■ Gheorghe Olteanu

ENCLAVIZAREA ETNICA SI POLITOLOGIA (A)ROMANEASCA

În discuţiile declanşate de ultimul act al enclavizării etnice, de fapt încercarea de a oficializa o stare de fapt, nu sunt puţini cei care preiau argumentele maghiare, aruncându le apoi, nedigerate, în faţă, românilor. Printre aceştia şi unii care ar fi de aşteptat să vorbească în cunoştinţă de cauză. Domnul Avramescu, de exemplu, politolog şi profesor universitar, adresându-se prin intermediul TVR- Internaţional românilor de pretutindeni, ne cere mai mult respect faţă de secui, ei fiind de 1000 de ani în acele locuri, din vremea, accentuează domnia sa, în care românii nici nu aveau statalitate. A doua afirmaţie , şi argument, pentru care, consideră domnul Avramescu, că ar trebui să-i respectăm pe secui, sună aşa : „secuii sunt cu totul altceva decât maghiarii”.

Din păcate, timpul foarte limitat în emisie, nu i-a mai permis profesorului să ne reamintească (dar o fac zilnic secuii şi maghiarii!) cum, ne-am ,,strecurat,, noi în grupuleţe, în Ardeal, abia prin sec. XVI – XVII –lea, înmulţindu-ne apoi ca iepurii în ,,detrimentul,, băştinaşilor, secui şi maghiari. Oricum, îl asigurăm că am înţeles ce voia să ne spună cu cei ,,1000 de ani,,. Mult mai puţin clar ni se pare ,, argumentul,, statalităţii !.Secuii, se ştie, au avut multe şi importante privilegii în cadrul statului ungar, abrogate de maghiari în 1868. Dar un stat secuiesc nu le este cunoscut istoricilor, nici măcar celor maghiari. Poate să fie, ca de obicei, o problemă de… traducere, de limbă, profesorul Avramescu, bănuim noi, neştiind vorbi secuieşte. Îi reamintim deşi ştim că ştie bine, că românii au avut cnezate (românii le spuneau ţări de la latinescul „terra”) şi voivodate, care erau tot un fel de state,- înainte de pătrunderea maghiarilor şi a secuilor în Transilvania. NU o spunem doar noi ci şi Anonymus, notarul regelui Bela III, care vorbeşte în scrierile sale despre ducate, ceea ce înseamnă voivodate; pe Gelu numindu-l „dux blachorum”. Dacă domnul profesor va trece vreodată prin Gilău, poate-şi va pune întrebarea de unde vine numele localităţii şi de ce-şi numesc maghiarii cronicarul ,,fantast şi mincinos,, când vorbeşte despre Transilvania. În privinţa respectului ce-l datorăm celor care „sunt cu totul altceva decât maghiarii”, mărturisim că nu prea ştim la cine se referă; la cele cca 150 de persoane care s-au declarat secui la ultimul recensământ, sau la codul genetic secuiesc al celorlalţi din zonă, care se declară maghiari pur sânge. Afirmaţia fiind categorică, nu îndrăznim să-l contrazicem, dar aşteptăm informaţii despre, eventual, propriile cercetări, dacă le deţine, în această direcţie. Se pare că politologia românească este o disciplină foarte complexă, incluzând de la o vreme şi ,,genetica,,. Ceea ce ne este foarte clar însă, e faptul că pentru domnia sa, autonomizarea etnică este legitimată de dreptul istoric şi de rasă. Nu ne surprinde,- începând cu ,,amiralul,, şi până la un anume episcop, o auzim de peste 80 de ani. În afară de problema, secundară, dacă într-o Transilvanie maghiară, secuii (fiind altceva) ar avea dreptul la stat sau autonomie, domnul profesor Avramescu ar trebui să mai lămurească două lucruri,- de preferinţă împreună cu primarul Odorheiului, Szasz Jenö, unul din principalii promotori ai autonomiei secuieşti, şi anume:

– De ce vor autonomie secuiască şi asta proclamată la Odorhei, în „ cel mai pur oraş maghiar din România” (citat Szasz Jenö) ?

Câte ore sau, eventual, câte zile ar fi dispus primarul Odorheiului să-i permită domnului Avramescu ( un om aparţinând altei rase) să „impurifice etnic zona” ( citat tot domnul primar, pentru a motiva opoziţia vehementă faţă de călugăriţele greco-catolice, românce, de la orfelinatul din localitate.) Este greu de crezut că profesorului, atât de bine informat în istoria secuilor, să-i fi scăpat istoria şi drama orfelinatului. Sau, o cunoaşte perfect dar tradusă din secuiască, ceea ce explică respectul deosebit pe care-l are faţă de aceştia, ignoră câteva incontestabile:

– Practic, procesul de maghiarizare a secuilor este încheiat şi,prin -preluarea ideologiei foştilor duşmani (vezi „ Istoria lui Nagyajtai Csere Mihàly) ei sunt astăzi vârful de lance al maghiarismului în România (Johann Weidlein, „Naţionalismul rasist maghiar în documente”). Secuizarea şi apoi maghiarizarea masivă a românilor din zonă ( G. Popa Lisseanu, „Originea secuilor şi secuizarea românilor” sau I.I. Rusu „Românii şi secuii”, conform cărora cca 40% a secuilor-maghiari sunt de origine română.) Comentând recensământul lui Nikolaus Adolf von Buccov din 1760 -62, cercetătorul maghiar Tóth I. Zoltàn, în „Erdely Muzeum”, 1942, constată că „de fapt recensănântul lui Buccov, de ex. în Odorhei (judeţul cel mai intens maghiarizat- nota mea ), a găsit români sau locuitori de confesiune românească, aproape în fiecare sat (în 99 din 102 sate).

