APEL către Consiliul Europei, OSCE, ONU

APEL

La 7 aprilie, în centrul municipiului Chişinău, capitala Republicii Moldova, s-au adunat zeci de mii de protestatari, ca să conteste rezultatele alegerilor parlamentare care au avut loc cu două zile mai devreme, existând mai multe suspiciuni că acestea ar fi fost fraudate.

În timp ce în Piaţa Marii Adunări Naţionale se desfăşura un miting paşnic, grupuri de protestatari s-au adunat în faţa sediului Preşedinţiei şi cel al Parlamentului, pătrunzând ulterior înăuntru şi devastându-le.

Bănuim că ceea ce s-a întâmplat la Chişinău la 7 aprilie face parte dintr-un scenariu de discreditare şi, eventual, de lichidare morală a opoziţiei, de îndepărtare a Republicii Moldova de vectorul european şi de instaurare a unei puteri dictatoriale.

Rugăm să trimiteţi de urgenţă în R. Moldova o Comisie de anchetă internaţională, care ar ajuta să fie elucidate obiectiv evenimentele ce au avut loc la 7 aprilie 2009 şi adevăratele subtexte şi motivaţii.

1. Concurenţi electorali la Scrutinul parlamentar din 2009:

Serafim URECHEANU, preşedintele Partidului Alianţa Moldova Noastră;

Vlad FILAT, preşedintele Partidului Liberal Democrat din Moldova;

Mihai GHIMPU, preşedintele Partidului Liberal din Moldova;

Anatol PETRENCU, preşedintele Mişcării social politice Acţiunea Europeană;

Dumitru DIACOV, preşedintele Partidului Democrat din Moldova;

Dumitru BRAGHIŞ, Preşedintele Partidului Social Democrat din Moldova;

Vasile TARLEV, preşedintele Uniunii Centriste din Moldova;

Ana TCACI, preşedintele Partidului Dezvoltării Spirituale ,,Moldova Unită”;

Natalia NIRCA, preşedintele Partidului Conservator;

Ion CURTEAN, preşedintele Partidului Republican;

Vladimir BRAGA, preşedintele Partidului  Ecologist ,,Alianţa Verde” din Moldova;

Nicolae UŢICA, preşedintele Partidului ,,Pentru Neam şi Ţară”;

Sergiu BANARI (candidat independent, alegeri 2009);

Ştefan URÎTU (candidat independent, alegeri 2009);

Valentina CUŞNIR, (candidat independent, alegeri 2009).

2. Societatea civilă reprezentată de:

Nicolae DABIJA, preşedinte al Forului Democrat al Românilor din Moldova, academician;

Valeriu MATEI, preşedinte al Coaliţiei Populare Anticomuniste 2009

Andrei VARTIC, prim-vicepreşedinte al Forului Democrat al Românilor din Moldova

Mihai CIMPOI, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, academician;

Anatol CODRU, academician;

Petru SOLTAN, academician;

Valeriu SAHARNEANU, preşedinte al Uniunii Jurnaliştilor;

Ion UNGUREANU, ex-ministru al Culturii;

Ion COSTAŞ, ex-ministru al Apărării;

Constantin TĂNASE, director al publicaţiei Timpul;

Val BUTNARU, director al publicaţiei Jurnal de Chişinău;

Alexandru MOŞANU, ex-preşedinte la Parlamentului Republicii Moldova;

Aneta GROSU, redactor-şef al publicaţiei Ziarul de gardă;

Alecu RENIŢĂ, preşedinte al Mişcării Ecologiste din Moldova;

Mihai PATRAŞ, doctor în economie;

Valeriu DULGHERU, şef de catedră, Universitatea Tehnică din Moldova;

Mihai MORĂRAŞ, redactor-şef la publicaţia Universitatea

Sergiu CHIRCĂ, academician;

Anatol CIOBANU, academician;

Nina JOSU, preşedinte al Asociaţiei Astra.

,,CRAI NOU”&DOINA CERNICA/12aprilie2009

Părintele Justin Pârvu: „Răspândiţi lumina Învierii lui Hristos şi în suflete bieţilor basarabeni“

Părintele Iustin Pârvu către Traian Băsescu: Răspândiţi lumina Învierii lui Hristos şi în suflete bieţilor basarabeni şi oferiţi-le cetăţenia română! Eu îmi ofer cetăţenia mea unui basarabean prigonit!

Domnule preşedinte Traian Băsescu,

Cu multă durere în suflet vă adresez acest mesaj eu, nevrednicul şi smeritul monah din munţii Neamţului, care am jurat în faţa altarului lui Dumnezeu că voi apăra credinţa şi neamul românesc. Îndrăznesc să vă adresez acest cuvânt pentru că inima şi conştiinţa în faţa Evangheliei lui Hristos nu mă lasă să trec cu vederea necazurile şi durerile care s-au năpustit asupra fraţilor noştri basarabeni, acum în perioada aceasta a Patimilor Domnului. Sub epitrahilul meu, la spovedanie, am ascultat multe din păsurile şi suspinurile fiilor basarabeni şi le înţeleg prea bine amarul şi suferinţa.

