~Constantin Frosin:” Există un caz Mircea Eliade – reflecţii la un centenar”

Câţi români mai ştiu astăzi, la centenarul naşterii lui MIRCEA ELIADE, că savantul român, erudit în istoria comparată a religiilor, era ridicat în slăvi de unii dintre cei mai importanţi oamenii ai lumii ?! In timp ce cărţile lui Mircea Eliade deveneau succese mondiale, iar el tânjea din cauza dorului de România, pentru regimul comunist, marele scriitor era un „duşman al poporului”, fost legionar care conspira împotriva noii orânduiri.

De altfel, după moartea sa, chiar şi la Chicago University, puţine lucruri amintesc faptul că Mircea Eliade a înfiinţat catedra de istorie a religiilor care-i poartă numele. Sigur că maestrul tânjea după ţară. Una din dovezi este refuzul de a deveni cetăţean american. Cu mare strângere de inimă, la insistenţele unui mare prieten şi admirator al său, senatorul de Ilinois: Charles Percy, a acceptat cetăţenia americană – la aproape 74 de ani ! Percy a făcut un fapt fără precedent în istoria Americii: a convocat ad-hoc Congresul şi a cerut aprobarea cetăţeniei românului Mircea Eliade pentru merite deosebite. Aprobarea a durat două minute !!!  Eliade era venerat: după această formalitate, au început să curgă onorurile, premiile, invitaţiile.

Mircea Eliade era o persoană foarte influentă în SUA, în sensul culturii uriaşe pe care o avea: nimeni nu argumenta niciodată, decât foarte bine documentat şi ştiinţific în prezenţa sa. Era aproape de necontrazis în ceea ce ştia. Avea foarte multe cunoştinte din toate domeniile, ştia foarte multe, foarte bine …

Casa Eliade era frecventată de foarte mulţi oameni, de la politicieni, scriitoraşi şi până la preşedintele Universităţii Chicago, Hanna Gray, care îl stima pe Eliade, de la domnia sa până la

senatorul Charles Percy, care îl adora pe Maestru. Marii scriitori şi filozofi francezi, decanul catedrei de istorie a religiilor, şi cel mai iubit om de Eliade, domnul Joe Kitagawa, care a făcut ca în Japonia să se găsească tot ce a scris Eliade, şi asta poate fi o mândrie pentru noi. Maestrul a fost şi este adorat în Japonia. Acest lucru se datorează, în mare parte, lui Kitagawa. Acest foarte serios profesor i-a fost student Maestrului. Prin grija profesorului, opera lui Eliade a fost tradusă în întregime în această ţară. Culmea, în România se edita foarte puţin din ce scria el. De asemenea, el a fost îndrăgit şi foarte apropiat de faimosul sculptor japonez Noguci, care a fost studentul şi prietenul lui Brâncuşi. In semn de prietenie, Noguci a sculptat într-o monedă chipul lui Eliade. Această fragilă sculptură se află la Luvru. Doar marii regi ai lumii, doar marii savanţi sau academicieni şi-au văzut chipul pe efigiile unor monezi ! Glorie şi cinste lui !

Mai venea pe acolo nelipsitul Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, care a fost căsătorit cu Alexandra Bagdasar, profesoară emerită la Northwestern University din Eveanston, pe care a cunoscut-o în casa soţilor Eliade…

La Universitate, în afară de Bibliotecă, chiar şi în sala în care a predat, doar o mică plăcuţă aminteşte de el. Este o mare ruşine ce s-a întâmplat. Eliade a fost, pur şi simplu, eliminat de peste tot, însă, se spune că, cu cât eşti mai blamat, cu atât valoarea este mai profundă şi mai populară ! Culmea, în colegiile americane se predă istoria religiilor şi, curând, sistemul de învăţământ american preconizează să introducă istoria religiilor şi în licee. Intelectualii de valoare ştiu cine este MIRCEA ELIADE, îl cunosc foarte bine, însă, sigur, într-o ţară capitalistă ca America, unde banul dictează şi societăţile puternice au lobby chiar şi în lumea intelectuală, este de înţeles ce se întâmplă cu posteritatea Maestrului Emerit al Religiilor…

La moartea lui Eliade, prin testament scris în ultima secundă, a reuşit să scrie trei fraze, şi anume: să fie înmormântat de un preot negru, şi acest lucru s-a întâmplat – serviciile funerare au fost conduse de arhiepiscopul de Cantebury, cea mai mare funcţie din America în lumea preoţească, acest arhiepiscop fiind de culoare neagră şi irlandez -; a doua dorinţă a fost să fie incinerat, şi a treia dorinţă, ca manuscrisele să fie date lui Culianu. După moartea lui Culianu, manuscrisele lui Mircea Eliade s-au reîntors în proprietatea Universităţii din Chicago, care le-a donat Muzeului Luvru.

