Sambata, 3 ianuarie, la Manastirea Pasarea a avut loc pomenirea de 40 de zile de la trecerea la cele vesnice a lui Artur Silvestri. Slujba a fost tinuta de Inalt Prea Sfintitul Vicentiu.

Ne-am adunat la mormantul lui pentru pomenirea crestineasca a numelui si a faptelor sale.

In memoriam Artur Silvestri – continuam impreuna activitatea MARELUI OM Artur Silvestri

Artur Silvestri a facut enorm pentru noi, a venit momentul sa facem si noi pentru amintirea lui, pentru cinstirea lui, pentru fapta lui culturala, pentru ideile si opera lui.
In urma cu nici patru saptamani, am cerut colaboratorilor sa compunem impreuna o carte ca o lumina, ca o candela pe care publicand-o, sa-l poata tina in viata. N-a fost sa fie, s-a stins, a plecat dintre noi, atat de repede, atat de neasteptat. Am sufletul plin de durere, dar stiu ca trebuie sa fac aceasta carte, mai multe carti, sa continui ceea ce a fost pentru el misiunea vietii. Am primit si am citit cu emotie si textele trimise, in acele cateva zile, cate au fost inainte de plecarea lui cat si pe cele indoliate. Am fost si raman impresionata, miscata, pentru ca ele confirma ca Romania Tainica, pentru care el a gandit, a visat, a luptat si a dat mult din sanatatea si poate din zilele sale, exista, lucreaza si dureaza.
As vrea sa ordonez putin ideea de actiune :
1. Revistele on-line asa cum le-a gandit si compus Artur Silvestri, continua. Vor gazdui pana in luna Ianuarie inclusiv, numere speciale „Artur Silvestri- in memoriam”, apoi vor continua tematica specifica, drept care, autorii sa continue sa  trimita textele, atat „in memoriam”, cat si conform programelor revistelor.
2. Asociatia Romana pentru Patrimoniu isi va continua activitatea.
3. Editura va continua sa publice.
Pentru ca fondatorul si sufletul acestei uriase miscari culturale si patriotice este de neinlocuit, trebuie sa ne unim eforturile pentru a reusi in aceasta continuitate. Cand spun sa ne unim eforturile, ma gandesc la toti cititorii, colaboratorii, prietenii, dar si la echipa de la centru. Echipa de la centru se compune din : Mariana Braescu Silvestri, Teodora Mindru, Gabriela Chircea, Maria Anghel (telefon/fax : 021.317.01.14, mobil 0744.380.643, mail: anghel.maria@gmail.com) . Pentru ca lucrurile sa fie unitare, toate cele patru persoane de coordonare, vor avea o adresa de mail comuna: mariana.braescu.silvestri@gmail.com, la care de acum incolo vom primi toata corespondeta, toate materialele.
Foarte important !
Asa cum am spus in titlul acestei scrisori, pe care v-o adresez cu multa durere dar si cu multa speranta, doresc sa publicam cat mai repede urmatoarele carti despre si pentru Artur Silvestri:
a. Artur Silvestri – in memoriam– cuprinde toate cuvintele si textele indoliate ale celor care si-au exprimat sentimentele sau vor mai scrie, in legatura cu tragica sa disparitie. Ele sunt o marturie a faptului ca exista acea Romanie Tainica.
b. Artur Silvestri – Fapta Culturala – aceasta carte va cuprinde marturii ale celor care pot sa scrie si pot sa povesteasca despre opera sa de initiator cultural, de fondator al multor reviste, site-uri pentru publicare de carti, despre capacitatea sa de a insufleti, de a pune in miscare o intreaga retea, un imperiu mediatic on-line. Sunt importante scrisorile, amintirile despre discutiile telefonice, fotografiile, incurajarile asa cum fiecare le cunoaste si fiecare le-a trait.
c. Artur Silvestri – editorul sau gradinarul daruit – aceasta carte va cuprinde marturiile celor care au beneficiat de sprijinul generos, sufletist, dezinteresat, pasionat, al „gradinarului” Artur Silvestri care a facut sa vada lumina tiparului zeci si zeci de carti pentru autori pe care de cele mai multe ori nici nu ii intalnise vreodata. Ma adresez acestora care-si cunosc fiecare povestea tiparirii propriei carti sau propriilor carti de catre Artur Silvestri. Ei sunt datori cu aceasta marturisire, cu marturii din scrisorile si conversatiile la ore tarzii de noapte, cu fotografii si cu orice considera ca poate intregi imaginea acestui OM MARE.
d. Artur Silvestri – asa cum l-am cunoscut. Aceasta carte va da posibilitatea si celor care au despre el marturii din mai multe perioade biografice, care i-au fost aproape sau care doar l-au intalnit din cand in cand dar l-au citit si s-a hranit din ideile lui sa poata lasa o marturie, pentru ca asa cum spunea Artur Silvestri importanta dupa ce omul nu mai exista este POMENIREA.
Desigur, nu e nici o problema daca autorii care vor trimite materiale vor trimite pentru doua sau mai multe sectiuni si nici daca intr-un singur articol vor atinge temele a doua, trei carti. Vom proceda cum credem ca va fi mai bine. Sper ca fapta lui mare si emotia la tragica si neasteptata sa plecare dintre noi, cand mai avea atatea lucruri de facut si mai ales bunul Dumnezeu sa ne ajute sa facem ceea ce ne-am propus si sa-i cinstim memoria.
Multumesc cu multa emotie si cu durere vie in suflet tuturor celor care, au participat cu gandul, cu lacrima, cu fapta, cu prezenta si tuturor celor care au scris si care se vor grabi sa scrie pentru cele patru carti, care vor aparea in ordinea pe care le-am enumerat.
Dumnezeu sa ne ajute! Dumnezeu sa-l aiba in imparatia ingerilor !
MARIANA BRAESCU SILVESTRI

16 decembrie 2008

Alexandru Nemoianu: „Artur Silvestri ne-a ajutat cu o generozitate şi o gingăşie fără egal“

Artur Silvestri face parte din categoria celor care produc substanţa vie în permanenţă. Volumul cantitativ al scrierilor sale este copleşitor, ameţitor. (Cu toată siguranţa, el este dintre cei care produc într-o lună câţi alţii în ani.) Dar încă mai zdrobitoare este calitatea scrierilor sale. De fapt lucrarea lui Artur Silvestri poate fi împărţită în două părţi principale; opera scrisă şi opera cultural-socială.

Opera scrisă este enormă şi ar fi lipsă de bun simţ şi mândrie nebună din partea mea să încerc să o expediez în câteva paragrafe. Dar ce îmi pare a fi esenţial în această operă sunt trei lucruri: o nouă viziune, articularea caracteristicilor noii viziuni, definirea conceptelor şi înţelesului vorbelor (crearea instrumentelor care fac posibil dialogul între cei de acelaşi gând şi credinţă).

Viziunea lui Artur Silvestri stă pe un plan, este egală în valoare, cu cea a celor mai mari personalităţi româneşti, a celor care au „biruit gândul“. Principalul mesaj al lui Artur Silvestri este că modelul existenţial românesc este străvechi, practic post-edenic şi el nu este în nimica inferior altor modele existenţiale. Caracteristica modelului este bine arătată şi la fel de bine modul în care a fost şi este atacat prin modele de import, numite „creole“. Iar conceptele care, cum spuneam, fac cu putinţă dialogul între cei de un gând şi o credinţă, sunt pe cât de interesante pe atâta de frumos rostite; „modele creole“, „banda“, „reconquista“ şi atâtea altele. Opera scrisă a lui Artur Silvestri a crescut galopant. Volumele sale au aparut aproape săptămânal şi sincer, îmi pare că din punctul de vedere al prolificităţii el poate fi asemuit doar lui Nicolae Iorga. Dar la fel de importantă este activitatea lui social-culturală.

Cu o răbdare, persistenţă şi pricepere fără egal Artur Silvestri a „descoperit“ pe acei scriitori români care stăteau împotriva nefastei lucrări a „elitei de mahala“ (sau „bandei“) şi care, toţi oameni cinstiţi sufleteşte, se credeau singuri, izolaţi, înfrânţi.

Artur Silvestri le-a arătat că nu este aşa, i-a adunat la un loc şi a creat astfel posibilitatea zilei de mâine pentru şi întru cultura românească. În acest fel, ca întreg, lucrarea lui Artur Silvestri este simultan un program şi o alternativă în bine.

Că lucrarea lui a biruit pe plan spiritual nu am îndoială, că va birui şi la nivel social-istoric.

La cele spuse mai sus aş dori să mai fac o mărturisire, şi o fac cu dorinţa de smerenie, în convingerea că după cunoştinţa şi conştiinţa mea, ce spun este adevărat.

Artur Silvestri m-a ajutat cu o generozitate şi gingăşie fără egal.

În acest fel relaţia mea cu Domnia Sa este personală în modul cel mai adânc al vorbei.

Cred că între noi există o relaţie care a trecut tărâmul realităţii imediate şi a pătruns în cel al veşniciei, care va fi şi al bunei voiri, comuniunii şi dragostei fără sfârşit, care se duce, din „genune în genune“, în absolut. Eu cred că Artur Silvestri, mai mult decât orice, îşi merită numele de om bun. Într-o vreme şi în împrejurări, în care exemplul personal este treapta necesară spre mântuirea de obşte, Artur Silvestri „ a trudit necontenit“ pentru a apropia cu o clipă „Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu“.

ALEXANDRU NEMOIANU, Missouri, USA

Lucia Olaru Nenati: „Sir Arthur – omul instituţie“

Artur Silvestri, – căruia în corespondenţa mea cu el îmi era mai la îndemână să-i spun probabil dintr-o subconştientă impresie despre un anume aristocratism al lui – Sir Arthur-este de departe unul dintre cei mai originali şi incitanţi oameni pe care i-am cunoscut, chiar deconcertant uneori, dar neasemeni nimănui. După o dispariţie îndelungată din peisajul public românesc, timp în care şi-a concentrat energiile şi priceperile şi a făcut ceea ce puţini au reuşit, adică avere şi situaţie, el s-a întors acolo unde şi-a lăsat inima, adică în zona culturii. Căci, de fapt, se vede treaba, el n-a fost niciodată un autentic om de afaceri, căci aceia nu fac nimic altceva cu banii lor decât să-i sporească sau să-i consume cu delectări proprii.