Astăzi, vrăjmaşul diavol s-a năpustit ca o fiară sălbatică asupra creştinilor ortodocşi basarabeni, în această săptămână frumoasă a Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos, când fiecare creştin trebuia să fie la casa lui liniştit, să se pregătească duhovniceşte, să îşi spele păcatele prin Sf. Împărtăşanie, prin care îşi curăţă viaţa lui precum ograda şi locul unde sălăşluieşte de veacuri, cu părinţii şi strămoşii lui. Iată că vrăjmaşul a găsit mijloacele să tulbure toată liniştea şi pacea românilor noştri ortodocşi de peste Prut. Oare cum vom putea cânta noi Hristos a înviat, ştiind că fraţii noştri de dincolo nu pot să se mai bucure de frumuseţea Învierii lui Hristos? >>>>

Ion Mischeva: „Înainte de săptămâna patimilor a fost cea a protestelor“

Republica Moldova este unul dintre cele mai democratice state, pentru că la noi şi morţii pot să voteze. Şi încă ne miră faptul că, din informaţiile furnizate de CEC, reiese că fiecare al 2-lea alegător a votat pentru comunişti. Calculele sunt simple: 3 femei au fost la vot – 2 moarte, una vie, câte voturi o să fie?…

Dacă rezultatul anunţat de exit-poll părea exagerat (44% PCRM), atunci datele alegerilor au arătat că cineva se ţine şi cu dinţii de fotoliu. Scăderea evidentă în sondaje, dar şi în alegerile din 2005 şi 2007, demonstrează cum s-a încercat îngrăşarea porcului în ajun. În timp ce toţi candidaţii, oponenţi ai partidului de guvernământ, participau la dezbaterile televizate, cineva lucra pe la spate.

Oricine îşi dă seama că nu opoziţia controlează organele de forţă şi de securitate din ţară. Ea nici măcar nu a fost în stare să-i controleze pe protestatari. Cine a fost în piaţă atât luni, cât şi marţi, a observat cât de mult se deosebeau cele două manifestaţii de protest – ca de la cer la pământ. Dacă luni tinerii s-au adunat spontan, frustraţi şi nemulţumiţi de rezultatele alegerilor, răspunzând apelului anunţat pe internet tot de către semenii lor, atunci marţi am fost martorii unui plan diabolic, a unei manipulări în masă.

De ce luni mitingul nu a degenerat în violenţă şi în distrugeri? Poate pentru că cei care se aşteptau la o reacţie din partea cetăţenilor, nu credeau că aceasta avea să fie atât de promptă. Tinerii au luat prin surprindere atât partidele de opoziţie, cât şi pe cel de guvernământ. Luni nu a existat niciun cordon de poliţie, niciun fel de provocatori, şi totuşi, mulţimea a ajuns în faţa preşedinţiei, a scandat „Afară”, „Jos comuniştii”, „Refuz, rezist – sânt anticomunist” fără a avea nici cea mai mică intenţie de a devasta clădirea instituţiei respective. >>>>

Eva Iova: „Foaia românească” este condamnată la moarte

Decizia de vinerea trecută a Comisiei de presă a Fundaţiei Publice pentru Minorităţi, faţă de „Foaia românească”, săptămânalul cu un trecut de 58 de ani al românilor din Ungaria este una categorică: desfiinţarea, imposibilitatea de funcţionare, adică moartea. Decizia finală va fi luată peste o săptămână, în Joia Mare, pe 16 aprilie, de către Curatorul Fundaţiei Publice, care însă, de obicei, votează tot ce propune comisia.
Dacă se va vota propunerea Comisiei de presă, redacţia „Foii româneşti” nu va mai fi un atelier de creaţie al comunităţii noastre, cum a fost mai bine de jumătate de secol. Revista va putea apărea la fel ca în anii 1950–70, lunar sau maximum bilunar. Da, la Budapesta se va lua această decizie, dar ea este propusă de către aşa-numita Autoguvernare pe Ţară a Românilor din Ungaria, care demonstrează din nou că nici nu este românească şi nici nu reprezintă interesele românilor din Ungaria.
Toată lumea ştie că Autoguvernarea Românilor este cuibul etnobusiness-ului, dar toţi asistă la acest abuz, de altfel legal, care se face în numele românilor! Ştie Parlamentul, ştie Oficiul Primului Ministru, ştie Preşedintele ţării, ştie Departamentul pentru Minorităţi din Budapesta, cum se ştie foarte bine şi în Bucureşti, de la Preşedinţie până la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Autoguvernarea pe Ţară – unealta ungurilor pentru asimilarea totală şi definitivă a românilor din această ţară – până în acest moment (cu toate că ravagii a făcut în mai multe părţi), nu a reuşit să desfiinţeze nici o instituţie românească. Dar acum, credem că au găsit momentul şi partenerii potriviţi. Pe motiv că vor să-şi facă propriul săptămânal (în care să scrie nu ştim ce şi nu ştim de către cine), vor distruge ceea ce această comunitate a susţinut vreme de atâtea decenii. Conducerea AŢRU, cam slabă la gândire şi fără identitate, fără sentimente româneşti, crede că prin desfiinţarea săptămânalului „Foaia românească” poate închide gura oamenilor, poate îngrădi gândirea românilor din Ungaria. Se înşeală singuri! >>>>

Dan Lupescu: „Catedrala mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova – ctitorie a Domnitorului Matei Basarab“

Stâlp de pridvor al ortodoxismului în Ţara Românească, Matei Basarab – născut la 9 aprilie 1580 şi trecut la cer 19 aprilie 1654 -a preluat Domnia la vârsta plenarei sale maturităţi (52 de ani), după ce se călise, ca oştean şi viitor bărbat de stat, umăr la umăr cu fulgerul primei uniri a celor trei ţări române, Mihai Vodă Viteazul.

Împreună cu cei trei fraţi Buzeşti – Stroe, Radu şi Preda -, cu Baba Novac, Banul Mărăcine, Radu Şerban, Mârza şi Banul Mihalcea, Matei Basarab se afirmase ca o căpetenie extrem de riguroasă şi un sfetnic mereu inspirat, echilibrat, înţelept al lui Mihai Viteazul.

Deşi, ca mai totdeauna în istoria românilor, vremurile erau turburi şi agitate, maturul domnitor şi-a stabilit ţeluri precise, pe care le-a şi înfăptuit: consolidarea monarhiei feudale, cu consensul Stărilor (cărora le întăreşte rolul în stat), concordia internă, politica de conciliere între boierii autohtoni şi cei împământeniţi.