– Cercetătorii români din anii 1920 – 30 au mai găsit doar în 10% din localităţi locuitori de confesiune ortodoxă sau greco-catolică. Conform statisticilor comparative ale lui Balogh, doar în sec. al XIX-lea, deznaţionalizarea completă a românilor are loc în 59 sate din jud. Mureş, 55 sate în jud.Odorhei, 18 sate în jud. Ciuc şi 60 sate în jud. Covasna.
– Unii dintre cei mai activi promotori ai maghiarismului sunt românii asimilaţi, uşor de constatat în cazul celor cu nume încă nemaghiarizate sau „semimaghiarizate” ( Niculescu, Enache, Kozsokar, Kolumban, Raduly, Patrubàny – preşedintele Uniunii Mondiale Maghiare, etc., etc.); d) maghiarii care alcătuiau la sfârşitul sec. al XVIII-lea 29% a populaţiei Ungariei, reprezintă astăzi 99,7 %, ceea ce n-ar fi fost posibil fără o iodeologie adânc înrădăcinată şi o politică agresivă şi consecventă de maghiarizare, care a cuprins şi Transilvania. ( Milton G. Lehrer, „Ardealul pământ românesc”, Johann Weidlein, „Cercetări privind politica faţă de minorităţi a Ungariei” şi „ Maghiarizarea germanilor în Ungaria…”). Întrebarea pe care ne permitem să o punem, având în vedere cele de mai sus, este cu referinţă la ,cauzele exodului studenţilor români,, mai ales spre universităţile americane,-aşa cum le-a expus domnia sa, şi anume: lipsa de cărţi în biblioteci, a posibilităţilor de informare, este singura şi cea reală ? Confruntaţi cu ideile profesorului Avramescu, dar şi a altor colegi de ai săi, tot politologi ( Daniel Barbu, ne transmitea, cu ani în urmă, tot prin intermediul TVR Internaţional, soluţia originală, simplă şi ,,genială,, a rezolvării problemelor zonei Har-Cov: obligativitatea învăţării limbii maghiare de către românii din România)- ne întrebăm dacă exodul studenţilor nu ţine tocmai de ideologia celor care predau în Universităţile din ţară. bNe oferim, în încheiere, având în vedere penuria de cărţi a Bibliotecii Universitare, să-i dăruim domnului profesor şi colegilor acestuia, cartea distinsului avocat, jurist – consult al Bisericii greco-catolice, nonagenar, Dr. Vasile Marcu; Conflictul de la Odoheiul Secuiesc”. O facem, mărturisim, în speranţa de a-l determina poate, cândva, după ce o va fi citit, să ne spună şi nouă ce înţelege prin cuvântul RESPECT.

_________________

CONTECIOSUL MAGHIARO-ROMÂN

În ciuda repetatelor declaraţii oficiale, pentru orice martor lucid ai ultimilor 16 ani, este evident că străvechiul contecios maghiaro-român, nu este cîtuşi de puţin închis.

„Superioritatea indiscutabilă” şi „dreptul inalienabil la hegemonie în Bazinul Carpatic”, marchează pînă azi educaţia, mentalitatea şi, în consecinţuc0ă, relaţiile maghiarilor cu vecinii, îndeosebi cu românii. In contextul dezbaterilor referitoare la „autonomia etnică” şi statutul minorităuc0ţilor, cunoaşterea primei părţi a unei cărţi aflate în redactare, cuprinzînd strategia şi tactica, urmărită cu consecvenţuc0ă, de la începutul anilor 90 şi pînă în prezent, de Budapesta, în consens cu minorităuc0ţile maghiare din Slovacia, Voivodina şi Ardeal, ni se pare imperios necesară. Pentru că ea oferă multe informaţii, indispensabile politicienilor şi opiniei publice, pentru înţelegerea resorturilor eludate sau prea puţin cunoscute, ale problemelor amintite. Creind astfel posibilitatea unor discuţii obiective, în cunoştinţuc0ă de cauză. Adevăratul substrat al „chestiunii maghiare” a fost şi este încă, mult prea adesea ascuns, pentru a ne mai putea permite ignorarea documentelor irefutabile, oferite, involuntar, de chiar preopinenţii nostri. Care trebuie invitaţi să pună cărţile pe masă. Dacă se doreşte un dialog cinstit şi rezultate pe masură, durabile.

_________________

JUSTIŢIE SAU PRESCRIPŢIE (TEST DE INTEGRITATE)

Justiţia, se ştie, este o problemă în România. Nu cred că există politician care să nu-şi fi dat cu părerea, să nu-i fi reproşat sau cerut ceva, nici ziar sau televiziune care să n-o fi disecat. De la Bruxelles ni se spune, eufemistic, că progresele sînt insuficiente. Percepţia preponderentă, la nivelul cetăţeanului de rînd, este de ineficienţă, corupţie sau instrumentare politică a ei. După comunism, a cărui esenţă a fost şi la noi, minciuna, nedreptatea şi teroarea, şi după furtul, atît de dureros resimţit, al „revoluţiei”, cred că sfîrşitul interminabilei „tranziţii” va fi marcat doar atunci cînd quasitotalitatea românilor vor fi convinşi de dreptatea legilor şi dreapta lor aplicare. Întrebarea este cîtă sinceritate, integritate şi voinţă a mai rămas în întreaga societate românească pentru a se ajunge la acest stadiu ?. Pentru a primi un răspuns propun, fără a fi jurist şi fără pretenţii de reformator al legislaţiei, un test simplu – modificarea printr-un amendament a legii prescripţiei care să-i vizeze pe toţi cei ce beneficiază de imunitate, referitoare la fapte penale săvîrşite cîndva, de la preşedinte, miniştrii sau parlamentari şi pînă la magistraţi, în sensul ca timpul efectuării mandatului să nu conteze în calculul prescripţiei acestor fapte. Cu alte cuvinte să fie adăugaţi timpului pînă la prescripţie, anii în care toţi cei menţionaţi beneficiază de imunitate. Altfel, s-ar putea ca într-o ţară, unde totul este posibil, fiind printre cele mai corupte din Europa, escroci şi manipulatori talentaţi să ajungă în funcţiile amintite, folosindu-le şi în scopul de a scăpa de braţul legii, prin prescripţie, ceea ce ar afecta grav însăşi noţiunea de „justiţie”.

Nu sper ca „poporul”, atît de invocat în ultimul timp, să iasă în stradă pentru a impune acest amendament. Nici studenţimea, de obicei segmentul cel mai „revoluţionar” şi nepervertit al societăţii nu cred că o va face. Mă aştept, însă, ca măcar o parte a mass mediei să preia această idee, pentru ca în funcţie de ecourile pe care le va stîrni, să se poată aprecia starea naţiunii, de marasm cronic sau de convalescenţă. Evident, din partea celei ce mimează independenţa şi lupta pentru binele public nu e de aşteptat decît ignorarea sau ridiculizarea. Nu ştiu în ce măsură se va implica „intelighenţia”, dar sper să reacţioneze sfătuitorii de taină, cei care la Neptun, foarte probabil, au discutat o lege a lustraţiei care să nu-L lustreze pe cel ce a fost, în ţară, pe vremea lui Ceauşescu, într-o funcţie echivalentă cu a unui subsecretar de stat sau la Anvers în slujba serviciilor. Aceştia ar avea ocazia, susţinînd amendamentul propus, să-şi dovedească integritatea şi imparţialitatea, deoarece în caz contrar, suspiciunea de „minimă morală” şi complicitate ar fi inevitabilă, avînd în vedere că în septembrie preşedintele va scăpa, prin prescripţie, de responsabilitatea afacerii „Flota”, pe care a negociat-o şi iscălit-o personal. S-ar putea ca însăşi preşedintele, al cărui reflex de apărare a fost întotdeuna atacul, să susţină această propunere, punîndu-se astfel benevol, după încheierea mandatului, la dispoziţia justiţiei şi dovedind că n-are nimic să-şi reproşeze. Cu atît mai mult, cu cît a mai făcut-o, în aceeaşi chestiune, după ce, însărcinat cu rezolvarea ei, i se puseseră la dispoziţie toate documentele. Cel care se ştie nevinovat, evident, nu are de ce să se teamă de apariţia unor noi documente.