Or, Artur Silvestri pare că a făcut banii ca să-i cheltuiască în ceea ce l-a pasionat pe el întotdeauna, cultura. Aşadar, el a conceput şi apoi a pornit să construiască un edificiu care, după temeliile turnate, pare a nu fi mai mic decât Casa Poporului, un imperiu on-line, cu numeroase publicaţii culturale, cu edituri, cu biblioteci, dar şi cu cărţi tipărite pe hârtie (Cuvinte pentru urmaşi, Zoe Dumitrescu Buşulenga – Opera încoronată, Mărturisirea de credinţă literară, Al cincilea patriarh – Prea Fericitul Teoctist, s.a), cărţi lansate în cadrul unor mari întruniri de înţelepţi şi oameni de valoare, cei mai mulţi din stirpea celor de regulă ignoraţi de către „cei care contează“, pentru că au fost mereu ocupaţi să producă valoare autentică şi nu să se mediatizeze pe ei, să-şi facă imagine cum fac mai toţi cei vizibili în ziua de azi. Iar Artur Silvestri a ambiţionat să suplinească, să compenseze ca o autoritate publică această lacună profundă, cronică şi metastazică a autorităţii, care trebuia să observe ea, să recunoască şi să răsplătească aceste valori umane. El, singur (dar având-o alături pe Doamna lui Mariana Brăescu) – şi insolit, ambiţios, tenace şi contrariant, a nutrit uriaşul orgoliu de-a deveni marea instanţă de recunoaştere, identificare şi consacrare a valorilor, zidind o adevărată catedrală axiologică , un fel de „Lista a lui Silvestri“ (cu aluzie la „Lista a lui Schindler“!), cuprinzând oamenii meritului profund dar nerăsplătit de societate.

Aşa se face că la întrunirile organizate de instituţia creată de el, ARP, adică Asociaţia Română pentru Patrimoniu, s-au adunat de fiecare dată, ca la un semn, oameni de a căror existenţă nu se mai ştia sau nu le era observată, unii bătrâni şi firavi şi de-abia mişcându-se, dar venind cât de grabnic puteau la chemarea lui, care a fost pentru mulţi singura sau cea mai importantă distincţie pe care au primit-o acei oameni doldora de merite şi săraci în recunoaştere, ba adesea şi săraci la propriu. El nu le-a dat răsplăţi materiale căci probabil ar fi fost prea greu până şi pentru un om bogat, le-a dat premii platonice şi diplome, dar mai ales, le-a dat ceea ce cei mai mulţi nu mai sperau să primească vreodată: o demnitate a meritului proclamat public şi statuat fără tăgadă. Îmi amintesc, iată, aici de cazul vrednicului cercetător Emil Satco de la Suceava, autor de unul singur al unei lucrări realizabile în mod normal de către un întreg institut de cercetări care să primească salariu ani întregi (desigur, trăgând de timp!), Enciclopedia Bucovinei. Premiul pe care l-a primit la Bucureşti, din mâna lui Silvestri în cadrul unei mari festivităţi de premiere a fost singurul şi cea mai mare răsplată pe care a primit-o pentru marea sa operă, într-un moment care avea să fie ajunul sfârşitului său. Nu poţi să nu simţi bucuria că în acest fel el a fost fericit înainte de moarte datorită iniţiativei lui Artur Silvestri, această instanţă de răsplătire a tuturor uitaţilor şi neglijaţilor acestei ţări, pe care i-a mai şi adunat între coperţile unei mari cărţi numindu-i „Părinţi ai Patriei“ şi îndemnându-i să lase câte o mărturie pentru urmaşii de mâine.

Căci, acum îmi dau seama, Artur Silvestri are ca o obsesie aceasta a patrimoniului pentru viitor, izvorând probabil din acea concepţie religioasă hrănită din belşug de marile întâlniri ale vieţii sale cu acei prelaţi ortodocşi, adevăraţi Ava, precum vlădica Antonie Plămădeală a cărui personalitate a căutat s-o pună cât mai revelator şi convingător în lumină în scrisul său.

Şi câte şi câte altele pe care nici nu le poţi cuprinde cu ochiul liber şi nu le poţi reţine pe toate dar care creează imaginea şi impresia unei desfăşurări de forţe impresionante pornite să trezească energiile amorţite, acoperite de mâlul depresiei şi resemnării, într-o adevărată cruciadă a României Profunde.

Din ţară şi din ţările Europei, din Canada şi SUA, din Australia şi, dacă ar fi români şi pe lună, e sigur că cineva dintre ei, cei cu veleităţi de comunicare şi cu apetenţă culturală ori cu curajul opiniei, ar răspunde „prezent“ şi ar da semne că nu suntem o naţie de somnolenţi, oligofreni sau canalii, că există jur-împrejurul lumii, români care gândesc şi cărora le pasă de ceea ce se întâmplă şi încearcă fiecare după puterile sale să contribuie la îndreptarea lucrurilor.

Iar cel ce ne-a reunit pe toţi în acest fel, Artur Silvestri, a construit cu adevărat un imperiu al comunicării românilor cu românii, de fapt, un forum sau o Agora în care oamenii îşi pot părăsi solitudinile angoaselor moderne şi pot ieşi în „bătătura“ lumii unde să comunice cu ceilalţi. Cred că nu este de loc puţin şi că se cuvine să-i mulţumim celui ce ne-a scos din cochiliile singurătăţilor noastre şi ne-a făcut să nu mai fim fiecare „eu“, ci să fim „noi“ împreună, conştienţi de ceea ce reprezentăm. Aşadar, pentru toate acestea şi nu numai, să ne adunăm acum, toţi aceştia gândurile noastre bune într-o rugăciune pentru sufletul său.

LUCIA OLARU NENATI , Botoşani, România

Florentin Smarandache: Artur Silvestri a scris „o carte înlăcrimată “ şi sfinţită

-fragmente-

„Vremea Seniorilor, Vol. I, Scrisori de altădată de la ierarhi şi cărturari bisericeşti“, 160 p., Carpathia Press, Bucureşti, 2005.

Un epistolar depănând amintiri din anii 1984-9, sau o „carte de povăţuiri“ cu multe feţe bisericeşti măreţe pentru ortodoxia noastră, precum Patriarhul Teoctist, Nestor Vornicescu (Mitropolitul Olteniei mele), dr. Antonie Plămădeală (Mitropolitul Ardealului), Nicolae Corneanu (Mitropolitul Banatului), Epifanie Norocel (Episcopul Buzăului), Vasile Coman (Episcopul Oradei), Lucian Florea – Tomitanul (Episcopul vicar al Tomisului şi Dunării de Jos), Emilian Birdaş (Episcop de Alba Iulia), Gherasim Cristea (Episcopul Râmnicului şi Argeşului), Arhimandritul Vicenţiu, etc.

Eseurile – povestiri ale autorului curg liniştit în tonuri melancolice, brodate de un scris minuţios ca filigranele unei bijuterii.

La frontiera onirismului:Artur Silvestri, „Apocalypsis cum figuris / Şapte nuvele fantastice şi un epilog“, Centro Culturale Copto-Ortodosso, Venezia, 2005.

Scrierile lui Artur Silvestri din anii 1983-4 par vise cu ochii deschişi: încărcate de mister – aşa cum stă bine unui istoric al civilizaţiilor- şi nebuloasă. Sunetele naturii formează fondul acestor nuvele scurte şi rustice dar mai lirice decât în creaţia lui Galaction. „Farmec neadevărat“, „spirit muzical“, „gesturi hipnotizate“ în cuprinsul lor.

Autorul povesteşte în gând, liniştit, romantic. Predomină descrierea în defavoarea acţiunii. Multă psihologie. Personajele sunt interiorizate, enigmatice, vagi, fără nume (cu rare excepţii), doar umbrele lor reliefate ca într-un teatru cu decor ambiguu.

Adevărate poeme în proză pot fi considerate, amintind romanele sud-americane şi oamenii furaţi de viaţă pe apa timpului …

Vasile Voiculescu prozatorul, dar mai ales Eliade din nuvelele sale fantastice, sunt înaintaşii lui Silvestri.

Un nou gen literar:Artur Silvestri, „Memoria ca un concert baroc / Vol. I: Povestiri reale şi imaginare din Lumea-de-Nicăieri / Vol. II: Ofranda aproape fără grai“, Carpathia Press, Bucureşti, 2004 – 2005.

Autorul relatează, în texte cu metafore înflorind ca nişte ghiocei şi beneficiind de un lexic extins, întâlnirile sale cu diverşi scriitori români din exil, precum Pius Servien (Piu Şerban Coculescu), George Uscătescu, Leon Negruzzi, Paul Lahovary, pictorul Ioan I. Mirea la care locuia când mergea la Paris, Traian Filip, Dinu Adameşteanu, Nicolae Baciu, etc.

Poveştirile – eseuri – memorialistică, tinzând să formeze un nou gen literar, descriu cărţi şi autori, re-evaluează opera lui Pius Servien – parizianul, al cărui jurnal Artur Silvestri l-a descoperit la Paris în biblioteca lui Leon Negruzzi, în sistem amănunţit, atent la gesturi şi mimică, şi colorate de expresii plastice şi gânduri candide.

Volumul II, în acelaşi stil de eseu-memorialistic, trece în revistă locuri sfinte, evocând cu nostalgie mânăstiri din Moldova.

Voi avea ocazia să donez şi aceste volume interesante, semnate de scriitor, la Biblioteca Universităţii Arizona din Tempe, unde am format o colecţie specială cu multe publicaţii şi documente româneşti – pe lângă cele străine.

FLORENTIN SMARANDACHE , SUA

Cezarina Adamescu: „Un poem numit Artur Silvestri“

-corolar stralucit al unei vieţi de excepţie dăruite culturii şi neamului românesc-

Există oameni, la auzul numelui cărora, inima-ţi tresaltă fără voie şi se umple subit de o bucurie şi o emoţie fără seamăn.

Există oameni care, în clipele cheie ale vieţii tale – apar providenţial, şi-ţi oferă cheia unei mari dileme.

Există oameni – puţini, ce-i drept – care se implică. Şi cărora le pasă. Le pasă de semenul lor.

Există oameni care, fără să şovăie şi chiar dacă nu te cunosc, te iau de mână şi te trec puntea peste hăul căscat sub picioare.

Ei au, aici, pe pământ rol de soulguard – păzitor de suflete sau custode. Ei au o grijă preventivă, ca nimeni să nu cadă.

În mod cu totul gratuit, pentru că harurile nu se pot cumpăra sau vinde.