Concomitent cu încurajarea industriei extractive, preluarea salinelor şi vămilor sub controlul statului (de la arendaşii levantini), recursul la tradiţiile medievale exprimat ferm şi clar, de la înscăunare, prin asocierea numelui său la dinastia Basarabilor, considerându-se nepot al domnitorului-filozof Neagoe Basarab, Matei a generat şi patronat o veritabilă epocă de fervoare creştinească. >>>>

Tineretul anticomunist din Basarabia susţinut de partidul „Pentru Patrie“

Partidul „Pentru Patrie” urmareste cu satisfactie resurectia anticomunista a tineretului din Basarabia.

Consecventi traditiei de lupta si jertfa a intemeietorilor PPP, ne exprimam solidaritatea cu eforturile tineretului romanesc de la Chisinau de instaurare, pe cale pasnica, a valorilor Libertatii si Statului de Drept in Republica Moldova. Cerem Presedintelui si Guvernului Romaniei sa intreprinda demersuri diplomatice, pe langa oficialitatile de la Chisinau, pentru incetarea represaliilor si protejarea romanilor din Republica Moldova.

Biroul de presa al Partidului „PENTRU PATRIE”

Un ultim apel de la Părintele Justin: „Fraţi români, nu sfâşiaţi cămaşa lui Hristos!“

Iubiţi fii ortodocşi,

Cu multă durere asist, în ultima vreme, la ultimele pătimiri ale Creştinătăţii. Acest cip care vrea să substituie chipul lui Dumnezeu din om este un război la adresa Creştinătăţii şi a persoanei umane, în general. Războiul a început din plin şi ne-a găsit, se pare, nepregătiţi, încât deja am obosit şi suntem istoviţi de atâta confuzie şi polemică pe seama acestui subiect. Dar uităm un aspect, dragii mei. Oare Mântuitorul, când S-a rugat în grădina Ghetsimani să I se îndepărteze paharul pătimirilor, şi nu a fost ascultat, a pierdut? Oare care este biruinţa noastră? Oare nu crucea ne deschide porţile învierii? Am luptat deja până la sânge şi am simţit cuiele piroanelor încât să nu mai putem striga către Tatăl ceresc şi să renunţăm la luptă? Nu este uşor deloc, cum nici Însuşi Mântuitorului Iisus Hristos nu I-a fost. Dar ce a făcut Hristos în vremea pătimirii Sale pe cruce? A ridicat privirea către Tatăl ceresc şi a răbdat toate cu dragoste. De unde mai primea Mântuitorul putere să rabde pe cruce? Din inima iertătoare faţă de toţi cei ce L-au prigonit. Fără aceste două arme, nu putem rezista pe acest front, dragii mei: nădejdea, având ochii aţintiţi asupra Dumnezeului nostru şi dragostea faţă de toţi, şi faţă de cei ce ne prigonesc.
Inamicul a căutat prin mijloace diversioniste şi prin dezinformare să împingă la descurajare atât în forţele noastre, cât şi în viaţa politică şi cea religioasă. Bineînţeles că încrederea noastră nu vine de la nici un partid politic, ci numai de la Părintele luminilor, de unde vine toată înţelepciunea.

Reprezentanţii ţării noastre, care au căpătat voturile acestui popor prin cerşetorie şi de multe ori minciună, au trădat astăzi pe fraţii lor, dându-ne pe mâna vrăjmaşului, arma diavolului prin care se urmăreşte o înrobire atât a trupului cât şi a sufletului unei puteri străine, potrivnică Dumnezeului nostru. >>>>

Nae Georgescu: „Credinţa zugrăveşte icoanele’n biserici“

…Observ  în ultimul timp un oarecare interes, afişat mai ales pe INTERNET, pentru creştinismul lui Eminescu  – din partea unor tineri care se declară creştini fervenţi („practicanţi”), iubiutori ai lui Eminescu şi informaţi cam de maniera aceasta: “Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai sa se discute punctual si argumentat, aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate, nu pe bază de lozinci şi „urechisme”, cum înţeleg unii să discute la noi.” Am citat din prima ocurenţă oferită de GOOGLE la tema “Eminescu şi creştinismul”, un text care neagă, categoric chiar, posibiliotatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: “Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămîne Eminescu, aşa cum a fost.  Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul – aceasta stă în “căderea” şi-n “libertatea” lui noetică şi creatoare. “Demoniacul” Baudelaire sau “dumnezeiescul” Dante sînt la fel de mari poeţi, atît cît sîntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria.” >>>>

„Picături de suflet“

• Prof. Maria Ciornei: Invitatia de a colabora în continuare la revista Neamul Romanesc şi la altele o consider o onoare si o cinste pentru mine, fiindcă eu, cât îmi va mai îngădui Dumnezeu, am să urmez lecţia Maestrului nostru Artur Silvestri care ne-a conştientizat că fiecare avem obligaţia de a ne implica, după puteri, în păstrarea limbii si implicit a neamului nostru liber si trăitor în pace.

In ce priveste proiectele, acestea sunt destule; numai zile linştite si bune să avem cu sănătate. Mă gândesc în primul rând să duc mai departe si să completez adevărurile relevate de vladica Nestor Vornicescu si de Dr. Artur Silvestri despre, poate ultimul mare iniţiat zalmoxian dar si un mare dăruit teolog al Noii Invataturi Aethicus Histricus; să descifrez prin argumente valabile, adevărurile istorice prinse în miturile legate de cultul Blajinilor si poate terminarea unei lucrari ample „Dictionar roman-pelasg”.

Cu dragoste si cu bucurie că existati si faceţi o munca grea izvorată din căldura inimii si din constiinta apărarii valorilor neamului nostru, vă doresc sănătate, succese si multă putere de munca.