Modul în care partidele şi politicienii vor trata această idee, prin susţinere, ignorare, sau combatere prin chichiţe juridice, va fi, desigur, un criteriu de apreciere a setei lor de adevăr şi dreptate, în frunte cu ministrul de resort. Nu în ultimul rînd magistraţii înşişi, şi-ar putea dovedi probitatea, implicîndu-se pentru responsabilizarea lor şi după încheierea carierei, prevenind astfel, pe cît posibil, iresponsabilitatea şi pervertirea justiţiei, de către unii dintre ei.

Pe lîngă posibilităţile de analiză a reacţiilor societăţii româneşti, aceasta ar ajunge, în cazul adoptării amendamentului, să conştientizeze normalizarea şi beneficiile voinţei de a intra în zodia „Heliaiei”, transmiţînd Europei un indubitabil semnal de demnitate. Pentru că o ţară e demnă doar în măsura în care e dreaptă legislaţia şi justiţia ei.

_________________
PRESEDINTELE, “INTELIGHENTIA” SI “BOBORUL”

“Nu iubesc decit ceea ce imi poate conferi demnitate, caci nu pot iubi decit ceea ce stimez si ma inalta” (Horia Roman Patapievici, 1995)

Urmaresc de un sfert de veac, din afara hotarelor, meandrele contorsionate ale vietii romanesti. Astept de peste 17 ani, asemeni multora din romanii destarati, momentul reintoarcerii intr-o Romanie in care sa se poata trai civilizat si demn. Marturisesc ca in ameteala provocata de transformarea vietii politice romanesti intr-o paruiala nedemna, imediat dupa “intrarea in Europa”, “Apelul” celor 250 de intelectuali, in frunte cu D-nii Gabriel Liiceanu, H.R.Patapievici, Andrei Cornea sau Victor Rebenciuc m-a descumpanit si mai mult. Daca afirmatiile si tonul ( care spune mult – vezi “Despre ton si intonatie” a D-lui Patapievici, din 1994) erau adevarate si adecvate, insemna ca aproape tot ceea ce auzisem, vazusem, citisem si crezusem despre D-l Basescu era fals. Pentru semnatarii “Apelului” D-l Basescu este “un personaj care pare sa devina un presedinte pentru alte coordonate istorice” si “primul presedinte roman care da semne ca e dispus sa aduca tara pe drumul pe care ar fi trebuit sa se aseze in urma cu 17 ani..” In rest totul foarte categoric si clar, in alb si negru – de o parte presedintele cu trei initiative mai importante ( 1. razboiul, nu numai in vorbe, declarat coruptiei, indiferent de unde vine; 2. cererea de desecretizare a tuturor arhivelor securitatii, 3. condamnarea comunismului ); de cealalta parte cei vizati, care se tem si declanseaza o criza politica, printr-o campanie de discreditare si de suspendare a presedintelui, inclusiv cu ajutorul unor televiziuni si ziare aservite. Pentru mine, actualul presedinte face si el parte dintr-o larga categorie de politicieni romani, produs al sistemului comunisto-securist, adaptat noilor coditii, dar cu aceleasi reflexe, indelung exersate in sistem – minciuna, stricta supraveghere si represaliile – in scopul supravietuirii si pastrari puterii. Recunosc ca si eu l-as fi votat pe D-l Basescu. Crezusem si eu in declaratia de pocainta in care deplingea soarta poporului roman, silit sa aleaga intre doi fosti comunisti, dar dintre care el, spre deosebire de adversarul sau, reusise sa traga invatamintele necesare, desprinzindu-se de trecut.

Din pacate in citeva luni D-l Basescu a reusit sa ma convinga de contrariu. Originar din Cohara (Har-Cov), pentru mine, indicatorul cel mai sensibil al integritatii si demnitatii oricarui politician roman, cu atit mai mult al presedintelui tuturor romanilor, este modul de raportare la problema romanilor din inima tarii, si inclusiv la “chestiunea maghiara”. De aceea, cunoscand foarte bine realitatile zonei, am fost revoltat sa constat continuarea politicii iresponsabile vizavi de romanii din Cohara si de actiunile udemeriste. Repet ceea ce spun de 17 ani, pentru ca problema este mai importanta decit “pare” la Bucuresti. Cred ca Romania este singurul stat ce-si spune national si unitar, in care o parte a populatiei covarsitor majoritare, aflata in minoritate in inima tarii, este discriminata etnic de o minoritate majoritara in acea zona, cu complicitatea guvernantilor. Aceasta stare de fapt a fost documentata si demonstrata in repetate randuri de sociologi, istorici, jurnalisti si chiar comisii parlamentare sau sevicii de informatii. Presedintele Iliescu s-a marginit la declaratii gen “nu voi permite” fara nici o consecinta practica. Presedintele Constantinescu, adinc recunoscator pentru sprijinul UDMR in alegerile prezidentiale, a refuzat cu obstinatie sa stea de vorba cu reprezentantii romanilor din Cohara, a avut cinismul sa declare ca “cea mai mare realizare a mandatului sau a fost reconcilierea maghiaro-romana” si a acordat personal o “diploma de excelenta” primarului sovin din Sf.-Gheorghe.

In 2005, dupa ce D-l Tariceanu cedeaza cu seninatate santajului UDMR si numeste un prefect maghiar la Sf.-Gheorghe, desi stia foarte bine, ca doar prefectii romani din Cohara mai reusisera sa frineze avalansa de hotariri ilegale si discriminatorii ale consiliilor locale, D-l Basescu declara pe 7 ianuarie : “Nu ma delimitez de D-l Tariceanu. Daca prefectul maghiar de Covasna nu va face ce trebuie si nu-i va respecta pe romani, va fi schimbat imediat.” Cu doua zile in urma, pe 5 ianuarie, la instalarea in functie de catre vicepremierul Marko Bela, D-l prefect György Erwin “uitase” sa jure pe Constitutie si putea fi revocat imediat. Reamintesc ca datorita atributelor de stat national, unitar si indivizibil prevazut in Constitutie, UDMR a refuzat in repetate rinduri sa voteze Constitutia Romaniei. Au urmat la scurt timp scandalul filmului “Trianon”, capitala judetului fiind unul din primele orase in care a rulat ilegal; instalarea pe prefectura din capitala Sfantu-Gheorghe, fara avizul autoritatii competente, a unei steme a judetului, ce cupride insemne ale Ungariei Mari; glorificarea prin concursuri de poezie a criminalului de razboi, Vass Albert, ridicarea de statui si acordarea de medalii cu chipul acestuia, primarilor care sprijina autonomia tinutului secuiesc, etc, etc. Cu toate apelurile romanilor din zona, care-i aminteau de promisiunile facute, Presedintele atat de vorbaret, de altfel, a tacut malc.