Şi mai există oameni – şi mai puţini – pe care, dacă-i cunoşti, fie şi virtual, nu mai poţi să te lipseşti de prezenţa lor. Benefică. Stenică. Luminătoare şi luminoasă. Discretă. Ne-ce-sa-ră! Im-pe-ri-oa-să!

Sunt oameni la care te raportezi mereu pentru că, eforturile tale se canalizează spre efortul lor colectiv, uriaş, copleşitor şi te atrag precum „marele fluviu“ care „îşi adună apele“.

Există oameni Modele. Cărora nu le poţi, chiar dacă ai căuta cu lumânarea, să le reproşezi nimic. Oameni-efigii. Oameni-icoane.

Mutatis-mutandis, rolul nostru nu e de a ne închina la aceştia, de a-i idolatriza, ci, de a-i admira, a încerca să-i imităm, să le urmăm exemplul.

Pentru că am avea doar de câştigat.

Averi nemăsurate cu talerul.

Averi depozitate în suflet.

Avuţii pe care, orice terezie, oricât de trainică, nu le poate cuprinde, pentru că se revarsă, dau pe afară.

Dintotdeauna „magiştrii“, au întemeiat şcoli, curente, grupări, cu zeci, sute sau mii de discipoli. Au întemeiat ordine, nu neapărat religioase. Au avut emuli care le-au continuat lucrarea.

Indiferent cât de greu şi-au dus existenţa, indiferent de piedicile imense, indiferent de crucea pe care au purtat-o pe umeri. De câte greutăţi şi pravile s-au lovit, oricâte ziduri au avut în faşă şi oricâţi duşmani i-au atacat prin spate. Eu au reuşit să rămână verticali. Să se ridice din marasmul cotidian şi să se înalţe, odată cu edificiul la temelia căruia şi-au pus inima, sângele, sudoarea şi lacrima. Edificiul menit să dăinuie pentru că se sprijină pe jertfe. Singurul care contează. Singurul trainic, în pofida vulnerabilităţii umane.

Şi nu în zadar, fiindcă numele lor a rămas înscris – arc peste milenii – în memoria neamurilor. Nu numai a neamului. Numele lor a rămas la picior de altar.

Însemnele nobile ale unei astfel de persoane sunt invizibile cu ochiul liber. Îţi trebuie dioptrii speciale.

Există oameni cu vocaţie de martiri, care-şi asumă responsabilitatea faptelor altor persoane, din care cauză se trezesc năduşiţi şi în frisoane. Care suferă alături de cei mulţi şi pentru cei mulţi.

Există oameni care suferă când văd că sub ochii lor este tăiat un arbore falnic; este dărâmată o casă; o biserică; o clădire de patrimoniu. Că se strică echilibrul ecologic, cu distrugerea parcurilor şi a vegetaţiei. Care îşi atrag asupra lor toate exasperările existenţiale legate de un regim strâmb şi distructiv, de o conducere oarbă, surdo-mută şi şchioapă, care diriguieşte soarta omenetului din fotoliu, ghiftuită de toate bunătăţile lumeşti.

Există VOCI AUTORIZATE, CLARE, VOCI DE STENTOR, care nu pot fi înăbuşite. Pentru că, în cele din urmă, adevărul iese precum untdelemnul de mir, la suprafaţă.

E bine de luat aminte, chiar dacă greu poţi să ţii pasul cu ei.

Există oameni care-şi asumă purtatul Crucii precum Simon din Cirene, pe Via Crucis. N-a lepădat-o, n-a refuzat-o. Nu s-a dezis de ea,

Există oameni atât de altruişti încât se dau pe sine drept jertfă-de-ispăşire pentru binele comunităţii, al neamului lor.

Există oameni pe care, dimensiunile temporale şi spaţiale nu-i încap şi spiritul lor se revarsă spre zările, cele patru.

Există. Să ne bucurăm împreună că există oameni, cărora le putem strânge mâinile, mângâia obrazul, şterge lacrima, împărtăşi bucuria ori tristeţea, fiind siguri că ni se vor alătura şi se vor cumineca şi ei cu pâinea şi vinul tristeţilor şi fericirilor noastre.

Există oameni care ne oferă dreptul la APARTENENŢĂ. Dreptul la demnitate umană. Dreptul la conştiinţa de sine.

Există oameni cu inima pe dinafară. Ei pot fi cel mai lesne loviţi, striviţi, vânaţi, ochiţi direct în inima care şi-a deschis uşile – patru –, vraişte – să primească întreaga omenire!

Există oameni care-ţi insuflă curaj atunci când inima ta e cât un purice. Oameni care, ca şi samariteanul milostiv din parabola evanghelică, te ridică din ţărână, te şterg de praf, te conduc la primul punct de ajutor. Îţi plătesc consultaţia, îţi cumpără leacuri, vitamine pentru suflet, şi când văd că te-ai înfiripat cât de cât pe picioare, promit să se întoarcă, să vadă dacă-ţi merge bine. Şi totul din spirit de caritate.

Există oameni care nu te vor părăsi niciodată. Pentru că ei nu ştiu să părăsească.

Există oameni a căror demnitate se asemuieşte cu a bradului care, se înalţă vertical, străpungând cu vârful său verde, a binemirositor, azurul.

Oameni care împrăştie-n jur, bună mireasmă de pace, iubire, speranţă.

Nu sunt cuvinte potrivite pentru aceşti oameni – câţi vor mai fi –, desigur puţini. Însă, faptul că ei există, te îndreptăţeşte să speri că nu e totul pierdut.

Există oameni care-ţi induc o participare emotivă faţă de tot ce se întâmplă în jur. Care te îndeamnă, chiar dacă nu manifest, să iei atitudine.

Există oameni care-ţi transmit fluidul lor cald, freatic, de la inimă la inimă. E o transfuzie de la om la om, o transfuzie cu Lumină. Primeşti, respiri sângele acestei Lumini prin pori, şi o dai mai departe.

Există oameni care privesc dincolo de personalitatea lor, care au dioptrii speciale pentru ceilalţi.

Există oameni care, loviţi de vânturi, de tumultul de ape cu aluviuni, de uragane, rămân precum pietrele de râu, înrădăcinate în albia neamului.

Un râu nu poate fi nicicum strămutat nicăierea.

Există oameni cu rol de ghizi spirituali, înarmaţi cu Lumină care arată de departe drumul în noapte.

Există oameni, aşa cum spunea Pr. Prof. Dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda – „condamnaţi la nemurire!“

Există oameni despre care poţi spune cu deplin temei că ţi-au oferit doar clipe de graţie.

Un astfel de om providenţial a fost distinsul Prof. Dr. ARTUR SILVESTRI.

S-au spus/scris atâtea lucruri remarcabile despre acest „Mecena al culturii neamului românesc“ – scriitor, istoric al civilizaţiilor, promotor cultural, personalitate cu activităţi enciclopedice. (Sabin Bodea).

„Umanist de excepţie, cel care din punct de vedere al prolificităţii este asemuit doar cu Nicolae Iorga“ (Alexandru Nemoianu-Michigan, SUA).

„Ne înalţă parcă într-o altă ordine, aceea a miraculosului, a harului“ (Acad. Prof. Dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga).

Dar trebuie reamintită, în chip deosebit, în legătură cu personalitatea copleşitoare a Prof. Dr. Artur Silvestri, – în primul rând, MESERIA DE OM.

Există oameni care, prin tot ce fac, în timpul vieţii lor, devin ISTORIE.

Şi, suntem încredinţaţi cu deplin temei, că un astfel de om este şi va fi veşnic Dr. Artur Silvestri.

CEZARINA ADAMESCU, Galaţi, România

Viorel Roman: „Omagiu lui Artur Silvestri“

Artur Silvestri (1953-2008) a fost o personalitate cu activitate enciclopedicã – jurnalist, scriitor, istoric, editor, fondator de organizatii culturale si cetãtenesti, filantrop -, de aceea nu este deloc usor de a-i caracteriza opera, mai ales in lumea din ce in ce mai specializata din zilele noastre.
Nãscut într-o familie de negustori aromâni din partea mamei si de boieri olteni, din familia Iancu Jianu. Strãnepot al Mitropolitului Simedrea, ultimul mitropolit al Bucovinei izgonit de pe scaunul mitropolitan de la Cernãuti de invazia rusã el a fost un patriot roman, crestin ortodox, promotor al “protocronism”-lui un demn urmas al ilustrilor înaintasi.
Dupã studii filologice la Bucuresti se specializeazã în arheologie in Italia si istoria culturii la Sorbona. Doctor în Litere la “Trinity Bible Research Center”, University of Madras, doctor honoris causa la Institut d’Estudis Historics Medievals de Catalunya. Un savant care pe de o parte, alãturi de Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu, cerceteaza “Literatura proto-românã”, descoperind pe scriitorului proto-român Martin de Bracara (sec. VI), opera voievodului dobrogean Ioancu (sec. XIV), si pe de alta parte cultiva intens legãtura cu intelectuali contemporani din occident, oferindu-le o platforma publicistica, o placa turnata in cele peste zece publicatii electronice, ale ARP – Asociatia Romana pentru Patrimoniu. Personal am profitat din plin de generozitatea, de prietenia dezinteresata lui Artur Silvestri.
Am publicat in saptamanalul NATIUNEA, dupã Revolutia din decembrie 1989, in vremea când el era redactor sef, si ne-m continuat colaborarea, dupã ce pe lângã activitatea de expert in domeniul imobiliar, a infiintat ARP-ul.
Cu prilejul decernãrii unui premiu ARP, mi-am amintit ca intr-o discutie in care ne confruntam opiniile in eterna disputa intre pãgânism si crestinism, intre occident si ortodoxie, i-am povestit de împãratul roman, care auzind de o noua religie se minuna: „crestinii se iubesc înainte de a se cunoaste?!”
A meditat si m-a rugat sa reiau aceasta idee in fata celor prezent la manifestatia culturala organizata de el si de sotia sa, scriitoarea Mariana Braescu-Silvestri. Si cu acest prilej mi-am dat seama ca religia crestina, in forma sa originala, ortodoxa este axa întregii sale opere enciclopedice pusa in întregime in folosul oamenilor.
La trecerea in eternitatea a marilor personalitatii ale neamului, fãcea tot ce se putea pentru a publica o carte despre cel dispãrut.
Sa ne reamintim de Patriarhul Teoctist, de Raoul Sorban. Artur Silvestri iubea fara sa-i cunoascã pe copii cãrora le dona carti la Bibliotecile Scolare, pe autorii romani pribegi din lumea larga pe care-i promova in publicatiile si editurile sale.
Si toate acestea fara nici un interes material.