• Al.Florin Ţene:  Prin apariţia revistelor ctitorite de Marele Om de cultură Artur Silvestri se definitivează Monumentul Spiritual al acestuia atât de necesar memoriei lui, dar mai ales prietenilor care nu-l vor uita niciodată. Succes…

• Aurel Anghel: Vă multumesc mult ca mă tineti în continuare aproape. Mărutisesc că îmi lipsesc mult scrisorile Lui Artur Silvestri, un prieten de la distanţă, pe care l-am simţit foarte apropiat, un mentor spiritual care mi-a dat curajul sa merg mai departe.

Voi continua să rămân aproape de revistele ARP atâta vreme cât mă vor ţine puterile. Anul acesta voi trece pe 23 iunie de 71 ani.

Cu bucurie, gânduri bune si doriri pe măsura sufletului celui care ne-a ţinut aproape. >>>>

Iosif Popa: „Fluierul de oţel“ (o dramă a românilor din Ardeal)

De ziua în care ortodocşii sărbatoresc Buna Vestire, în sala festivă a Baroului Bihor, a avut loc lectura şi lansarea publică a piesei „Fluierul de oţel” de Paşcu Balaci, apărută într-o carte editată în excelente condiţii grafice la editura Risoprint din Cluj-Napoca, beneficiind de o prefaţă riguroasă semnată de către Prof. Univ. Dr. Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române şi de o postfaţă a criticului dramatic Mircea Ghiţulescu.

Departe de a fi un paseist (stau mărturie structurile moderne din „Victima şi călăul”, „Tramvaiul negru”, parodia „Banii n-au miros”), Paşcu Balaci înaintează cu temeritate împotriva curentului şi scrie teatru istoric în cea mai productivă tradiţie româneasca de la Alecsandri şi Haşdeu la Eminescu, Blaga şi Camil Petrescu şi de aici la Marin Sorescu, Paul Everac sau Dumitru Radu Popescu. El crede „pe bună dreptate”, că „teatrul istoric”, în formule parabolice, poate fi „modern”.

Dupa piesele sale din Trilogia dramatică a unirii românilor: „Război între români (l637-l644)”, „Horea Rex Daciae” sau „Muntele osândiţilor (l784)”, „Clopotul (l9l8)”, „Ioana d’ Arc”, „Plugul şi sabia” sau „Ultimul ţăran”, piese istorice publicate alături de „Euroshima” şi „Tramvaiul negru” în volumul CRUCIADA, apărut la Editura Cartea Românească în 2004, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor, a venit rândul unei piese istorice cu un titlu metaforă „FLUIERUL DE OŢEL”, consacrată unui episod mai puţin cunoscut din istoria încercată a românilor din Ardeal. Este vorba de viaţa şi martirajul lui Tănase Todoran, un simplu român, din Ţara Năsăudului care a fost tras pe roată înainte de Horea şi Cloşca, evenimentul tragic având loc pe platoul Mocirla de lânga Salva în 12 noiembrie l763. >>>>

Gheorghe Constantin Nistoroiu: „Buna Vestire – în şirag de mărturisiri“

Buna Vestire,

Mireasma luminii calde,

care a pătruns în sufletul Mariei,

aşa cum lacrima gândului pătrunde

cu înfocare în floarea Cuvântului.

Buna Vestire,

Ofranda supremă a Cuvântului,

adusă din Livada divină,

spre a ne îmbrăţişa tulburătorul suflet,

purificându-l.

Buna Vestire,

Clipa suflării dumnezeieşti,

ce ne preface amurgul serii în surâsul Dimineţii.

Buna Vestire,

Trecerea facerii Acatistului iubirii,

în învierea dintre luntrea somnului şi ţărmul trezvirii. >>>>

Daniel Mureşan: Poeme

OCTAVIAN GOGA

Goga îi firea românului,

de la Răşinari prin lume,

se opreşte la Ciucea,

pe oriunde trece se vorbeşte

că-i mare poetul,

el spune aşa de frumos

ce-am fi zis şi noi,

noi ca şi el avem pătimiri multe,

iar neamul caută bardul,

bardul îşi caută neamul,

se arătă înflăcărarea dintotdeauna

a chinuitului român,

ajuns aici străin.

Aşteptau jugul călcat în picioare,

în versuri unul pe toţi şi toţi pe unul

să se asculte,

plugarii, clăcaşii, dascălii, preoţii

sunt chemaţi

de cel ce poartă pana,

şi iarăşi, acolo cu ei este mai vie speranţa

de omenie,

I-a plăcut să i se spună D-le Prim Ministru,

lui, truditorului

de gânduri îngemănate în sclipirea

popularelor stihuri,

în bucurie rostirea românească

ce încrezătoare putea să fie, >>>>

Lucreţia Berzintu: Interviu cu Ala Mîndîcanu, preşedinta comunităţii moldovenilor din Quebec

O caracterizare cum nu se poate mai realistă i-a făcut-o scriitorul Nicolae Dabija, apărută pe coperta cărţii Alei Mîndîcanu ”Dor de Libertate”, Chişinău, edituraULIM, Elan Poligraf, SRL, 2008. Citez: Dacă mi-aş imagina ipostaza feminină a lui Mahatma Ghandi, aceasta ar semăna cu cea a Alei Mîndîcanu din perioada marilor frământări de stradă de la sfârşitul anilor ”80 când le împărţea soldaţilor încrâncenaţi, cu degetul pe trăgaci, gata să tragă, garoafe…

Buchetul ei de garoafe era mereu tricolor, drapelul de mai târziu al Republicii Moldova, nerecunoscut pe atunci de oficialităţi…

Aşa îmi va rămâne Ala Mîndicanu pentru totdeauna în memorie…

Curajul ei contamina bărbaţii.

Discursurile ei înflăcărau mulţimile.