In primavara anului 2006, dupa ce timp de luni de zile, Transilvania si cu deosebire Cohara, fusese invadata cu milioane de harti, steaguri, poezii, declaratii si chemari la lupta impotriva “tilharilor, lipitorilor, a poporului de slugi,” ce le-au furat Transilvania si pentru “reinvierea Ungariei Mari”, confruntat cu iminenta declararii autonomiei secuiesti, presedintele il invita la Cotroceni pe primarul rasist al Odorheiului, si-i face o vizita de curtoazie, in “cel mai pur oras maghiar din Romania” ( apud Szasz Jenö, dupa alungarea calugaritelor romane de la orfelinat). Cu aceasta ocazie cel mai bine informat om din Romania, care promisese romanilor ca le va reda demnitatea, garantul respectarii legii, defileaza prin fata statuii criminalului de razboi Vass Albert, botezata a “secuiului ratacitor”, prefacindu-se a nu sti ce legitimeaza si cui ii da onorul prin acest gest, si nu gaseste de cuviinta sa spuna o vorba despre discursurile negre de resentimente si amenintari ale D-lor Marko Bela si Laszlo Tökes.

Mesajul, foarte apreciat de adulatorii sai, prin care le transmitea “secuilor” ca vor avea atita autonomie cita vor avea si oltenii, are valoarea frectiei piciorului de lemn, si presedintele o stie. O stiu foarte bine si romanii din zona, unde autonomizarea etnica e practic incheiata, singurul “amanunt” ce le ramane secuilor de realizat fiind legalizarea ei. Cu ce se deosebeste in aceasta chestiune actualul presedinte de cei anteriori ?. De ce sunt maghiarii, udemeristi sau nu, in actiunile lor politice, deasupra legii, putindu-si permite aproape orice ? E adevarat ca nici pentru D-na Monica Macovei, pe vremea cind conducea APADOR-ul si era foarte preocupata de respectarea drepturilor omului in Romania, romanii din Cohara nu erau oameni, din moment ce n-am auzit sa fi fost, vreodata, preocupata de soarta acestora. Revenind la D-l Basescu – este el presedintele tuturor romanilor ?. In mod cert, cel care nu-si respecta promisiunile si in fapt i-a mintit, nu poate fi presedintele romanilor din Covasna si Harghita si nici al meu. Sper sa nu mi se spuna ca acestea sint “fleacuri” . Desi, avind in vedere experientele personale, in aceasta privinta, avute cu D-nii Gabriel Liiceanu, H.R.Patapievici, Andrei Cornea sau Victor Rebenciuc, totul este posibil. (Daca va fi necesar voi reveni cu amanunte referitor la aceste experiente.) Ceea ce stiu sigur este ca presedintele nu poate invoca necunoasterea gravitatii problemei. La Cotroceni s-au adunat si se cunosc mult prea multe date incontestabile.

Tin sa mai atrag atentia asupra faptului ca odata cu adoptarea noului statut al regiunii Kosovo, care in timp se va alipi Albaniei, si chestiunea maghira se va acutiza, cu deosebire in Romania. Nu in ultimul rand datorita declaratiei necontrolate, initiale, a presedintelui, referitoare la viitorul statut al Kosovo-ului, inregistrata cu deosebita satisfactie de apologetii “autonomiei etnice maghiare”. Declaratie pe care, incercarile stangace de a vasli inapoi, o fac si mai penibila, demonstrind inadecvarea omului de stat, ce nu este constient de consecintele fiecarui cuvant necantarit suficient. Pentru binele Sau si al tarii Domnia Sa ar trebui sa gandeasca mai mult si sa deschida gura mai rar.

Una din problemele in care presedintele ar fi fost obligat sa vorbeasca si nu a facut-o, este cea a „reimproprietaririi” bisericilor, in deosebi a „Statusului Catolic”, a fundatiilor si composesoratelor maghiare, prin incalcarea legii 247/2005, lezind grav interesul national si sustinind, de facto, planul de redobindire a hegemoniei maghiare in Transilvania. Conform functiei pe care o detine nu cred ca nu a fost informat in aceasta privinta. De aceea – este tacerea presedintelui un un act de complicitate si, in consecinta, de inalta tradare ?. Poate ca acestei intrebari ar trebui sa raspunda romanii, printr-un referendum. Plecind de la aceasta dezamagire initiala, si cunoscind inclinatia romanilor de a uita, imi permit sa reiau anamneza cazului, cu simptomatologia (indiciile), comportamentul si mai ales intrebarile ce se impun. Intrebari ce plutesc deasupra acelor “pare” si “da semne” din “Apel”, desi prin intreaga argumentatie semnatarii il cautioneaza, fara rezerve, pe presedinte.

Despre D-l Basescu stim ca s-a format intr-o familie de comunisti convinsi. Dupa propria declaratie, Dinsului “I-a mers bine pe vremea comunismului”. Deci Domnia Sa nu a fost parte a celor multi, care sufereau, fiind oprimati, ci a celorlti, mult mai putini, apartinind sistemului opresiv, carora “le mergea bine”. In acest sens faptul ca D-l Basescu a fost capitan de vas nu este, cred, cel mai relevant, chiar daca aceasta i-ar fi permis, eventual, sa se ocupe si de bisnita, cu blugi sau alte marfuri cerute. Relevant este postul de la Anvers, in fruntea unei agentii comerciale romanesti, ceea ce impunea, dupa declaratiile tuturor specialistilor, nu doar colaborarea ci apartenenta, obligatorie, la structurile securitatii. De aceea i-a mers D-lui Basescu bine ? Sau s-a facut pentru capitanul de vas o derogare si totusi i-a mers bine ?. Eu nu cred in aceasta exceptie.

Tot in Belgia s-a imprietenit cu D-l Dumitru Antonescu, cel care si-a recunoscut calitatea de ofiter de securitate acoperit, dar pe care D-l Basescu, in ciuda acestei calitati, a tinut sa-l aduca in propriul partid, unde a ajuns sa ocupe o functie relativ importanta. Ce ne poate spune calitatea acestor prietenii, atit de durabile ?. Doar ca pentru D-l Basescu vechile prietenii sint sfinte ?

Faptul ca un capitan de vas intra in politica imediat dupa “revolutie”, este primit cu bratele deschise in FSN, unde face rapid cariera, este sau nu un indiciu al absobtiei fostelor retele ale regimului comunist de care vorbea si D-l Patapievici in “Politice” ?. Despre soarta retelei economiei paralele a epocii comuniste D-l Patapievici spune : “Dupa caderea lui Ceausescu, aceasta enorma retea mafiota de economie paralela, suprapusa traseelor de influenta si coruptie ale administratiei de partid si de stat, s-a salvat in interiorul regimului Iliescu, printr-un pact politic care s-a realizat, probabil, in primele saptamini de dupa 22 decembrie 1989.” Cred ca D-l Patapievici nu ma va contrazice daca afirm ca si retelele apartinind direct de Securitate s-au salvat in acelasi mod.