VIOREL ROMAN, Bremen, Germania

Nastasia Maniu: „Până şi cuvintele plâng“

In ziua in care Sfantul Andrei isi intindea mantia ocrotitoare asupra Romaniei, ma aflam in circumstante in care toata ziua nu am putut sa-mi deschid calculatorul. Asa se face ca pe mine trasnetul plecarii dintre noi a celui care este Artur Silvestri m-a lovit cu intarziere de 24 de ore. Spun este, nu a fost, pentru ca el s-a inaltat la Cer cu toate faptele lui bune, care i-au facut lina trecerea, in ciuda suferintei ultimelor zile petrecute pe Pamant. Pentru ca numele lui sa traiasca mult si bine si aici, asta depinde de noi toti, cei care inca am mai ramas in aceasta trista Vale a plangerii si care ii cunoastem opera monumentala si generoasa. Sunt convinsa ca distinsa Doamna Mariana Braescu (careia ii transmit condoleantele mele), ea insasi o prestigioasa scriitoare, jurnalista, creatoarea unui brend stralucit in domeniul publicatiilor, o femeie cu o energie constructiva, dupa ce-si va fi oprit suvoiul lacrimilor, va face ceea ce i-ar fi placut Domnului Profesor sa faca: ridicarea in continuare a monumentalului edificiu cultural-spiritual inceput de distinsul sot al Domniei sale, care de acolo, de sus, o va incuraja si-i va ghida pasii, stergandu-i lacrimile, desi acum, in astfel de momente, simtim cum pana si cuvintele plang.

Dumnezeu sa-i dea lui Artur Silvestri pace si lumina vesnica !

NASTASIA MANIU , Bucureşti

Cezar Adonis Mihalache: „Seniorul vocaţiei, Artur Silvestri, a păşit în panteonul seniorilor“

Cuvintele se aleg greu… Tristeţea ne împinge însă spre coala de hârtie. Acolo este refugiul unde durerea se alină, iar gândurile prind contur în revolta lor firească faţă de nedreptatea destinului. Cel ce a provăduit o Românie Tainică a plecat întru contopire cu seniorii pe care i-a aşezat în munca sa de restaurare a valorilor într-un panteon naţional. A plecat la dreapta ierarhilor şi a cărturarilor despre care a scris fără a se arăta o clipă ostenit de boala care îl măcina.

Artur Silvestri a păşit în panteonul seniorilor a căror înturnare ca moştenire spirituală o anunţase. A plecat într-o zi sfântă, în dimineaţa Sfântului Andrei, poate ca o recunoştinţă a cerului pentru aplecarea sa spre restituirea către memoria colectivă a contribuţiilor înaltelor feţe bisericeşti la proprăşirea neamului românesc. Cel ce a îngemănat între file scrise cu har vocaţia biblică a poporului român nu mai este printre noi. A plecat devreme, mult prea devreme… Rămâne o operă spre care trebuie să ne îndreptăm ori de câte ori avem vreo îndoială asupra drumului nostru. Rămâne o citadelă cu zeci şi zeci de ucenici dintre care, poate, cândva va izbucni acea scânteie pentru care s-a străduit atât de mult cărturarul Silvestri. A vrut să construiască o redută unde să se exprime cu adevărat vocaţia. Şi a reuşit, deranjând multe conştiinţe prin gestul său de a deschide drumul spre eliberare pentru cei neprinşi între canoanele autosuficienţei. Prin acest curaj, Artur Silvestri poate fi considerat un adevărat mecena. Est trist că nu va fi prezent la momentul izbucnirii acelui talent pentru care a construit o redută a afirmării, dar, de acolo de sus, ne va veghea.

A fost, de fapt, menirea sa… Descendent al familiei de boieri Jianu şi strănepot al ultimului mitropolit al Bucovinei, Tit Simedrea, Artur Silvestri a avut vocaţia duhovnicească şi harul haiducesc în sânge. O combinaţie care a a favorizat aplecarea sa atât de încrezătoare spre valorile protoconismului. Spre acea idee culturală cu adevărat haiducească faţă de tradiţiile scritoriceşti ale anilor ’70 din secolul trecut, militând cu har şi convingere pentru promovarea capacităţii creatoare locale. O reiterare pe care egoismul breaslei scriitoriceşti o ignora, deşi era dreptul de afirmare al culturilor ce îşi caută şi îşi reclamă dreptul la indentitate.

Era firesc, dară, ca Artur Silvestri să iasă dintre canoane. Era firesc să lupte pentru promovarea simplilor scriitori, cei neatinşi de norocul de a avea un protector. Un binefăcător cu nume atât de important în devenirea literară.

De aceea, din dorinţa de a stimula creaţia locală, Silvestri a iniţiat proiectul “Noii geografii literare”, îndemnând autorii să se manifeste fără teamă, potrivit firii fiecărui creator. “Să înflorească o mie de flori” a fost mai mult decât un crez pentru Artur Silvestri, fiind convins că există o soartă a cărţilor , ”un soroc al apariţiei lor în istorie şi o poveste a felului cum acestea se nasc”. Cărţile lui Silvestri s-au născut sub genericul ”Pomenirea părinţilor”. Aşa i s-a părut firesc. Şi poate că ar trebui să-i urmăm drumul cu aceeaşi dăruire, fără a deveni însă nişte epigoni. Căci nu aceasta ar fi fost dorinţa lui.

CEZAR ADONIS MIHALACHE

Maria Ciornei: „Lacrimi şi flori pentru robul lui Dumnezeu Artur“

A cazut peste noi ca un traznet naucitor vestea ca Dr. Artur Silvestri nu mai este printre noi. A plecat mult prea devreme si atat de repede, lasand in urma o durere adanca si lacrimi in sufletul celor care l-au cunoscut, ca prieten, ca maestru, ca model de Om Mare, dedicat slujirii neamului sau, până la jertfa cea ultima, care l-a transformat intrun mucenic al dacilor romani.

L-a condus, nu intâmplator, in drumul lung si greu, Sfantul Andrei, apostolul dacilor, luminandu Calea, solului Ales spre invesnicirea sa si a noastra a tuturor.

Va ramane pentru tara si poporul său figura cea mai luminoasa si mai completa prin structura spirituala unica si prin uiasa forta de cuprindere si implicare in restaurarea, reexaminarea si realizarea de valori apartinatoare spiritualitatii universale, nu numai din contemporaneitate, ci din toate epocile.

Vom purta in inima, cei ce l-am cunoscut stimat si iubit, cat vom mai fi, figura luminosului Parinte al neamului, plecat acum sa se aseze in eternitate.

Suntem alaturi de familia indurerata, si-i transmitem toata compasiunea, avand si noi inima insangerata de durere.

Ramas bun, Stimate Dr. Artur Silvestri si Iubite Maestre, caci n-ai plecat inspre uitare, ci inspre nemoarte.

Roaga-te ca Domnul Dumnezeul nostru sa ne ierte pentru ca n-am stiut sa te pretuim indeajuns, ca nu te-am meritat, iar timpul n-a vrut sa mai aiba rabdare.

Dumnezeu sa te odihneasca in pace acolo unde nici ura, nici rautatea si nici durerea nu te vor mai atinge.

Vesnica recunostinta, lacrimi si flori pentru robul lui Dumnezeu, Artur.

MARIA CIORNEI, Suceava

Al.Florin Ţene: „O candelă aprinsă pentru Artur Silvestri“

Faptele Mari întodeauna au un profund ecou în inimile oamenilor. Un împlinitor al acestora este scriitorul, filozoful, ctitorul de reviste, promotorul cultural şi OMUL DE OMENIE Artur Silvestri. Sentimentul e că timpul rotunjind 55 de ani nu a mai avut răbdare pentru noi împliniri, dar faptul real e că tot ce a ctitorit Artur Silvestri(preşedintele de onoare al Ligii Scriitorilor din România) a intrat deja în mitologie.

Cred că tot ce a făcut acest filozof al culturii universale a fost şi va fi pentru dezlipirea ochilor celor care încă mai bâjbâie prin întunericul ignoranţei,ca un profet creştin:Fă binele aproapelui tău,precum ai dori să ţi se facă ţie.

Înţelepciunea străbunilor săi din Oltenia sufletului său, ca icoană călăuzitoare, deschide un spaţiu geografic căruia Artur Silvestri îi aparţine: Europa şi Universalitatea. Aceasta a fost Patria din Patria lui Artur Silvestri. Personalitatea acestuia este o pildă ce arde luminând calea confraţilor ce-i sunt alături şi îi apreciază „sudoarea”inegalabilă a strădaniei de a înţelepţi colţurile ascunse ale culturii României profunde. Căci tâlcul acestor strădanii arată uimitoarea energie a rotunjirii şi a împlinirilor viitoare, prin ceea ce viitorul va consemna în paginile de aur ale istoriei culturii noastre. Cărţile sale, revistele ctitorite, sprijinul spiritual şi material acordat confraţilor şi unor proiecte culturale, şi multe altele sunt odraslele sale de suflet, căci fenomenul cultural iniţiat de Artur Silvestri configurează caracterul puternic, credinţa în regenerarea creatoare a neamului românesc. Aşa cum spunea pe coperta cărţii Mărturisirea de credinţă literară,vol.1,Un „document de conştiinţă colectivă”conceput şi orânduit de Artur Silvestri, apărută la Editura Carpathia Press, 2006.”..în totul există o unitate în origină, definită prin ceea ce era profound şi intangibil ca şi cum ar fi fost matricea sau entelehia, de fapt cele”patru puncte nodale”: limba, locul, tradiţia şi părinţii. Pare că este o muzică de acord enigmatic ori de încuvinţare de pian, bătând ritm greu, ritualic, ca de “oaste a ţării”pornită la Reconquista.”

Proiectul său Reconquista este unicul de acest gen în ţara noastră ,proiect care promovează valori culturale şi ştiinţifice din România profundă, fapt care nu a intrat în vizorul nici unui guvern, indiferent de culoarea politică. Acest proiect este creaţia sa de suflet, căci acest fenomen cultural promovat cu pasiune , iubire şi cu investiţii materiale din partea lui Artur Silvestri, întipăreşte în memoria istoriei OMUL CEL MARE care a fost prof.dr.Artur Silvestri.

Istoria, dacă este vizibilă, se reflectă prin oameni, trunchiurile arborilor puternici nu dispar, se reflectă în paginile cărţilor scrise cu gând curat, înţelept şi îndumnezeit.