Ala Mîndîcanu n-a fost doar martoră a istoriei, ea a făcut istorie; umăr la umăr cu Leonida Lari şi Lidia Istrati dânsa şi-a împlinit destinul cu cel al poporului ei care se ridică din genunchi…

Dor de libertate… Cred că nici o îmbinare de cuvinte n-ar exprima mai reuşit flacăra lăuntrică a acestui neam, pe care Ala Mîndîcanu a pus-o titlu de carte…

Ideile o definesc şi o fac să fie contemporană cu sine…”

Lucreţia Berzintu: Dragă Ala, este o surpriză plăcută pentru mine să te descopăr acum în Canada! Ne-am întâlnit prima oara în perioada revelaţiei ”Podului de flori de peste Prut”, continuând cu celelalte evenimente cultural – patriotice din România şi Basarabia. Peste puţin timp, la 6 mai 2009, se împlinesc 19 ani de atunci, de când romanii din Basarabia s-au îmbrăţişat cu fraţii din România. Ce a însemnat pentru tine, atunci, acest eveniment de mare importanta istorica şi de o profunda trăire sufleteasca, şi, ce înseamnă astăzi? >>>>

Viorel Roman: „Între Roma şi Moscova, românii şi bulgarii în UE“

Dupa cinci sute de ani de administratie turco-musulmana dublata de un mileniu de schisma dintre crestinii ortodocsi si cei occidentali este normal ca romanii si bulgarii nu inteleg, nu intra in cadenta ceruta de logica occidentala. Nici regii germani, nici comisarii sovietici n-au reusit sa modernizeze aceste popoare pravoslavnice de la marginea continentului. UE/Europa le-a integrat pentru ca altfel, impreuna cu sarbii obedienti Moscovei, ar fi devenit un focar de dezordine cronica in Balcani. Fara supravegherea occidentala, 30 de milioane de ortodocsi romani si bulgari si-ar fi pus nadejdea in Conducatori despotici penru a-i scoate din mizerie – dezindustrializare, agricultura de subzistenta, invatamantul si sanatatea la pamant, administratia si justitia corupte. Schimbarile prezidentiale, Iliescu, Constantinescu, Basescu, se pregateste Antonescu si ? Democratescu – dupa un comentator occidental – sunt garantia perpetuarii sistemului paternalist, clientelist, corupt oriental. Din punct de vedere occidental, inacceptabil. Speranta in milioanele de romani si bulgari, care dupa ce muncesc in vest se vor intoarce acasa si vor aduce in patrie disciplina contractului bilateral, normele occidentale este putin justificata, pentru ca ei au supravietuit, tolerati la marginea societatii occidentale, de regula la nivel foarte jos, pastoriti si in vest de biserica ortodoxa. De aceea, inapoi in tarile lor de bastina, ei continua fara probleme traditia orientala, contemplativa, corupta, in fond antioccidentala. Vizita Papei Ioan Paul II la bulgari si romanii in urma cu un deceniu a ramas pana in prezent fara consecinte. Dialogul cu Roma se lasa asteptat, unirea crestinilor occidentali cu ortodocsii nu are loc din cauza Moscovei, asa ca romanii si bulgarii sunt dezorietatii. Primi mimeaza occidentalismul pe filiera culturala si francmasona, iar bulgarii se plang ca UE/Europa nu le pun la dispozitie comisarii ca in trecut Moscova. >>>>

Ştefan Doru Dăncuş: „Rămâi în Europa, Italie!“

Poporul român a devenit deranjant în contextul noii Europe – deranjant prin nepăsarea publică faţă de „marile acte istorice” orchestrate de politicieni şi interese economice. Recenta campanie împotriva poporului meu seamănă cu proiectele rasiale ale lui Hitler. Italia, Italia care ar trebui să tacă din gură când vine vorba de România, îşi foloseşte tot arsenalul mediatic pentru a ne călca în picioare, urmând cretinoida expresie: „Frate-frate, da brânza-i pe bani!”.

Pentru informatorii comisiilor europene e de neconceput zâmbetul ironic al românului de pe stradă, când este întrebat cum rezistă „crizei”, comparativ cu miorlăiala cetăţenilor altor ţări, care explică pe tonuri plângăreţe cât de mult suferă datorită acesteia.

Prea îşi bate românul joc de moarte, de greutăţile financiare, de „criză”, de politică, de orice chestiune gravă care alimentează topurile de hârtii ale mai marilor lumii. Prea a devenit demnă ţara mea, de-o vreme. Prea a dat posibilităţi de-a trăi sutelor de imigranţi chinezi, prea repede a învăţat poporul ei ce e telefonul mobil sau internetul, prea au românii un IQ neverosimil de mare pe cap de locuitor!

Prea a fost statul român deschis la propunerile de-a lăsa firme din toată lumea să-şi desfăşoare activităţile pe teritoriul ţării mele (să numărăm numai firmele italiene!), prea uşor s-au adaptat românii la condiţiile noii lumi, prea au copii inteligenţi, au o poliţie şi servicii de securitate prea active, au biserici prea puternice, prea mulţi români salvează de la colaps firmele din ţările „stabile”, prea ‚in la familiile şi bătrânii lor! Hai să le facem o bucată! >>>>

N.N. Tomoniu: Ultimii soldaţi ai neamului românesc – „Băsărabă apărând ţara“

„Prin conducătorii ei, slugi ale străinătăţii, România a întors brusc spatele bravilor ostaşi ai Armatei Române. În loc să iasă la pensie cu onoruri pentru activitatea depusă, ţara le-a aruncat un coş de bani şi i-a trimis pensionari acasă, la vârsta la care de-abia le-au fost realizate anumite idealuri şi obiective! Biată România! O ţară cu ostaşi care nu mai apără ţara.”