Avand in vedere cariera comunistului capitan, care pe langa navigatia in strainataturi, a condus si o agentie de comert exterior, si caruia I-a mers bine si pe vremea lui Ceausescu si dupa, in FSN-ul D-lui Iliescu, poate exclude D-l Patapievici ca acesta a facut parte dintr-una din retelele amintite?. Cred ca numai dosarul “de negasit” al presedintelui ar putea-o face.

Una din chestiunile care a dat bataie de cap pina si “ardentilor simpatizanti”, a fost faptul ca, in ciuda asteptarilor, presedintele a pastrat pe toti directorii serviciilor de informatii, pusi acolo de “sistemul ticalosit”, pina cind “fuga” lui Omar Haissam, discreditand “seviciile”, ameninta sa se rasfringa si asupra Cotroceniului. E greu de crezut ca Omar ar fi reusit sa-si faca atit averea si relatiile inalte, cit si “sa se faca scapat”, fara stiinta si bunavointa “seviciilor”. Atit fructuoasa colaborare cu directorii amintiti, cit si asigurarea continuitatii in fruntea SRI, prin numirea unui membru PSD si protejat al fostilor directori, indreptatesc o mai veche apreciere a cunoscutului dizident rus, Vladimir Bukovski, care spunea despre presedintele Basescu ca este “prizonier al structurilor”. Ma indoiesc ca D-l Bukovski poate fi acuzat de partizanat politic, cu atat mai mult cu cat dinsul a relevat si legaturile KGB-iste ale D-lui Iliescu. Doi politicieni romani, care-l confirma pe Bukovski, ar putea fi acuzati de subiectivism, dar nu de faptul ca nu-l cunosc pe D-l Basescu. Este vorba de D-l Petre Roman si de ex-presedintele Emil Constantinescu. D-l Roman, care e drept, are suficiente motive a nu-l mai iubi pe fostul sau varf de lance in distrugerea CDR, a scris si a afirmat, in repetate rinduri, ca D-l Basescu a marturisit colegilor, din biroul partidului, existenta unui dosar de securitate al sau, dar i-a asigurat ca n-a facut nici un rau nimanui. Fostul presedinte al PD a dezvaluit si faptul ca atunci cind i s-a incredintat D-lui Basescu spre rezolvare (!?) dosarul “Flota”, acesta a acceptat, cu conditia sa i se puna la dispozitie absolut toate documentele. Nu cred ca este, pentru nimeni, un secret, cit de rezolvat este acest dosar.

D-l Emil Constantinescu a tinut sa faca cunoscut pina si numarul dosarului de securitate al D-lui Basescu si sa accentueze in repetate rinduri, ca in spatele D-lui Basescu se afla o mafie cu tot atitea interese, in deosebi economice, ca si a celor pe care Domnia Sa ii ataca si demasca aproape zilnic.

Nu l-am auzit pe actualul presedinte nici contrazicindu-i, nici amenintindu-i cu procese de calomnie pe niciunul din cei amintiti. Am impresia ca D-l Basescu, deobicei foarte razboinic, evita o confruntare pe aceasta tema. Zimbind cuceritor D-l presedinte s-a multumit sa anunte “boborul”, ca problema lui este inexistenta dosarului de securitate si sa le ceara romanilor sa I-l dea, daca-l gasesc, promitind, in acest caz, ca-l va publica. Si a mai facut un gest caracteristic – a cerut redeschiderea dosarului “Tigareta II”. Cine spune adevarul si cine minte ?. Eu nu cred ca presedintele spune adevarul.

Poate ca unul din cele mai interesante indicii ale deosebitului interes al presedintelui pentru “siguranta romanilor”, este sprijinul nedisimulat acordat proiectului de lege, conceput de specialistii serviciilor, care, daca am inteles bine, le acorda acestora dreptul de a avea ( ca-n bunele vremuri comuniste ) propriile agentii economice si o larga imunitate a actiunilor. Este sau nu legitim sa ne reamintim ca in “terorismul de stat” pe care-l stim, Constitutia si ordinea legala puteau fi incalcate sau ignorate, in cazul unor”ratiuni supreme”, ca anihilarea dusmanilor, externi sau interni ?. Avem sau nu dreptul sa ne intrebam ce urmaresc serviciile, care sint consecintele si de ce sint sustinute de presedinte ?. Eu ma indoiesc ca asemenea proiecte urmaresc “dorintele si aspiratiile majoritatii poporului roman” si “noile coordonate istorice” mentionate in “Apel”. Imi permit sa cred ca acest sprijin, al presedintelui, se datoreste unui reflex mostenit din epoca totalitarismului multilateral dezvoltat. Sau, dupa spusele D-lui Bukovski, ca presedintele joaca dupa cum i se cinta.

In ceea ce priveste alt reflex mentionat al D-lui Basescu, sper sa fie suficiente citeva “adevaruri” ale Domniei Sale, pe care ma vad nevoit sa le reamintesc.

– Din gura D-lui Varujan Vozganian a aflat toata lumea, ca intr-un proces de calomnie intentat de acesta D-lui Basescu, inainte de ultimele alegeri, actualul presedinte fusese silit sa-si ceara scuze, recunoscind ca “fusese fals informat”. Sa fie acesta umilinta cauza opozitiei presedintelui la candidatura D-lui Vozganian atit pentru functia de comisar european, cit si (dupa zadarnicirea functiei europene, printr-o foarte suspecta, murdara si anonima campanie de discreditare), la numirea acestuia in functia de ministru ?.

– La alegerile din 2004 D-l Basescu acuza fraudarea acestora de catre fosta putere, atit direct in localurile de vot, cit si printr-un software manipulat. Manipularea softwarelui a fost infirmata de specialisti straini, independenti; furtul la urne n-a fost dovedit, pina acum, si amandoua afirmatiile de atunci sint anulate de o recenta declaratie a presedintelui. Suparat de modul cum functioneaza guvernarea aliantei DA, presedintele spunea ca, de fapt, politicienii aliantei “pierdusera alegerile” ( deci nu fusesera furate ) si doar prin vointa lui ajunsesera sa guverneze.

– Momentul in care actualul presedinte a anuntat, plingind, retragerea D-lui Stolojan din cursa prezidentiala, cauzata de un “santaj”, este arhicunoscut, dar semnele de intrebare persista. D-l Stolojan n-a confirmat niciodata “santajul”, motivindu-si in repetate rinduri gestul printr-o sincopa a starii de sanatate.

