dăm peste cap să distrugem tot ce ne reprezintă, să mânjim şi să batjocorim stâlpii naţiunii. Nimic nu mai este sfânt! Totul trebuie murdărit, călcat în picioare. Ierarhii sunt terfeliţi ca ultimii oameni ai societăţii fără pic de ruşine, chemaţi la ore fixe la audienţă în faţa cui…? Pentru ce?… Parcă am fi ţară robită, nu mai ai cui te plânge, nimeni nu te mai aude, nimeni nu mai are habar de tine, ca cetăţean, contribuabil şi tu la salariile uriaşe ale mai marilor zilei…! Conducătorii noştri se luptă între ei, când problemele ţării sunt grele şi arzătoare…! Fiecare îşi trage spuză pe turta lui, ca să se sulemenească mai bine în faţa alegătorilor, uitând , de fapt, de ce l-am trimis acolo! Te simţi tot mai singur, tot mai părăsit şi tot mai neputincios ca om, ca cetăţean în propria ta ţară. Ai libertate să spui ce vrei şi ce crezi, că tot nu te bagă cineva în seamă…! Of!

______________

SCRISOARE LUI EMINESCU (I)

„Bădie Mihai!…

Pe tărâmul acela al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, pe care de atâta amar de vreme hoinăreşti, ţi-o fi dor de ţară, de codrii şi pâraie, de holdele pârguite şi fecioarele sfioase, de lacul albastru, de marea-nviforată, de lună şi de luceafăr, de stele şi de plopii singuratici. Ţi-o fi dor, bădie, să mai afli ce-i pe plai, ce-i în lume şi în suflet. Oi vrea să ştii câte împliniri s-au zămislit pe de-a-întregul, câte vifore ne-au spulberat speranţele, cu câte oase ne-am însemnat hotarele, cu câte lacrimi ne-am plâns îngenuncherile.

Dulcea ta Românie a fost adesea otrăvită, acrită şi amărâtă de lifte din patru zări venite să ne ceară pământ şi apă. A fost adesea sfârtecată, jupuită, ciopârţită, i s-au tăiat picioarele şi mâinile, i-au înfundat gura, i-au scos ochii şi i-au spart timpanele, dar ea a continuat să strige „Victorie”, să blesteme, să se roage, să geamă şi să scrâşnească. Gloriile şi le-a plătit cu fluvii de sânge, dar laurii, au încununat frunţile altora; flăcăii ei s-au spetit în ocne şi temniţe, au murit în tranşee şi nici măcar morminte legiuite n-au avut. Dorul ne-a hrănit sufletul şi speranţa. Ne-a fost dor de libertate, de pâine şi dreptate, de cer albastru şi de sărbători, de colinde şi altare. Cu cât ne-a fost dorul mai mare, cu atât ne-au îndepărtat mai mult de vatră. Au crezut că ni se rup firele, dar au fost ca funiile de mătase din poveşti. Mare-a fost trecutul, temut mi-e viitorul. Cârdurile de corbi ne dau mereu târcoale, cu hămeseala lor din totdeauna, lupii ne urlă pe la gardurile stârni, suntem singuri, tot mai singuri într-o lume străină şi haină. Dulcea Bucovină şi Ţara Basarabilor şi a Muşatinilor zac sub călcâi străin, iar azi nici nu îndrăznim să mai vorbim de ele, ca să nu deranjăm mărimuri de aiurea. Mândru erai, bădie, când gândeai la viitor, dar tare mă tem că dacă ai citi istoria veacului ai înnebuni. Fiii mândri ai ţării, plăieşii de-altădată ai lui Ştefan, au fost umiliţi şi-ngenuncheaţi, batjocoriţi şi huiduiţi. Piatra-piatră de e piatră, o calcă roata şi crapă; o calcă de mii de ori şi-o aruncă în voitori. O ia apa, o ia vântul, nouă ne-a rămas cuvântul. Şi cuvăntu’ şi oftatu’, inima ca stânc-a stătu!

Răzbunare crudă, zău, că n-am făcut, chiar dacă prilejuri am avut destule. Ne-am aparat brazdele, vetrele, altarele şi pruncii. Dacă a fost nevoie, i-am speriat niţel la Mărăşeşti, Oituz, pe Jiu şi pe unde a mai vrut Dumnezeu. Atât şi nimic mai mult. I-am gonit cât am putut, ne-am curăţat hotarele, morţii i-am îngropat, bolnavii i-am vindecat, apoi am pus mâna pe coarnele plugului şi ne-am văzut de treabă. La sărbători avem răgaz şi-l ascultăm pe popa cum ne citeşte pomelnic lung cu cei ce nu s-au mai întors acasă dintre noi. Am ştiut că este un Dumnezeu acolo, sus, în ceruri, care cântăreşte şi judecă oameni şi popoare şi am mai lăsat şi-n seama Lui, c-a Lui e răzbunarea.

Ne-ai dorit, bădie, cu cuvânt de testament, să avem frăţie, precum stelele cerului, frunzele codrului, păsările văzduhului. Ne-am înfrăţit prin vreme de multe nevoi, am pus mână-n mână, umăr lângă umăr şi-am răzbit şi noi. Ne-am înfrăţit în faţa puştilor şi-a morţii, pe străzile Timişoarei, Bucureştiului, Sibiului şi Clujului şi al altor locuri de sfântă aduce re-aminte. Ne-am înfrăţit la greu şi la bucurie şi greul n-a mai fost atât de greu şi bucuria a fost mai mare. Ne-am înfrăţit în sărăcie, în umilinţă, pe câmpul de luptă, pe ogor la cules, la semănat, la cozi, la nunţi şi la înmormântări. Ne-am înfrăţit când am şoptit Mioriţa, Tatăl nostru, Manole, Manole, ori poeziile matale.

Multe am să-ţi spun, bădie Mihai, şi-o să revin curând. Până atunci, cu bine!”

______________