Fuseseră gânduri care-mi scăpaseră rostite, poate un pic apăsat, un pic teatral dar ieşite din inimă, efectul lor paralizând câteva clipe conversaţia. Profesorul Giurginca rămăsese cu privirea rătăcită dincolo de paharul cu palincă încă neatins iar comandorul eram sigur că-şi trecea în revistă în acel scurt moment, viaţa militară scursă pe nava patrulă mereu zgâlţâită de valuri. Viaţă dârză, viaţă de marinar bătut de vânt şi valuri pentru care răul de mare rămăsese doar o amintire de început.

– Pe toţi dracii bătrâne, exclamă el în cel mai pur stil marinăresc, câtă dreptate ai! La bărci fraţilor, ţară la apă!

Marea înfuriată fusese a doua lui casă şi tocmai când îi ştia toate secretele fusese „lăsat pe uscat”.  Ca militar, mai mult învăţase decât apărase efectiv graniţa ţării. De fapt, viaţa unui militar de carieră începe practic de la vârsta de 14 ani când eşti selectat de către comisariatul militar dintre cei mai buni elevi ai unei şcoli generale. Urmează examenul extrem de dur pentru intrarea în liceul militar. După patru ani, elita liceelor militare este preluată de şcoala de ofiţeri. La 22 de ani, începi cursurile academiei militare.  Apoi vin specializările, cursurile de limbi străine, altele decât cele învăţate la academie şi în sfârşit, practica.

Comandorul Traian Popescu a primit botezul mării într-o călătorie-şcoală cu bricul „Mircea cel Bătrân” pe ruta Constanţa – Amsterdam. Navă cu pânze care-ţi scoate sufletul! Unde primeşti comanda de căţărare în vârful catargului taman când te-apucă răul de mare. Dar şi când revii în ţară stăpâneşti meseria mai bine ca un pirat.  Dar oare cu cât folos? Făcând socoteala anilor cât statul român a cheltuit cu comandorul te-ai fi aşteptat să rămână activ până la adâncă bătrâneţe. Dar practic, a început lucrul din plin după vârsta de 30 de ani ca mai  apoi să fie scos la pensie puţin după vârsta de 40 de ani.

– De dragul unchiului Sam şi a Coanei Europa ne-am făcut praf armata română domnule Giurginca! Dar nu pentru asta am venit eu în vizită la Petnic, pentru că răul este deja făcut. Am venit pentru că lupta pentru apărarea ţării trebuie s-o ducem acum în civil, cu condeiul. Au tăbărât duşmanii pe noi rescriindu-ne chiar şi istoria. Pe tema asta vreau să discutăm! >>>>

Maria Vaida: „Simbolul românesc al lupului de la leagăn la mormânt“

Imaginarul religios se subsumează celui uman, constituind un spaţiu vast de cercetare pentru mitocritică, mitanaliză şi mitodologie, unde cercetătorii preistoriei, religiei, sociologiei, literaturii şi fenomenologiei îşi îndreaptă căutările, supunând atenţiei cititorilor aspecte şi interpretări inedite ale acestor domenii. Imaginaţia omului s-a manifestat încă din zorii civilizaţiei cu o forţă şi o vitalitate crescânde, astfel că adesea lumea divină se întrepătrundea cu cea a oamenilor şi animalelor.

Rod al imaginarului colectiv, fiinţele misterioase din ordinea divinului ori a animalelor se căsătoreau cu oamenii, dădeau naştere unor urmaşi care aparţineau atât speciei ce deţinea atributele divinităţii sau regnului animal, cât şi pe cele ale umanităţii. Natura adevărată a fiinţei este frecvent pusă la îndoială. Se spune că în ritualul de iniţiere al călugărilor budişti, neofitului i se pune întrebarea: Tu eşti om sau şarpe? Un loc aparte în spiritualitatea poporului român îl ocupă lupul, simbol care se poate urmări din primele momente ale existenţei străbunilor noştri şi până în contemporaneitate, prin manifestările sale în[i] imaginarul religios al geto-dacilor, în ritualurile religioase ale acestora, în textele istoricilor şi scriitorilor din antichitate, în literatura religioasă de mai târziu, în descoperirile arheologice mai vechi sau mai recente din ţara noastră, ajungând până la scriitorii contemporani. Aceştia valorifică simbolul, îl îmbogăţesc prin noi interpretări şi analize, conferindu-i ipostaze spirituale dintre cele mai neaşteptate. Cercetarea noastră face referire la simbolul lupului în credinţele şi ritualurile religioase româneşti, dar şi la motivele ori simbolurile animalului şi a fiinţelor ce „sunt asemeni lupilor” întâlnite în textele literare. Avem în vedere mai multe ipostaze ale reprezentării acestui simbol în imaginarul colectiv: >>>>

---

Laura Mihalca: „Brâncuşi, sculptura încă vie a artei româneşti“

Cate nu s-au spus, scris sau filmat despre Brancusi ! Sculptor, ceramist, fotograf, aforist…un om complet, dedicat artelor plastice, dar mai ales artei de a trai, acelei simplitati ce infrumuseteaza viata-acesta a fost Brancusi .

Cel care la doar 11 ani cioplea din stinghii ale cutiilor de portocale o vioara a “adunat” de-a lungul vietii numeroase expeiente, lucrand la inceput ca ucenic la un negustor de butoaie, apoi ca baiat de pravalie.

Primul cotact cu lumea lemnului si a cioplirii ar fi in 1897, cand lucreaza la Viena la un anume “Herr Roth”, patron a unei fabrici de prelucrare a lemnului, de unde primeste si un certificat in acest sens.Au mai urmat si alte intamplari aparent disparate,fara semnificati, dar care il compun pe el ca om si care au ajuns sa ii compuna si opera, piesa cu piesa.Cursurile de sculptura de la Belle-Arte le face cu cu Ion Georgescu.Ajunge sa cante in corul “Carmen”, sub bagheta lui D.G.Kiriac.