Cine a spus adevarul ? Daca adevarul este de partea D-lui Stolojan inseamna ca cei care-l acuzau pe D-l Basescu de dramaturgie mincinoasa aveau dreptate. Daca “santajul” era real si actualul presedinte spunea adevarul inseamna ca D-l Stolojan era si este santajabil, ceea ce transforma relatiile intime ale presedintelui cu fostul sau consilier economic si actual presedinte al inca unui partid devotat Cotrocenilor, intr-o mezalianta compromitatoare. Ce-i leaga atit de strins pe cei doi politicieni ?. Eu cred ca D-l Stolojan, caruia i-a mers bine si inainte de 89, in functiile indeplinite, si dupa, cind prin increderea postrevolutionara, pe care i-a acordat-o presedintele Iliescu, a ajuns in scaunul de prim ministru, este perfect compatibil cu actualul presedinte. Nu pot sa uit nici faptul ca, pe vremea Pietii Universitatii, amandoi erau de cealalta parte a baricadei Dreptatii si Adevarului.

Daca aceste indicii nu sint suficiente pentru a-l putea considera pe actualul presedinte un produs al fostului sistem, sa analizam si continutul celor trei initiative mentionate in apel, incepind, pentru continuitatea anamnezei, cu ultimele doua.

Sa ne reamintim ca atunci cind o serie de organizatii ale societatii civile au cerut presedintelui sa condamne comunismul, au facut-o “in virtutea functiei, acestuia, de mediere intre stat si societate” si explicit, pentru ca acest “act de dreptate istorica” ar fi “premisa reconcilierii nationale”, deci a unitatii poporului roman. Preacunoscutul raspuns al presedintelui mi s-a parut cinic, asemeni unui general care, rugat sa condamne razboiul pentru dezastrele produse, ar spune ca lui i-a mers bine si are nevoie de dovezi.

Nu mai discut rostul si legitimitatea comisiei Tismaneanu.

In “discursul sau exemplar” presedintele a condamnat comunismul ca fiind “ilegitim si criminal” si a preluat citeva din recomandarile comisiei. Cu ce este mai eficient acest discurs decit lupta binecunoscuta, in declaratii, a PSD, impotriva coruptiei, dar fara corupti?. Nu cred ca-si poate cineva imagina ca un presedinte anticomunist din tata in fiu, si care a suferit nesfirsitele umilinte ale sclaviei comuniste, ar fi uitat sa recomande macar doua lucruri : a) preluarea modelului sudafrican si crearea unui cadru legal, pentru a acorda iertarea doar acelor criminali, tortionari, nomenclaturisti si activisti, vinovati de monstruozitatile sistemului, care isi vor marturisi public faptele. Restul urmind sa-si piarda toate avantajele materiale, enorme si sfidatoare, in comparatie cu situatia precara a victimelor lor si a familiilor acestora; b) reluarea dezbaterii, ce ar urma sa fie finalizata cu un referendum, asupra necesitatii unei legi a lustratiei, in scopul creerii unei adevarate noi clase politice.

Nu neaga nimeni ca manualele scolare sau muzeele pot fi de folos in intelegerea fenomenului. Dar daca discursul D-lui Basescu era sincer si gandit pana la capat, nu putea uita recomandarile care i-ar fi putut reconcilia pe romani. Ce sanse de a “iesi inclusiv din toate consecintele comunismului” (Jean-Fracois Revel) le mai raman romanilor ? Exista vreo indoiala ca o astfel de condamnare simbolica le-ar fi convenit si nazistilor ?.

Un indiciu, care spune mult despre anticomunismul presedintelui, este respectul cu care Domnia Sa, dar si ministrul justitiei, gasesc de cuviinta sa trateze o personalitate simbol a luptei anticomuniste, pe Dl. Paul Goma. Domniile Lor, ca si institutiile pe care le conduc, n-au timp pentru a coresponda cu D-l Goma, intr-o chestiune ce priveste restituirea drepturilor cetatenesti, ale uneia din cele mai proeminente personalitati ale romanilor de pretutindeni si ale familiei Sale, drepturi confiscate de statul comunist roman. Cui ii este teama de reincetatenirea si probabila reintoarcere in Romania a D-lui Goma ? Ar putea, inconfundabila voce a adevarurilor inexprimabile si insuportabile, sa devina mai credibila si sa preasupere prin distonanta cu cele ale justitiei si Cotrocenilor ?.

Daca tot am ajuns la respect si integritate – am avut curiozitatea sa aflu cite din semnaturile intelectualilor, pe Apelul ce sustine cauza presedintelui, se regasesc si pe apelul de sustinere a cauzei D-lui Goma, initiata de familia Flori si Mircea Stanescu, in urma cu aproape patru luni. Cinci (5) din doua sute cincizeci (!!??). Le mentionez in ordine alfabetica: D-na Stefana Bianu, D-l Sorin Iliesiu, D-l Mircea Mihaies, D-l Serban Radulescu-Zoner si D-l Traian Ungureanu ( sper ca aceasta imprudenta sa nu-i rateze cariera diplomatica ). Restul de 245 semnatari, n-au gasit de cuviinta sa se alature celor peste 330 de sustinatori ai D-lui Goma. Restul e tacere.

In ceea ce priveste “cererea de desecretizare a tuturor dosarelor securitatii” e suficient sa constatam ca deocamdata desecretizrea se limiteaza aproape exclusiv la pestisorii, informatori, ce s-au lasat dusi de curent, si nu prea ajunge la rechinii cu burta plina de bani, carora le-a mers bine in comunism si le merge splendid si azi. Este desecretizarea mai putin selectiva decit pina acum ?. Daca nici dosarul unui capitan de vas, cu functii in strainatate, nu se gaseste !?.

Se inseala cei care cred ca, datorita interselor preamultor potentati din umbra, ea va ramane o farsa, asa cum formala va ramane si condamnarea comunismului ?.

In ceea ce priveste “razboiul declarat coruptiei, indiferent de unde vine, si nu doar in vorbe” as constata urmatoarele :1) Furtul si coruptia, in Romania, au fost si sint sporturi nationale, cu adanci radacini in istorie si arhicunoscute in lume. “Tunarii” vremurilor noastre par a fi dobindit aura vechilor haiduci, admirati si invidiati. Datorita obisnuintei cu fenomenul cred ca romanii “inteleg”, trec cu vederea si iarta, prea usor, nesocotirea legilor. Romania este inca foarte departe de a fi o tara unde un premier, ca D-l Tariceanu, care cistiga la bursa cu ajutorul informatiilor ilegale, ale unui prieten si care mai incearca, apoi, sa intervina in justitie pentru acesta, sa fie silit, imediat, sa-si dea demisia. Romania nu este inca tara unde un politician care incalca legea, ca D-l Basescu, in cazul casei din str. Mihaileanu, nu-si mai poate depune candidatura pentru o functie politica. Asa cum este greu de crezut ca in Europa democrata mai exista o tara, in care un presedinte, ca D-l Iliescu, a putut cheama la lupta de clasa, cu consecintele stiute, fara a-si rata definitiv cariera politica si a fi condamnat. De aceea functionarea unei justitii credibile, incoruptibile si cu adevarat independente are si o mare importanta educationala. Pentru schimbarea unei mentalitati paguboase.