Pe Artur Silvestri, prin multele cărţi ale sale, îl pot asemui cu un izvor al înţelepciunii din care sorbim cu toţii, iar peste timp, nepoţii, nepoţilor noştri.

În Noi ne aflăm în taina timpului nemărginit, Artur Silvestri scria: „Şi în nopţile mele de tulburare când, citind ceea ce îmi mărturiseau, de la depărtare, suflete ce poate că nu întâlnisem niciodată, îmi dădeam seama că, dincolo de cele văzute, există o Putere mai mare ce ne face să ne aşezăm împreună şi să ne străduim să re-clădim totul prin revoluţia tăcută căci într-o ţară ocupată de saltimbanci şi de irozi-cum încă suntem dar nu pentru prea multă vreme-pe scenă evoluează numai Stăpânii Clipei. Noi ne aflăm în taina Timpului Nemărginit”.

Stăpânii clipei sunt fiinţe trecătoare, nici măcar nu îi înregistrează în memoria clipei, fiindcă aceasta este pentru Artur Silvestri recunoaşterea Nemărginirii a liniştii sufleteşti din Vatra Ţării pe care o iubeşte, cu oamenii ei cinstiţi şi creatori.

La 55 de ani Artur Silvestri are o operă închegată, puternică şi rotundă, pentru care istoria culturii îl va aşeaza, alături de înţelepţii lumii cu nimbul luminii la tâmple, acum, când Timpul nu a mai avut răbdare cu el. În dimineaţa zilei de 30 noiembrie,de Sfântul Andrei,Dumnezeu l-a chemat la dreapta sa. Dumnezeu să-l odihnească.

Întoarcerea ACASĂ

În memoriam Artur Silvestri

Era o vreme-a inimilor aprinse

Un timp al cuvântului scris,

Era clipa tăcerilor încinse

Şi-a încrederii urcând în vis.

Vesteam minunea prieteniei noastre

Sub raza luminii din Cuvânt;

Proiectele-ţi erau firide pentru astre

Şi noi te urmam prin legământ.

Dar azi,ai plecat Acasă-n Paradis

Lăsând pentru noi înţelepciune şi-n ecou

CUVÂNTUL tău în suflete aprins

Şi speranţa că Sus e o naştere din nou.

E clipa când mă-nchin pentru tine,

Dovada împreunelor simţiri,

Căci eternitatea care, iată vine

Stârneşte în noi valuri de uimiri.

Te-ai întors Acasă întristat,

Mai era în Ţară de-mplinit ceva,

Însă lumina-ţi de aici n-a plecat

Ne călăuzeşte spre înţelepciunea ta.

Al Florin ŢENE, Cluj Napoca

Preşedintele executiv al LIGII SCRIITORILOR din România

Gheorghe Postelnicu: „Vocaţia construcţiei la Artur Silvestri“

Într-o cultură cu vocaţia rupturii, publicaţiile Asociaţiile Române pentru Patrimoniu constituie puntea între tradiţie şi noutăţile vieţii moderne, între localismul îngust şi poziţiile lucide europene. Ele concentrează, prin viziunea fondatorului acestei politici culturale, Dr. Artur Silvestri, importante forţe creative, în jurul unei platforme din care e cu neputinţă să nu apară capodopere. Editorialele Domniei Sale consemnează angajamentele convenţionale ale acestor proiecte care au un profil cultural complex, iniţiind o reabilitare a gândirii contemporane. Condiţiile grafice sunt remarcabile, apariţiile regulate în contextul presei culturale româneşti. Revistele excelează prin calitatea materialului polemic dominat de profesionişti. În Editura Semănătorul şi în Biblioteca online se publică studii critice, eseuri, poezie, proză, teatru, jurnale. Perspectiva asupra fenomenului cultural contemporan este largă prin publicarea consecventă a unui mare număr de autori din toate „regiunile culturale”. Reconsiderarea trecutului după grila unor criterii de valoare exigente în locul melancoliei exclamative, problemele prezentului fosforescent şi dinamic, iată temele care împacă diversitatea talentelor angajate de publicaţiile ARP. Etic şi estetic, naţional şi universal, tradiţional şi modern într-o „nouă geografie literară”.

Spiritul enciclopedic al editorului are darul de a-i linişti pe colaboratori, de a le apăra speranţa măcinată de răul desfăşurat în jurul lor. Domnul Artur Silvestri inspiră marea bucurie culturală prin convingerea că frumosul şi binele pot salva oamenii. Cine, în cultura română, şi-a mai pus timpul, sănătatea şi banii în slujba unor asemenea idei? Publicaţiile electronice difuzate sub formă de reviste şi de buletine informative, proiecte gratuite şi independente care încurajează dezbaterea liberă, solidaritatea, sporesc patrimoniul larg al cercetării şi al creaţiei contemporane, întrucât părintele lor a imprimat o forţă centripetă a coeziunii prieteneşti mult mai tare decât tendinţele centrifuge ale societăţii. Unele din lucrările apărute la Carpathia Press sau la Semănătorul vor trece fără dificultate din imediat în istoria culturii. Acest proiect demonstrează faptul că tineri şi vârstnici, debutanţi şi consacraţi zboară liber peste şesul propriului destin, este adevărat, unii împiedicându-se în propria retorică, alţii în doctism şi exegeze esoterice, dar, indiferent de ce spun şi cum spun, cu toţii sunt animaţi de bune intenţii. Diferitele feluri de vocaţii sunt ajutate să-şi desfăşoare aripile, chiar dacă se vor găsi mereu ipocriţi porniţi să sugrume acest proiect grandios. Un text literar nu e o operă, iar o operă nu e literatura însăşi. Totul se împleteşte precum ochiurile unei broderii străvechi.

Înfrânţi de „elitismul” şi acreala celor mai multe reviste pe suport material, un număr mare de autori s-au îndreptat instinctiv spre formula virtuală, generoasă şi flexibilă. La început o speranţă, ea a devenit între timp şi o direcţie interdisciplinară, uşurând contactul cu vectori mai puţin făţişi, cu tendinţe care dau lovituri stagnării şi izolării. Proiectele iniţiate şi organizate de Domnul Artur Silvestri, susţinute prin contribuţia Asociaţiei Scriitorilor Creştini reprezintă faţa vie a culturii actuale, un argument în plus cu privire la continuarea lor, departe de cărările bătute ale crispării şi indiferenţei, dacă nu chiar ale dispreţului faţă de diversitatea fenomenului cultural actual. Scriitorul nu este locatarul unei eprubete. El caută forme mai puţin constrânse de comunicare în care să spună ce este şi cât este, zidindu-şi sufletul în ceea ce construieşte, făcându-ne părtaşi la secretele sensibilităţii sale.

Cum aş fi fost eu, Gheorghe Postelnicu, fără publicaţiile ARP? De bunăseamă, mai puţin productiv, mai puţin imaginativ, mai puţin cunoscut, mai puţin … fericit, pentru că nu aş fi aflat niciodată cum gândesc viaţa şi arta Mariana Brăescu, Cezarina Adamescu, Maria Eugenia Olaru, Al. Florin Ţene, Constantin Miu, Adrian Botez, Emilian Marcu, Alexandru Nemoianu, Eugen Dorcescu, Dimitrie Grama, George Anca. Activitatea ARP este imaginea unui roi de albine în agitaţie, activ şi gata de ripostă, de o mobilitate înviorătoare, strângând în faldurii fagurilor aroma pajiştilor noastre.
GHEORGHE POSTELNICU

Maria Vaida: „La curtea regelui Artur sau despre bunătate şi jertfelnicie“

Omul care merită să fie aşezat la loc de cinste, regele neîncoronat al celor dăruiţi cu pasiune rară, dublată de perseverenţă, cu har dumnezeiesc, care ne-a dat multora şansa de afirmare, curajul de a merge înainte pe un drum nebătătorit, credinţa în valorile perene ale creaţiei româneşti, încrederea în forţele proprii, dorinţa de autodepăşire, iată ce înseamnă Artur Silvestri. Am împărtăşit cu domnia sa sentimente târzii de împlinire creatoare, am aflat mereu alături un prieten de nădejde, mai ales atunci când viaţa mă încerca din greu cu problemele ei copleşitoare, mi-a transmis cuvinte de alinare şi primele urări de fiecare sărbătoare creştină. Prin cuvinte alese, îndemnuri părinteşti, deşi avem aceeaşi vârstă, m-a determinat să nu-mi pierd curajul, să am încredere în puterile mele care vin de la Dumnezeu şi nu de la oameni. Cât de minunat era ca, după o zi în care nu mai speram să văd ori să aud ceva de bine, deschideam fereastra calculatorului şi găseam un mesaj de la Domnia sa, o vorbă înţeleaptă, o alinare, o încurajare, un sfat. Nimeni nu mi-a scris vreodată o scrisoare mai frumoasă decât aceea pe care am primit-o la început de an de la dumnealui. Citind cuvinte mesajului am simţit adieri sublime de har ceresc, de miracol. M- a inspirat, m-a ajutat să birui nepăsarea celor din jur, să trec peste multe răutăţi şi să –mi redobândesc curajul ce-mi lipsise o clipă. Câtă modestie şi generozitate, câtă dăruire şi profunzime mi-au transmis cuvintele sale alese. Mi- a scris cândva că doar curajoşii ori nebunii pot să schimbe lumea, iar eu am început să lucrez la o teză de doctorat despre Gheorghe Pituţ, publicând în fiecare lună câte un mic studiu despre poezia, proza, publicistica sau literatura pentru copii care purtau semnătura lui Pituţ. Mi-a spus odinioară că a scris despre acest autor în tinereţe, iar eu am cercetat cu migală toată presa literară din anii perioadei întunecate, descoperind scrierile sale despre Pituţ, lucrări care m-au ajutat în abordarea metodei de analiză pe text şi în interpretare. M-a făcut să mă simt cu adevărat profesor, deşi eram în fapt de zeci de ani, mi-a stimulat gândirea, mi-a dăruit visul pierdut: acela de a scrie pentru românii de pretutindeni. Când nu mai speram ca viaţa să-mi ofere ceva nou, iată că puterea cuvintelor domniei sale m-au scos din letargie, m-au adus la liman şi m-au redeşteptat la viaţă… Mi-a publicat cu multă bunăvoinţă o cărticică pentru copii, rezultat al unui proiect didactic realizat la Liceul de Arte Plastice „Romul Ladea” din Cluj-Napoca, pentru elevii de gimnaziu. Orice acţiune în care s-a implicat a fost încununată de succes, deoarece nu făcea nimic pentru sine, ci pentru ceilalţi. Merită caldă recunoştinţă pentru darul făcut copiilor de români din toată lumea cu prilejul sărbătoririi lor la 1 Iunie. Ce minunată învăţătură a dăruit românilor, ce nobilă misiune şi-a ales şi cât mai avea de lucru printre noi, Doamne!