Despre demersurile sale artistice? Ar fi mai multe de spus ca despre insasi existenta sa printre noi, intrucat inglobeaza un spirit al timpului, spirit desprecare scria si Tacit demult.Inglobeaza si o filosofie ancestrala, un mod simplu de a fi, plin de simboluri si semnificatii.

Ecorseul expus in 1903 pentru prima oara la Atheneul Roman, desi este una din operele sale de inceput, imi pare o opera de << analiza si sinteza >>, executatata in cel mai sobbru stil de academism clasic.Olucrare ce va dainui atat cat va dainui omul si constructia lui.

Alte doua lucruri interesante din biografia sa sunt apartenenta la grupul “Cercle des etudiants”, o asociatie fondata la 1 iulie 1905, alaturi de Enescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coanda, Ion Pilat, Nicolae Darascu, Camil Ressu; dar si vizitarea impreuna cu Modigliani a orasului Livorno. >>>>

Elena Buică: „Obiceiuri arhaice (Cum s-a măritat Gherghina a doua oară)“

Nu de puţine ori vǎd cu ochii minţii fel de fel de întâmplǎri din anii pe care i-am strǎbǎtut. Uneori, gândul se anina cu amuzament de câte o intâmplare ce îmi lumineaza câte un moment trecǎtor al vieţii. Alteori, gândul pare sǎ înţeleagǎ ceea ce la vremea respectivǎ era doar o ciudǎţenie si atât. Unele  încǎ şi acum îmi stârnesc nedumerirea. Alteori, cine ştie ce tablou rǎsǎrit in minte dintr-o epocǎ oarecare, vǎd cǎ se leagǎ bine şi pe neaşteptate cu un alt tablou, din altǎ epocǎ si absolut fǎrǎ legǎturǎ pânǎ in acel moment. De aceea  mi se pare cǎ mintea omeneascǎ seamǎnǎ cu un tablou cu beculeţe electrice  care se tot aprind şi se sting în legea lor, numai de ele ştiuta.

Mai deunǎzi, gândindu-mǎ la lumea copilǎriei mele, la tradiţii si obiceiuri, un beculeţ s-a aprins luminând strǎfunduri ale unei lumi arhaice din zona mai spre sud a Teleormanului, din Tiganesti, aproape de Oltenia. Şi mi-am zis: ”Dumnezeule, ce rǎdǎcini adânci pot avea unele obiceiuri, sau chiar modul de viaţa! Ce bine sunt înrǎdǎcinate unele mentalitǎţi!” Şi m-am întrebat: ”Dar chiar numai aici, pe aceste meleaguri sǎ fie aşa o mare întârziere a obiceiurilor? Numai aici au trǎit oamenii atât de arhaic?” Şi imediat s-au mai aprins alte beculeţe care mi-au luminat arhaisme din alte zone ale ţǎrii, nici mai presus, nici mai prejos decât cele din Teleorman.

Şi m-am oprit la un aspect din altǎ zonǎ a ţarii. >>>>

Nicolae Nicoară Horia: Poeme

VUIEŞTE PRIN MINE-O PĂDURE…

24 Ianuarie 2009

Vuieşte în mine-o pădure de brazi,

Prin Munţii Apusului tulnică dorul-

Cine mai scrie de Patrie azi,

Cine mai strânge la piept tricolorul?

Cine cu ochii în lacrimi ’l-ascultă

Când bate-orologiul din Imnul solemn?

Vremea de-o vreme e tot mai ocultă,

Limba din clopot e tot mai de lemn…

Doamne, cât de mult rătăcitu-ne-am!

Versuri cu rimă nu se mai publică,

Iubire de ţară, Preciste, neam,

Horia, Iancu, fluier, Republică…

Cuvintele-acestea ne sunt perimate,

Uitaţi-vă, fraţilor, la alte popoare-

Mă doare sufletul, nu se mai poate,

Ele ard- lumânări pe altare!

Vuieşte prin mine o pădure de tei,

În zările lumii să tulnice Dorul-

Credinţa şi Limba strămoşilor mei

Nu vor pieri şi în veci Tricolorul! >>>>

Ovidiu Vuia: „Cântece pentru România“

GLORIOSULUI  POPOR  ROMÂN

22 Decembrie, 1989

Aşa cum am prezis, când v’aţi mişcat

Cu voi pornit-au toţi Carpaţii’n vale,

Oricât era duşmanul de’narmat

Să vă oprească n’a putut, din cale.

Cei morţi de gloanţe vă dădeau puteri

Priveaţi doar către ziua cea de mâne,

Călcând pre drumul sfintei învieri

Pe steag aţi scris: Deşteaptă-te Române.

Şi poate nici cei mai viteji eroi

Rămaşi înscrişi prin grandioase fapte,

N’au izbutit să’nvingă-aşa ca voi

Făcându-vă din trupuri, cazemate.

Coborâtori de pe mioritic plai

Istoria nici când n’o să vă uite,

De-acuma ţara să v’o faceţi rai

Rugăm pe Dumnezeu, să vă ajute.
___________________

LEGĂMÂNT  SACRU

Jurăm să nu mai fim robi niciodată

Şi din morminte că ne vom întoarce

Dacă duşmanii s’or gândi vreodată

Iar temniţă din ţara noastră-a face.