2. Este indiscutabil ca miscandu-se, mai bine zis demarind in tromba, in 2005, justitia a dat mari sperante, prin inculpari spectaculoase, la nivel inalt. Contribuind, astfel, hotaritor la admiterea in EU. Rezultatele insa, finalizarea, treneaza si urmeaza inca a fi evaluate.

3. Impartialitatea ei politica, nu pare a fi sustinuta de realitate, avand in vedere raritatea dosarelor si a unor bosi din PD.

Sint membrii PD cu adevarat mai curati decit cei ai altor partide ? Putin probabil. Sigur este ca apropierea, mai bine spus relatia de subordonare ale PD fata de fostul sef, este indiscutabila, nenaturala si dezgustatoare. Ma indoiesc ca majoritatea romanilor il considera pe presedinte echidistant fata de toate formatiunile politice, asa cum il obliga Constitutia. De aceea cred ca, in Romania, Constitutia ar trebui modificata si in sensul ca, in cea mai inalta functie a statului, sa nu poata fi aleasa decit o persoana independenta, care nu apartine si nu a apartinut nici unui partid. Doar atunci o eventuala inhibitie a justitiei fata de un partid ar putea fi exclusa.

4. Din pacate, nici D-l Basescu nici D-na Monica Macovei, eroii razboiului impotriva coruptiei, nu sint imaculati. Nu numai trecutul de procuror al ministrului justitiei, tulbure si controversat, dar si legaturile cu MISA si gestionarea actelor de extradare ale D-lui Bivolaru, sau hotarirea judecatoreasca, in cazul cistigat de parintii ministrului, au lasat un gust amar si semne de intrebare.

In cazul presedintelui lucrurile sint si mai incurcate. Incalcarea legii in cazul casei mentionate este indubitabila. Rolul sau in afacerea catastrofala pentru Romania, a “Flotei comerciale”; responsabilitatea sa in problemele cu care se confrunta, pina azi, autostrada Bucuresti – Pitesti; relatiile intime cu persoane ca D-na Udrea si D-l Stolojan, amestecate in afaceri ce pun semne de intrebare; legaturile, ce se pot face, mai nou, cu dubiosul Domn Carstea, “regele parcurilor bucurestene”, nu cred ca pot fi taxate, toate, drept elucubratii, inscenari, etc. Este D-l Basescu tipul politicianului, cu adevarat, “sarac si cinstit” ? Categoric nu, pentru ca atunci n-ar fi uitat ca mai are o casa. De aceea cred ca niciunul din ei, nici presedintele, nici ministrul justitiei, nu au autoritatea morala, indispensabila, pentru a da credibilitate nici razboiului amintit, nici institutiilor pe care le reprezinta.

Relatia presedintelui cu justitia, in momentul in care isi permite sa dea indicatii imperioase, acesteia, ce dosare trebuie puse, sau repuse pe rol, cred ca devine una contra naturii relatiilor institutionale. Daca-mi aduc bine aminte, inca din 2006, magiastratii romani s-au plins ca presedintele pune in pericol independenta justitiei. Mai cred, in sfirsit, ca este inadmisibil ca un presedinte sa participe la o sedinta a CSM, fara a se informa (sau a fi informat de D-na ministru) asupra regulamentului de desfasurare a lucrarilor acestuia. Fapt ce l-a pus in jenanta situatie de a-si cere scuze, pentru interventia, neavenita, in alegerea presedintelui CSM.

Ajung astfel la chestiunea modelului comportamental basescian. Faptul ca presedintele bea sampania din sticla, in fata multimii; ca se urca baut la volan; ca se lauda cu fumatul si chiulul de la scoala, cu bordelele pe care le-a frecventat, sau ca-i numeste pe gazetarii ce pun intrebari stinjenitoare, “gaozari”, tin, foarte probabil, de naturelul Domniei Sale. Acesta poate, desigur, sa-i sporeasca popularitatea in rindul acelor, destul de multi, din “bobor”, care sint fericiti ca locatarul Cotrocenilor are gura plina cu vorbe puturoase, si isi imagineaza, probabil, ca-i put si picioarele, ceea ce-l apropie, dovedindu-le ca e de-l lor, deci totul este in ordine. Sint acestea fleacuri ?. Este aceasta perceptie benefica institutiei pe care o reprezinta ?. Stiu ca grandilocventa stingace si falsa a lui Ceausescu – presedinte era ridicola, a D-lui Iliescu perversa si a D-lui Constantinescu nevolnica. Dar poate stilul ( “stilul e omul” ) D-lui Basescu sa redea respectabilitatea absoluta, celei mai inalte institutii a statului roman ?

Se simt semnatarii apelului cu adevarat bine reprezentati, “in fata cu acest personaj-presedinte pentru alte coordonate istorice”.? Eu nu pot sa-i urmez. Asa cum nu-i pot urma nici in modul in care escamoteaza atit la inceputul cat si la sfirsitul apelului realitatea. Atunci cand se deplange, la inceput, precaritatea aliantei PNL-PD, care permite partidelor de opozitie sa-si refaca imaginea, adevarata cauza a precaritatii aliantei se poate regasi doar intr-un pasaj, de pe la mijlocul apelului, si anume in ” scandalurile create de presedinte prin zgandarirea focarelor de infectie si din ideea ca societatea romaneasca nu se poate redresa decit scapand de gunoiul politic”. Deoarece oricine a putut constata ca atacurile zilnice ale presedintelui vizau, cu precadere, PNL, in frunte cu primul ministru, desigur, inseamna ca gunoiul politic de care societatea romaneasca urmeaza sa se descotoroseasca este, in primul rand, jumatatea liberala a aliantei. Ceea ce, pentru ce-i care-si mai aduc aminte de soarta PNTCD, n-ar fi o premiera in cariera, trebuie sa recunoastem, plina de izbanzi, a D-lui Basescu. Opozitia n-a facut decit sa paraziteze “scandalul” provocat de presedinte, urmarindu-si propriile interese.

Apelul se incheie, de fapt, cu o chemare electorala, fireasca, avind in vedere ca presedintele da impresia, a se afla intr-o campanie electorala continua. Gurile rele afirma ca marea grija a presedintelui este asigurarea realegerii Sale, scapand astfel, dupa 10 ani de presedintie, de procesele suspendate, prin prescrierea lor. Eu nu vreau sa cred. Asa cum nu pot crede nici ca indemnul intelectualilor, adresat electoratului, de a vedea in grava criza institutionala actuala, o “comedie politica parlamentara”, este corect. Sper ca majoritatea electoratului va fi suficient de lucid, sa foloseasca sansa aceastui razboi deschis, pentru a deslusi in spatele actorilor, comandamentele diriguitoare. Si sa traga concluziile fara partinire. In aceasta batalie, care miroase foarte urit, daca “pestele se-mpute de la cap”, s-ar putea ca ambele capete, aflate in lupta, si aliantele lor, sa puta. Cred ca actuala criza n-a facut decit sa evidentieze necesitatea, demult resimtita, a unei noi clase politice, iluzorie , insa, in lipsa unei legi a lustratiei. Aceasta lege ar oferi o sansa realista de a bloca posibilitatile retelelor comunisto-securiste, salvate si metastazate dupa „revolutie”, sa-si plaseze oamenii in parlament si pana in cele mai inalte functii ale statului, pentru a-si asigura protectia si a li se promova interesele. Structura „democratiei rusesti”, controlata, evident, de vechile retele KGB-iste, nu este atit de diferita, pe cit li se pare romanilor, de cea construita pe Dimbovita. Chiar daca „libertatea de expresie” este cu totul alta.