MARIA VAIDA

Gheorghe Şeitan: „Opera scrisă şi cea faptică a lui Artur Silvestri“

Dacologia a pierdut, prin plecarea dintre noi a.prof.dr. Artur Silvestri, pe unul dintre cei mai mari părinţi întemeietori şi generali de luptă pe care i-a avut vreodată, iar despre aceasta vorbeşte opera sa scrisă şi cea faptică deopotrivă.

Personalitate cu preocupări enciclopedice, Artur Silvestri şi-a dedicat o mare parte din timpul vieţii sale cercetării petelor albe din istoria neamului, a fost una din acele conştiinţe superioare care s-au contopit cu istoria,iar din acest punct de vedere el descinde direct din înaintaşi ca V.Pârvan, B.P.Haşdeu, N.Iorga, Lucian Blaga ca să dăm doar cateva exemple, din multele ce s-ar putea da aici.

Aproape nu este lucrare scrisă a sa în care să nu se facă referire la istorie, la daci, la valahi,la zalmoxism şi la solomonari, aprecieri profunde,inedite şi tocmai de aceea preţioase ce trebuiesc studiate cu atenţie şi înţelese, indiferent că se află în opere dedicate expres, ori deghizate în carţi, studii, articole, cu tematică diversă.

Cercetător pe tărâmul istoriei religiilor, Artur Silvestri scria în 1989, anul când a fost conceput eruditul său eseu “Arhetipul călugărilor sciţi”, că valorile creştin ortodoxe pe pământul românesc îşi trag seva din adâncimile zalmoxismului getic, ideie valoroasă, necercetată şi prin urmare neînţeleasă îndeajuns. Iată un scurt pasaj edificator din lucrarea menţionată, unde se face referire la înţelepciunea getică :

,,O înţelepciune care,depunându-se în organizări de eremiţi pe Muntele Sacru, se traduce în instituţii “vegetale”, in-vertebrate la lumina istoriei dar care explică deopotrivă apologurile lui Dromichete şi fabula lui Scorillo,prestigiul lui Deceneu, monahismul secret din Întorsura Carpaţilor şi mai apoi din mileniul aşa-zis “mut”, făcând creştinismul posibil în forme care, păstrând materia getică, vor fi socotite ortodoxe şi, de fapt, aşa vor fi fiind câtă vreme cântarea în biserică şi comunicarea prin muzică vor fi consacrate la Dunarea de Jos cu episcopul Niceta de Remesiana, autorul imnului “Te Deum Laudamus”.Cât şi în ce fel se ţinu deoparte de contigentul stricător zalmoxismul getic este cu neputinţă a se identifica dar atâta vreme cât, nu prea cu mult înainte de 1900, încă se vorbea în Moldova despre “solomonari” care,contemporani secreţi şi iniţiaţi, repetau gesturi de ritual pe care ţăranii le evocau cu sfială dar le comunicase cu aproape doua milenii şi jumătate mai înainte şi Herodot, persistenţa pare în afară de orice îndoială”( op. cit. pag.8-9).’’

O altă direcţie de cercetare biografică a personalitaţii enigmatice, de voevod criptic al culturii care a fost Artur Silvestri, ar trebui să vizeze nu doar calitatea sa de mecena ci şi

întreprinderile sale misionare,inedite vizând coagularea unor idei ce pluteau în aer la un moment dat iar aici trebuie să consemnăm că încă din 1987, la sugestia mentorului său spiritual, mitropolitul Nestor Vornicescu, a reuşit să adune mai mulţi savanţi de prestigiu şi să formeze acel grup de cercetători numit “Grupul pentru istoria alternativă”,dintre care unii vor fi mai trăind şi ar putea depune mărturie verbală ori scrisă, spre elucidarea unor momente uitate, neinţelese de actuala generaţie şi cu atât mai puţin de generaţiile care vor veni.Printre altele, ştim că s-a implicat personal în sprijinirea cercetării “Codexului Rohoczi”, o cronică medievală secretă descifrată de eminentul istoric Viorica Enăchiuc, încurajat şi susţinut de oameni ca Artur Silvestri, a căror faptă rămâne încă anonimă.

Apoi trebuie studiat momentul 1990,când vocaţia sa de creator de publicaţii culturale cu parfum istoric s-a manifestat din plin, când,în calitate de director al Fundatiei Europene Drăgan a reeditat si condus (1990-1991) publicaţiile Naţiunea, Dacia Literară şi Mileniul III, ceea ce denotă o dorinţă clară de a lega trecutul de prezent, de a reedita faptele mari din istoria culturii româneşti.

Pentru Artur Silvestri dacologia nu a fost o moda, ori o temă savantă de cercetare, deşi rigurozitatea şi profunzimea l-au caracterizat mereu, dacii au fost pentru el o taina strămoşească de care s-a pătruns şi s-a apropiat cu evlavie religioasă. S-a considerat el însuşi un get, iar perioada absenţei sale din viaţa publică ( 1992-2002) îi plăcea să o asemuiască cu retragerea în subterană a zeului get Zalmoxis, ca o dovadă de înţelegere şi trăire superioară a religiei getice.

După revenirea sa la suprafaţa vieţii publice, acest ultim mare solomonar care a fost Artur Silvestri s-a numărat printre cei ce, împreună cu Napoleon Săvescu şi alte minţi lucide, aveau să revitalizeze dacologia, prin crearea noului curent dacist având ca deviză scoaterea din anonimat a dacilor, printr-o radicalizare a discursurilor polemice contra academismul steril şi neproductiv ,deja existente în cultura română,dar care acum îşi găseau în dacism un razem împotriva tăvălugului globalist de uniformizare şi neantizare a specificului naţional.

Scrie, dă interviuri,la Dacia magazin, ori la alte publicaţii, biciueşte cu bici de foc pe toţi neo-culturnicii care dispreţuiesc dacologia, considerând-o ca un păcat de moarte,ori o confundă cu dacomania,participă la congresele de dacologie şi întemeiaza el însuşi revista electronică “Dacologica”, deschisă tuturor celor interesaţi de acest subiect.Asupra direcţiilor de acţiune ale revistei Dacologica, modalităţi de abordarea tematicilor, seriozitatea, cumpănirea ipotezelor de lucru, maestrul-întemeietor, ctitorul acestei publicaţii, a lăsat rânduri scrise şi afişate, ca un program pentru toţi cei ce vor dori să scrie şi să publice despre strămoşii daci şi cultura lor.

L-am ascultat cu atenţie pe profesorul Artur Silvestri, în această vară la Congresul internaţional de dacologie- Regalian 2008- a fost prima şi ultima dată când ne-am aflat faţă în faţă, dacă se poate spune aşa,iar discursul său, a fost unul grav,neconvenţional,cuvintele unui om care, fără să-i fi cerut-o cineva, ci doar conştiinţa sa de misionar, se simţea responsabil faţă de destinele neamului său, faţă de valorile istorice şi culturale , patrimoniale, neluate în seamă de actuala stăpânire inconştientă şi incapabilă. Redau aici câteva spicuiri din memorabila sa cuvântare, aşa cum a fost reţinută de redacţia Dacia Magazin :

Artur Silvestri, preşedintele Asociaţiei Române Pentru Patrimoniu, a avut o prestaţie remarcabilă , în cadrul Congresului, făcând o radiografie a situaţiei cultivării identitaţii noastre:

“Spun că alţii ar fi făcut de mult cum noi nici măcar nu gândim.Ba încă bulgarii au prefacut întregul lor sistem turistic, prin urmarea unor principii care ţin de uzurparea tracologiei.Ne-au furat acest domeniu.Este al lor ! Şi îl afirmă într-un mod pur si simplu impresionant.Virtuozitatea în a se afirma a vecinului de la sud stupefiază. Nu ştiu dacă ştiţi, dar ar fi interesant să ne gândim la aceste teme.Acum un an şi ceva, înainte să se integreze în Uniunea Europeană,bulgarii au făcut un mare simpozion internaţional la care au invitat câteva mii de interocraţi din toată lumea şi, bineinţeles, euronomenclatura de la Bruxelles.Şi ştiţi care a fost tema lor ?Cu ce venim noi bulgarii în UE ? Şi cu ce credeţi că veneau ei ? Nici mai mult nici mai puţin decât cu alfabetul chirilic.Cu alfabetul care aparţine de drept spaţiului actualei Românii…Va să zică, bulgarul nu socoteşte că este localist întarziat, nesemnificativ şi că, deci, nu e şi el intrat în rândul lumii, cum socotesc atât de interocraţii români cât şi stăpânirea iresponsabilă de aici de la noi. Ei veneau cu exact ceea ce se ştie bine că este necesar peste tot în lume şi costă mulţi bani.Diferenţa şi identitatea, două principii obligatorii şi capitale.Noi ce facem ? Noi distrugem tot ce avem. Unde se găseşte ceva care aminteşte de memoria culturală este repede culcat la pământ.Priviţi toate aceste componente ale moştenirii culturale de la monumentele istorice ale dacilor până la Bucureştiul năpădit de buldozere care distrug.De ce în alte locuri nimeni nu se atinge de locurile istorice şi numai la noi se întâmplă astfel de lucruri tragice ?Dacă nu ne vom trezi la timp, riscăm să pierdem întreaga noastră moştenire culturală şi istorică şi, odată cu aceasta, propia noastra identitate.”

Am redat acest scurt fragment, dintr-un discurs mult mai amplu, care trebuie recuperat şi integrat operei sale, eventual editat , împreună cu interviurile pe care le-a dat la Dacia Magazin şi în alte publicaţii, pentru că el arată firea sa de vizionar, de spirit superior care înţelegea mai bine decât mulţi alţii transformările la care suntem şi vom fi supuşi,cuvinte care chemau şi mai cheamă încă, de-acolo din lumea în care a plecat, la deşteptarea din somnul ignoranţei până nu va fi prea târziu şi ne vom trezi că nu mai avem identitate, nu mai avem istorie, nu mai avem limbă.De aceea scriu că opera lui Artur Silvestri va rămâne actuală pentru noi şi pentru generaţiile de după noi şi prin urmare a o pune în lumina pe care o merită şi a-i urma îndemnurile ce o conţin rămâne o datorie.