Jurăm, tiranilor o luptă grea,

Până din gliile romano-dace

Chiar şi sămânţa le va dispărea. >>>>

Pompiliu Comşa: „Scrisoare de acasă – Românii sunt peste tot şi nicăieri“

De când europarlamentarul pedelist Constantin Dumitriu m-a inclus în delegaţia de ziarişti pe care a invitat-o preţ de cinci zile la Bruxelles, aventură despre care o să relatez pe larg în ediţia noastră viitoare căci merită din plin, mi-au mai trecut supărările pe poporul din mijlocul căruia fac parte, aşa că astăzi am să scriu despre istoria românilor din Balcani. Mai ales că până în 1945 statul român avea o preocupare constantă pentru soarta fraţilor de la sud de Dunăre, oferind o perspectivă asupra remedierii situaţiei pe care a lăsat-o regimul comunist. Şcolile şi bisericile româneşti din Balcani au fost instituţii fundamentale pentru păstrarea identităţii etnice a aromânilor şi megleno-românilor, ramuri sud-dunărene ale poporului român. În decursul istoriei însă aceştia nu au beneficiat de un sprijin constant din partea societăţii româneşti, nici a oamenilor politici din ţară. Doar în momentele de criză ei au intrat în atenţie, la sfârşitul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea şi în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. În ultimii 60 de ani s-au pierdut pe bandă rulantă instituţii de învăţământ şi lăcaşuri de cult unde se vorbea limba română. Ramura sudică a poporului român, aromânii sunt prezenţi în Bulgaria, la sud de Sofia, numărând aproximativ 2500 de persoane în zona Peştera, în Macedonia, numărul lor ridicându-se la circa 2500 de meglenoromâni, în Albania-250.000 de aromâni şi în Grecia-600.000 de români. În toate aceste spaţii, din păcate, la ora asta ei nu au şcoli în limba maternă şi nu beneficiază de servicii religioase în dialectele pe care le vorbesc. Românitatea balcanică, ca ramură importantă a poporului român, este prima care apare în istorie, consemnată în surse scrise despre ceea ce profesorul Papacostea numea ’’energiile pierdute ale poporului român’’. Statul român, să fie clar pentru toţi cei 10.000 de cititori ai fiecărei ediţii a noastre, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi terminând cu anul 1943, a dovedit o preocupare politică accentuată pentru păstrarea identităţii româneşti sud-dunărene. >>>>

Elena Armenescu: „Întoarcerea în timp“

Natura primordială este de jur imprejurul nostru ca o fastuoasă cetate vie cu irizări de smarald. Mă opresc, trag adânc aer în piept şi simt cum gândurile se limpezesc. Mă gândesc că atunci când omul a fost creat aici pe Pământ sau adus pe aceasta planetă dintr-un vast laborator ceresc, el a fost aşezat într-o gradină mirifică, tapetată cu un covor mătăsos de iarbă unduietoare, răcoroasă şi binefăcătoare tălpilor, cu arbori umbroşi , pomi fructiferi de o mare diversitate cu fructe de forme, culori şi gust diferite, suculente a căror aromă se răspândea în întreg văzduhul, împletit cu cel al florilor ce se leganau în adieri aidoma celor din poiana pe care chiar acum o străbat paşii mei, când mă îndrept spre Nedeia mocănească.

Este luna lui Cuptor- după calendarul dacic-adică luna iulie, cea mai caldă, fiebinte chiar – aş putea spune – aici la noi, in Dacia de altădată, teritoriu aflat la jumătatea distanţei intre Polul Nord şi Ecuator. În ţară, în zonele de câmpie s-a anunţat caniculă, dar aici, în zona locuită de mocani, adică de oameni de la munte, oameni ai muntelui, este o temperatură acceptabilă, ideală chiar, care ne asigură confort termic.

La câţiva kilometri de locuinţele sătenilor unde ne-am cazat, dacă străbaţi Valea Zânelor şi urci apoi spre vârful muntelui acoperit cu pădure de  conifere, dinspre care adie mereu un aer pur, încărcat cu ioni negativi, binefăcători, vindecători ai inimilor îmbolnăvite de stres şi poluare în marile oraşe contemporane, ai să găseşti o cetate dacică a căror ruine se văd şi azi, cetate trainică clădită din piatră şi lemn. Din nefericire, lemnul pe cât este de plăcut şi bun izolator termic, asigurând în interior – iarna mentinerea căldurii iar vara, pe cea a răcorii – pe atât este de perisabil, dar aici a fost vorba nu de deteriorarea cauzată de umezeală şi timp, ci de incendiu, mai bine zis de două incendii, aşa cum rezultă din cercetările efectuate de arheologi, care au scos în evidenţă două straturi de cenuşă, provenite din arderi care au avut loc la distanţă în timp una de cealaltă. >>>>

Dan Floriţa-Seracin: „Centenar A. Mocioni“

În ziua de 20 martie a acestui an s-a împlinit un veac de la dispariţia unuia dintre cei mai mari oameni politici şi de cultură din câţi s-au ivit pe meleagurile transilvane şi bănăţene de-a lungul istoriei lor zbuciumate, Alexandru Mocioni.

Descendent al unei ramuri a ilustrei familii a Mocioneştilor, de origine macedo-română, care a dobândit rang nobiliar şi proprietăţi în Banat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Alexandru Mocioni s-a născut la Pesta în 4 noiembrie 1841. Studiază dreptul la universităţile din Viena, Pesta şi Graz, la cea din urmă obţinând doctoratul utriusque la vârsta de numai 24 de ani. În 1865 este ales deputat în parlamentul maghiar în circumscripţia Rittberg (Tormac), apoi în anul 1869 la Lugoj şi în 1872 la Radna. În această calitate, timp de nouă ani (până în 1874) a luptat în forul legislativ de la Budapesta pentru recunoaşterea poporului român şi împotriva efectelor, pe care le socotea dezastruoase pentru neamul său, ale instaurării dualismului austro-ungar în anul 1867, pe care îl aprecia drept „o alianţă a cărei idee este o supremaţie dublă, al cărei ascuţiş este îndreptat în contra celorlalte naţiuni” din monarhia bicefală. Ca om politic, meritul său primordial a fost acela că a ştiut să solidarizeze pe toţi românii dintre Tisa şi Carpaţi pentru cauza comună, urmarea fiind naşterea Partidului Naţional Român. >>>>