Mircea Eliade trăia într-o simplitate covârşitoare. Maestul ducea o viaţă lipsită de complicaţii: nu conducea maşină, nu avea televizor, nu poseda cunoştinţe tehnice de nici un fel, nu-l interesa cine-i publica ori nu cărţile. Pur şi simplu, era profesor titular la The University of Chicago, avea un salariu de 2.500 de dolari pe lună şi, probabil, mai primea ceva bani, prin poştă, nu sub formă de cecuri – de care habar nu avea. Seara, aveau loc lecturi literare la lumina lămpii, frecventa ceaiurile literare, mânca la Clubul Universităţii, deci nu avea o viaţă foarte specială. Ii plăceau foarte mult mâncărurile româneşti pe care le avea tot timpul în casă.

Totuşi, de ce este oare condamnat, uitat Omul Eliade? Cât a trăit Maestrul, în jurul lui nu erau decât feţe zâmbitoare. Simplitatea şi modestia acestui Mare Om erau imposibil de neobservat. Sensibilitatea cu care-ţi vorbea, manierele extraordinar de elegante, sofisticarea omului în materie chiar şi de băut – era elegant în foarte multe. Ştia totul din lumea modei, din lumea cărţilor, era o persoană sofisticată.

Chiar dacă unii îl contestă şi acum, Mircea Eliade (1907-1986) rămâne una dintre cele mai luminate minţi ale secolului trecut. Potrivit biografiei sale, în tinereţe s-a apropiat de Mişcarea Legionară, de care s-a îndepărtat după 1937. În timpul războiului, a fost Ataşat Cultural al României la Lisabona, iar după război nu se mai întoarce în România, rămânând în exil la Paris. Aici o cunoaşte şi pe viitoarea sa soţie, Christinel, născută la Tecuci. Începând din 1957, Mircea Eliade se stabileşte la Chicago şi devine Şeful Catedrei de Istorie a Religiilor la University of Chicago. Reputaţia sa creşte cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituţii ilustre. In ţară, Eliade era vazut ca un „duşman al poporului”, ca un calomniator al guvernului…

Este greu de înţeles şi, mai ales, de acceptat, înverşunarea cu care unii (aşa-zişi) intelectuali ţin morţiş să-l desfiinţeze ca figură de prim plan a culturii româneşti, ca personalitate de prim rang a patrimoniului cultural mondial. Este greu de crezut că aceşti detractori nu au înţeles că ELIADE s-a pedepsit singur pentru acea neinspirată alegere de moment, de care s-a depărtat foarte repede, dar degeaba ! Alegerea exilului, ruperea de matricea iniţială, de prietenii şi, mai ales, de rudele din România, faptul că a ales închisoarea exilului, retragerea din lume şi închiderea în sine, preferând universalul românescului, au trecut neobservate cerberilor care vor să-l desfiinţeze cu orice chip !

Câtă vreme ţara era ruptă de lumea civilizată, câtă vreme România nu putea emite nici un fel de pretenţii, nu putea să-şi revendice valori ca ELIADE, IONESCU, CIORAN, BRÂNCUŞI ş. a., cârtitorii actuali au tăcut, au înţeles autopedepsirea Maestrului Eliade. Acum, când România  s-a întors în lumea civilizată, când îşi poate face auzită vocea în concertul naţiunilor, când îşi poate revendica imensele valori pe care le-a dat lumii, acum se ridică la luptă aceşti degrabă vărsători de sânge nevinovat, care vor să ni-i răpească, să lase România orfană de valorile ei !

Să nu ne spună aceşti imbecili că nu pot dormi noaptea de răul făcut de ELIADE prin simpatia arătată, la un moment dat, unei mişcări oarecare – fie ea şi legionară, dintre atâtea altele, care s-a întâmplat să fie blamată şi urgisită de mersul Istoriei ! Motivaţia este cu totul alta, de ordin politic şi ocult: România trebuie să rămână o ţară săracă – inclusiv în valori culturale şi spirituale, căci acestea i-ar permite să ocupe un loc mai bun în ierarhia europeană şi mondială. Ceea ce ar supăra multă lume… Dixit! Iată de ce n-au tihnă bârfitorii şi clevetitorii anti ELIADE !

CONSTANTIN FROSIN