GHEORGHE ŞEITAN

Ioan Miclău: „Trăirea în viitor şi semnul arhetipal prins în cartea lui Artur Silvestri (fragmente)

…………………………………………………………………………………………………………………

Noi fiintele omeneşti ne bucuram spiritual de o libertate pe care nu reusim sa o stapanim in deplinatate.. Cred ca e vorba de acea libertate care da spiritului demnitatea de fiinta inteligenta, de fapt e singura libertate care depinde de noi, de fiecare. Ar mai fi de spus, si asta nu e putin, ca intre libertatea de demnitate a spiritului nostru, si libertatile sociale ce impun reguli si responsabilitati exista un adevarat univers de problematici, unele naturale, altele si acestea in majoritate, sunt de fapt subiective.

………………………………………………………………………………………………………………..

In aceasta situatie, o reasezare a libertatii e necesara, pe langa cea a constrangerii, cea prin educatie morala si a cumpatarii, a reinstalarii iubirii intre oameni, si in final necesitatea unor oameni care sa implineasca aceste binefaceri, si au prin har si inteligenta echilibrata capacitatea a vedea in viitor, a traii in viitor prin indemnurile de umanitate aduse prezentului.

Acesti oameni desigur ca sunt de dorit, iar azi iata, avem la cârma acestor idealuri un daruit de Dumnezeu, Profesorul Artur Silvestri. Cu ce s-a prezentat in fata noastra acest Om de mare suflet romanesc? Despre ce ne vorbeste?

Da, despre iubirea dintre noi oamenii, despre credinta in Dumnezeu si Neamul caruia apartinem, numindu-ne a fi purtatorii semnului arhetipal al acestui Neam Dacic-Romanesc ce vine din vremi imemorabile. Ne-a adus frumusetea gandurilor asezate in cartile sale, care vor ramane o comoara vie, caci oamenii traiesc prin faptele lor.

Se cuvine din respect a prezenta cateva din cartile valoroase ale acestui mare carturar roman, care arde ca o flacara luminoasa in inima neamului sau romanesc!

“Semne si peceti – sapte lectii despre “originimi”.

“Arhetipul calugarilor sciti”.

“Memoria ca un concert baroc” Vol.I.II.III.

“Pastor Magnus”

“Romania in anul 2010 – o pagina de piata imobiliara”

“Modelul “Omului Mare: Antonie Plamadeala”.

“Vremea seniorilor – Scrisori de altadata de la ierarhi si carturari bisericesti”.

“Documente de constiinta colectiva”- concepute si oranduite de Artur Silvestri”

“Zoe Dumitrescu Busulenga – Opera incoronata”

“Intermundii – vise despre forme si culori”

“Marturisire de Credinta Literara” Vol.I.II –Scrisul ca religie la romani”.

“Cuvinte pentru Urmasi – “Modele” si “exemple” pentru Omul Roman”.

“Inteleptul din America – Alexandru Nemoianu – opera in analize si exegeze”.

La acestea se adaugă „Publicatii virtuale pe internet – peste 100”, ce leaga romanitatea de pretutindeni”.

Exista acum in planul Domniei Sale publicarea cartii dlui.Ben Todica din Australia. (De la arhiva Bibliotecii “Mihai Eminescu”- Cringila, N.S.W- Australia))

Din aceste carti daruite de Dl. Prof.dr. Artur Silvestri, care desigur nu reprezinta totalul prodigioasei sale opere, totusi suficiente a realiza un fundament al gandirii despre viata si conditia noastra ca fiinta in aceasta lume, al valorilor crestine in restabilirea iubirii intre oameni, a restabilirii armoniei intre acea libertate naturala a ego-ului nostru spiritual si libertatile existentiale sociale in societatile omenesti!”

IOAN MICLAU – AUSTRALIA

George Baciu: „Lecţia măriei sale, Artur Silvestri“

Pe Artur Silvestri e greu a-l prinde într-un portret spiritual. Fiindcă locul şi vremea l-a aşezat într-o „Românie Tainică” ce se vrea un jurnal şoptit despre modelul existenţial românesc, a cărui aromă de originism e „într-un undeva care se recapitulează tot timpul, se repetă şi ne vorbeşte”.

Opera sa – o enciclopedie cu dulceaţă filosofică – pare a fi un sens metafizic dat nădejdii de a mărturisi un arhetip al devenirii întru fiinţă a românismului. Deşi intrat în erezia contemporaneităţii, a „elitei de mahala”, Artur Silvestri şi-a sublimat viciul de a iubi spaţiul mioritic într-o rapsodie neterminată, tâlcuită în Memoria ca un concert baroc.

În singurătatea sa patriarhală, plină de suspin zalmoxian, filosoful Artur Silvestri este o personalitate a cărei creaţie reprezintă un document de epocă bine înrădăcinat în fiinţa noastră dinspre suflet.

Un om-instituţie bogat în condei şi-n fire, valah din seminţia aromână ivită în Munţii Pindului, cu o dorinţă sălbatică de înrădăcinare şi trăire morală în universul tradiţiei, a rătăcit haihui, prin esenţa dorului mioritic cuminecându-se la fiece tresărire a destrămării cu misie brâncuşiană.

„Omul intelectual şi sufletesc” acesta este Artur Silvestri. „Lucrarea” ce i s-a dedicat şi la care s-a priceput este o lucrare-mesaj a unui iluminism menit a pune totul în rânduială asemenea înţeleptului Diogene.

Cercetările sale cu caracter ştiinţific şi literar sunt multe, dar încă nu se cunosc, fiindcă „opera” este inedită şi izvorâtă dintr-o maieutică socratică. Scrierile sale sunt „gândite” şi „documentate”, conţin teze despre străromânism, care azi par „eretice”, dar ilustrează faptul că noi trăim într-un permanent prezent, într-o lume dintotdeauna, ascunsă în „realitatea tainică”.

Proiectul de „restituţie culturală” iniţiat de Artur Silvestri urmărea tocmai această realitate, în care văzuse nobleţea noastră rasială şi blazonul alcătuit din faptul peren, adică din urme ce ne definesc şi ne explică…Căci, de fapt, în fiecare moştenire există un semn specific. De pildă, o fântână veche. Îi zic „fântână” ca simbol şi ca metaforă. O inscripţie. O troiţă. Şi tot ce ne hrăneşte, care înseamnă apă, carte, amintire. Când sunt aduse în lumina zilei acestea sunt un blazon.

Iată, aşadar, misia lui Artur Silvestri, om al locului sfinţit! De a ne aroma existenţa cu trăinicia simbolurilor pe care locul şi vremea le-a aşezat în firea românească făptuind un răboj al comunicării peste timp. Dincolo de Româniile de suprafaţă există o Românie Tainică, înaintând în nevăzut ca o pânză freatică spre cei care vor veni.

Această realitate ne orânduieşte şi, prin ea, avem nu numai acest strat enigmatic, avem şi un răspuns la întrebările universale, fiindcă este cu neputinţă a se vorbi de o universalitate cu caracter unic, ci de universalităţi unde, în termen religios, „coboară Dumnezeu”. Este universalitatea locului şi noi, ca şi alţii, ne definim prin specific „local”.

Cărţile lui Artur Silvestri, cel de-al şaselea patriarh al nevoii noastre de înţelepciune sunt o veritabilă lecţie întru Adevărul, Calea şi Viaţa neamului acesta rătăcit parcă dinadins în mirarea prezentului fără rost.

Să credem în făptuirile sale – „scrisoarea de semne” a sentimentului însuşit al fiinţei vremelnice. Numai aşa nu suntem singuri!

GEORGE BACIU,Redactor şef Revista PIETRELE DOAMNEI, editată de Fundaţia „Petre Ionescu-Muscel” din Domneşti-Argeş, Membru al Ligii Scriitorilor din România

Eugen Dorcescu: „Perpetuum mobile“ sau despre enigmă în opera lui Artur Silvestri

Tema (sau, mai exact, arhitema) prozei lui Artur Silvestri – ne referim, în primul rând, la Perpetuum mobile, 2005, dar, din câte credem, afirmaţia este valabilă şi în cazul celorlalte volume, Apocalipsis cum figuris, spre exemplu – a fost, este şi rămâne enigma, în accepţiunea extinsă („indefinită“, ar zice autorul) a termenului. Enigma supune şi dirijează totul. Ea dă formă gândului, peisajului, mişcării, ea configurează timpul (un timp rotitor, „perpetuum mobile“, „Timp Circular; tiparul veşnic“, Timp circular) şi spaţiul (pustiu, infinit), ea mişcă personajele în coordonatele concret – iluzorii ale vieţii: „Apoi se opriseră fără să vrea ori, poate, fără să înţeleagă. Pasul lor oprit era o enigmă“ (subl. aut., „Scriitoarea de semne“). Sau: „Era toamnă, o toamnă universală în a cărei enigmă stătea închisă însăşi inconsistenţa vieţii lui, ajunsă aici, acum, în faţa unei semnificaţii care îi scăpa“ (Asfinţit, în toamna universală).

Existând enigmă, există, desigur, un sens (nedefinit, mai mult: indefinisabil, cum afirmă, mereu, scriitorul). Existenţa sensului exclude absurditatea lumii, a celor ce sunt. Totodată, cum sensul este imposibil de cuprins, lumea, ce se bizuie, integral, pe enigmă şi o evocă prin toate manifestările sale aparente, are şi vastitate şi profunzime. Orice scrutare a acestor scrieri cu o coloratură ezoterică s-ar cuveni, după opinia noastră, să pornească de aici.

*

O primă constatare este aceea că, sub presiunea enigmei, contingenţa se diluează, devine evanescentă, dispare aproape cu totul. Nu există reliefuri mărunte, întâmplări înscrise în palpabile concretitudini, nu există anecdotică, dialoguri recognoscibile, nu există ambianţa deprinderilor superficiale. Viaţa, deşi, în fond, plină de fervoare, este «suspendată între două lumi» (Poco loco), între «aici» şi «acolo», între lumea imediat perceptibilă şi «lumea aceea imaginară» (Ibidem). Pe scurt, infuzată de enigmă, realitatea (ceea ce numim, în genere, realitate) devine «suprarealitate»: „Dar când îşi dădu seama că ea există şi că nimic nu e întâmplător, încercase un simţământ nedefinit, un amestec de încântare şi de spaimă, trăia senzaţia de suprarealitate (subl. n., E. D.) asemănătoare cu visul, înşiruire de poveşti enigmatice, adăugiri de episoade fără aparentă legătură; vrajă, magie, iluzie?“ (Steaua mărilor).

*
Neclintite rămân câteva repere esenţiale, realităţile (şi stihiile) în genere sacralizate: marea, îndeosebi («tot atât de calmă şi de concentrată în mişcarea ei fără gând ca şi fiinţa lor definită fără cuvinte», p. 32), dar şi muntele, cerul, norii, vântul (ruah, pneuma, duh: «vântul insidios, şuierat şi continuu, ca o bandă sonoră de o putere neobişnuită», p. 18). Iar celelalte componente minime ale peisajului, ale ontologiei, obiectele, nu se mai reprezintă pe sine, nu mai sunt opace, ci îşi dezvăluie, brusc, funcţia de mesageri, devin semne, simboluri, ale unui mare sens nedefinit, ale atotstăpânitoarei Enigme: «Acum, chiar dacă gândul era neorganizat în cuvinte, se lăsau în voia celor ce apar, fără să aştepte să se întrezărească la fiecare clipă câte un mesaj, ori să li se arate un sens. Căci deşi poate că acestea existau şi îi înconjurau câteodată, venind din toate părţile, înţelesul se desluşea târziu, altă dată, ori poate niciodată. De fapt, în această lume de semne, gândul însuşi era neputincios» («Scriitoarea de semne»). Totul este purtător de sens. Sensul copleşeşte referentul, trece dincolo de marginile lui, îl înglobează. Dar el însuşi nu poate fi cuprins. Lumea concretă trimite, necontenit, la acest abis semantic, în mijlocul căruia evoluează eul. «Dinspre mare vin, aduse de curenţi necunoscuţi, valuri de aer amintind ceva nedefinit, poate o putreziciune de plante smulse de la locul lor, poate altceva, ce nu cunoaştem şi nici măcar nu putem pătrunde cu gândul; un ‘ceva’ simbolic şi misterios» (Deus ex machina). Mintea şi inima, aplecându-se, atent, spre sine şi în afara de sine, observă, uneori, «cum se naşte imaginea veşnică despre toate acestea – apăreau, ca într-un şir de oglinzi paralele, nesfârşite alte scene identice, ecou şi oglindire, răsfrângere, realităţi ipotetice faţă de o singură altă realitate, unică, palpabilă, sigură. Care să fi fost?“ (Mesagerul).

*

Cum anticipam, în universal simbolic, dominat de semne ale nedefinitului şi ale infinitului, în această atmosferă de vis şi crepuscul (cronotop bântuit, parcă, de un Hypnos lucid, veghetor) evoluează personajele. Consistenţa lor este mai curând reflexiv-extatică decât epică: «Şi, deodată, pe strada tăcută unde vânzătorii de mărunţişuri abia că se mai zăreau ca nişte năluci, auziră amândoi, în aceeaşi secundă, zgomotul acut, neliniştitor, al frunzelor duse de vânt, muzica tristă de jazz în grădinile pustii, trecând printre mesele goale, printre umbrelele inutile, peste copertinele unde nu se mai adăpostea nimeni. Şi se răspândea pretutindeni, până departe, ca un ecou dintr-o lume care fusese şi începea să nu mai fie, amestecându-se în tânguirea de hazard gâtuit, de saxofon, pian şi flaut, cu paşii lor, tot mai îndepărtaţi, mai puţin auziţi, siluete ce se îndepărtează în lungul străzii tot mai pustii, aproape scenografice, unde în curând nu vor mai fi decât frunze moarte pe asfalt, împrăştiate de vânt“ (Muzică de jazz, în grădinile pustii). Personajele («călcând parcă prin văzduh», p. 26) nu se impun, neapărat, sau doar, prin ceea ce zic sau prin ceea ce fac, ci, în primul rând, prin intensitatea cu care trăiesc misterul. Ele asigură dimensiunea verticală, profunzimea cronotopului, aşa cum marea sau întinderile pustii îi conferă acestuia orizontalitatea sa nedefinită. În plus, prin ele, prin dinamica lor lăuntrică, personajele imprimă textului o structură triadică, ilustrând calea iniţierii eului în taina limbajului pe care lumea de-aici, pe care presupuseele «lumi paralele» (Călători în văzduh, Deus ex machina), pe care « tiparul » etern, pe care o «altă dimensiune» (p. 26) ori timpul ciclic i-l pun necontenit dinainte: «un fel de limbă pură, ‘limba lui Adam’» ( p. 11).

*

Personajul, «suflet solitar, mirat în faşa necunoscutului» (Cuvinte din dicţionar), străbate trei etape, trei momente, urcă trei trepte pe calea iniţierii sale în cele ce sunt (cum sună titlul unui volum de demult al lui Mircea Ciobanu). Acest periplu, recognoscibil passim în volum, este ilustrat emblematic de Ferry-boat. Mai întâi, cunoaşterea sensibilă, contactul cu mediul, însoţite de o reţinută exuberanţă a senzorialităţii: «Era ora misterioasă când indefinitul domneşte, entre chien et loup. Dar cu cât nedesluşitul i se părea mai stăpânitor, cu atât creşteau, venind din toate părţile, nori de senzaţii diferite, stranii şi noi, neîncercate până atunci. Ascultă o clipă valurile şoptind cu mişcări necunoscute şi nesfârşite, clipocit de forme ce se nasc pentru o fracţiune de secundă şi dispar pentru totdeauna: sunet aproape ritmic ca de vâsle care bat apele, răscolindu-le uşor, lent, neodihnitor. Apa în mişcare fără început, precum ploaia. Din sus, sau din jos de fluviu, ori poate din pădurile nevăzute acum, dar întinse pe amândouă malurile, i se păru că vin mirosurile de toamnă care începea. Şi îşi imagină puţin, doar cât să se înfioare, straturile fără vârstă de frunze moarte, adunate una peste alta, sfârşind până la urmă prin a se face una cu pământul într-un fel de triumf al morţii ce, poate, să fi fost şi o renaştere în milioane de alte forme, posibile dar necunoscute» (p. 16 – 17). Să se observe că percepţia însăşi este, treptat, interiorizată şi că alunecă, inexorabil, spre zona misterului. Reveria, eventual Hypnos, sesizează prezenţa, ubicuă, a teribilului Thanatos («hieroglifa morţii», p. 18; „triumf al morţii“, p. 17). Acum, se declanşează intuiţia, forţa lăuntrică ce girează a doua strajă, al doilea popas, ea dezvăluindu-i fiinţei Neantul, «Valul Negru», «Apele Mari» (Apocalipsa după Antim), «Selva Oscura, spaţiu fără dimensiuni» (Selva Oscura) şi generând angoasa («angoasa blândă», p. 17), «spaima», «frica» («frica de Apele Mari», p. 20): «Şi, totuşi, într-un străfund de timp neidentificat apăruse, cu o putere parcă fără margine şi cu o interioritate aproape insuportabilă, Spaima» (Apocalipsa după Antim). Fiinţa nu rămâne, însă, imobilizată în această intuiţie a neantului şi în angoasa paralizantă ce o inundă într-o asemenea clipă, şi pe care autorul le evocă foarte precis : «Teroarea podului uitat în legătura lui către pământ, groaza de necunoscutul ce se ascundea la adăpostul întunericului?…Dar şi mai distinct şi mai inteligibil i se păru glasul alcătuirii lui irepetabile, îngândurată şi temătoare, aflată într-o clipă lungă, poate suspendată, în preajma oricărei posibile destrămări» (p. 17). Eul depăşeşte, în scurtă vreme, acest al doilea prag.

Pe neaşteptate, înaintând în timp şi în existenţă, adâncindu-se în sine, fiinţa ajunge, la un moment dat, în preajma revelaţiei şi, atunci, totul, absolut totul, se schimbă: «Înaintau demult, parcă nici nu se mai ştia de câtă vreme şi când îşi dădu seama că s-ar putea să înainteze astfel la nesfârşit, în voia întâmplării ce nu se putea pătrunde şi nici explica, îl cuprinse deodată o linişte neaşteptată, ininteligibilă, poate fericită. Şi atunci, fără să ştie de unde îi apăruse această imagine pe care poate nici măcar nu o va fi văzut vreodată, îşi aminti cum, pe când era tânăr, rămânea pe gânduri ori de câte ori, la orice oră a nopţii şi a zilei, de la fereastra casei învecinate îl privea, de undeva de sus, acelaşi chip impenetrabil, de bătrân fără vârstă» (p. 17).

Cunoaştere sensibilă (însoţită de bucuria calmă a vieţuirii între elemente), intuiţie a golului, a vidului, a nimicului (acompaniată de angoasă) şi tresărirea discretă a revelaţiei (dătătoare de o indicibilă fericire) – iată pilonii ce susţin aceste proze. «Spaimă şi bucurie în acelaşi timp» (p. 38), nostalgia «timpului fericit» (p. 10), a «morţii fericite» (p. 20) – acesta este conţinutul sufletesc al omului ieşit din «cuptorul Genezei» (p. 37).

*

Trebuie spus, în final, că textele, întrucât tratează, cvasi-exclusiv, obsesiv, despre fiinţă, ar putea fi aşezate sub insigna existenţialismului, dar, neapărat, a unui existenţialism spiritualizat, creştin. Fiindcă lumii pe care ele o evocă nu i s-a retras harul: „Era un om religios, aşadar? Cine ştie, probabil că era, ca orice fiinţă vie în a cărei alcătuire exista şi ceva din Cel ce o făcuse posibilă“ (p. 7). Creatorul este prezent pretutindeni, aşa cum probează, între altele, perifrazele ce-I aproximează Fiinţarea insondabilă: «Cel ce le seamănă pe toate», „Cel care le ştie pe toate“, „Cel ce îl învăţase fără grai“, „Cel ce le rânduieşte pe toate“, „Cel care îl luminase“, „Cel care le orânduia astfel“.

În acest «univers închis, aproape ireal şi poate chiar simbolic» (p. 38), Creatorul, ca o «altfel de realitate» ce «i-ar fi înconjurat deodată» (p. 14), ca o «imagine a perfecţiunilor nedefinite» (p. 9), «ca un punct nedefinit» (p. 24), este sensul prim şi sensul ultim al existenţei şi al enigmei. Este Adevărul. Este Enigma însăşi.

EUGEN DORCESCU , Timişoara, România