Intrebarea care ramane sa mi-o pun mie insu-mi este – daca si unde imi mai pot gasi locul, in Romania ?. In tara presedintelui Basescu, la locurile stramosilor mei, unde maghiarii abea asteapta sa-mi demonstreze, cine-s stapanii “pamantului secuiesc” ? Intr-o tara impartita, ireconciliabil, intre basescieni furibunzi si antibasescieni dezgustati ? Unde pina si de unele rude sau prieteni, de care ma leaga sentimente profunde, nu ma mai pot apropia, decat cu riscul ca orice discutie, chiar tangentiala la persoana presedintelui, sa explodeze in incredibile rabufniri de ura, daca-mi permit sa ma indoiesc ca este “cel mai cel” : iubitul, barbatul (si de stat binenteles), sincerul, cinstitul, invincibilul, singurul, adevaratul, providentialul, de neinlocuit, vizionarul, veselul, inteleptul, responsabilul, demnul, echidistantul, generosul, credinciosul, si asa mai departe, in veci vecilor. ? O tara unde, in numele “altor coordonate istorice”, pina si o mare parte a “intelighentiei” pare a jindui, cu “boborul”, dupa un tatuc cu mana de fier, caruia i se poate ierta orice ?

Pare ca deocamdata, in ciuda “integrarii”, intoarcerea intr-o lume romaneasca, in care sa pot convietui, simti, misca si ma exterioriza normal, ramine un vis.

21.02.2007

_________________
POPOR DE SLUGI?

Evenimentele si comentariile din jurul datei de 15 martie mi-au reamintit in repetate randuri de sintagma imprimata din copilarie maghiarilor, determinandu-le, de obicei pentru intreaga viata, perspectiva din care ii privesc pe romani – “popor de slugi”. Ea a reaparut in prim plan, alaturi de alte dragalasenii la adresa poporului roman, in ultimele sase luni, pe milioane de harti, steaguri, declaratii, chemari, etc., pana si pe hartia de impachetat, raspandite in Ardeal de promotorii enclavizarii etnice si organizatori ai evenimentului din 15 martie, fara ca unui singur, fost sau actual, presedinte, ministru, procuror, politist, politolog, etc. roman sa I se fi incruntat macar o spranceana.(Adevarul de Cluj, 9 martie 2006) Recapituland performantele reprezentantilor poporului roman, nu este greu de constatat, oricate “circumstante atenuante” si “motivatii” s-ar aduce, ca acestia se complac fara remuscari sau stingheriti de “anormalitate”, in acest rol. Cea mai bine informata persoana din stat, care le vorbea romanilor de demnitate si domnia legii, il invita la Cotroceni pe primarul Odorheiului, rasist cunoscut prin manifestarile sale nu numai in Romania, ci si in Elvetia si Franta (datorita scandalului provocat prin atacurile abjecte atat la adresa bisericii greco-catolice, a romanilor in speta, cat si a Fundatiei “Basel Hilft”). Il onoreaza intoarcandu-i vizita pentru a-i multumi ca nu a proclamat “autonomia” secuilor ( de fapt “independenta” fata de statul roman) ci numai “manifestul” prin care cereau acelasi lucru. Nu comenteaza nici ceea ce a spus Tökes la Odorhei (”ne-au luat pamantul, sa ne dea autonomia”- desi prin “retrocedarile” a sute de mii de hectare de padure “secuilor” li s-au refacut conditiile composesoratelor strict etnice, specifice zonei in evul mediu); nici declaratia involvarii Bruxelles-ului in chestiunea autonomiei sau, a conditionarii intrarii Romaniei in UE de catre Budapesta. Defileaza prin fata statuii “secuiului de fier”(zis ratacitor), fara sa observe ca, deoarece oficial a fost interzis, acesta reproduce trasaturile lui Wass Albert (dupa constatarea, remarcata nu numai in Romania, ci si de ziarele maghiare, vezi “Magyar Nemzet”, 24 mai 2004). Uita sa-l intrebe pe primarul purificarii etnice cum se simte purtand pentru prima oara esarfa tricolora si nu gaseste de cuviinta sa spuna un cuvant despre discursul negru de resentimente al vice-premierului si presedinte UDMR, adept declarat, impreuna cu Seful delegatiei Romaniei la Bruxelles, al aceluias mare patriot maghiar Wass Albert (ale carui merite – rasist criminal condamnat atat in tara cat si in strainatate – sunt binecunoscute). Aprecierile si laudele pentru diplomatia cu care Presedintele a dezamorsat un eventual conflict (cine a crezut in zecile de mii de vadimisti gata de lupta?), si pentru cum le-a spus-o secuilor: “veti avea atata autonomie cat va avea si Craiova”, au fost aproape unanime. Ca si cum toti acestia n-ar fi stiut ce inseamna “autonomia secuiasca”, indiferent de legile romanesti si declaratiile Presedintelui. Unii politologi (nu de mult consilieri ai lui Vadim), care au intotdeauna lucruri foarte inteligente de spus, afirma ca tensiunile legate de problema autonomiei ( “secuiesti” dar cu maghiari puri) sunt datorate “intolerantei romanesti si grabei maghiarilor. Pentru ca de fapt subsidiaritatea, autonomia, totul, si in acest caz, ar fi “normale si democratice.” Daca n-ar fi ramas la generalitati si ar fi precizat, adaugand celor de mai sus inevitabila diferenta specifica, potligologul ar fi ajuns la “democratia etnica” bazata pe rasa. In cazul careia nu ne indoim ca intre secui si maghiari, de mult un trup si un suflet, va exista intelegere si egalitate deplina, dar numai atat. De aceea suntem tot atat de convinsi ca in “secuime”, atata timp cat Wass Albert va fi idolul, iar promotorii filozofiei acestuia unii ca Szasz Jenö, Tökes, Marko sau Frunda nu vom putea vorbi de democratie. A te preface ca nu stii aceste lucruri face parte din mentalitatea de sluga. Daca Presedintele ar fi fost ceea ce afirma admiratorii sai, ar fi cerut de mult instaurarea legii pe intreg teritoriul Romaniei si mai ales in inima ei, in interiorul curburii Carpatilor. N-ar fi permis etnicistilor fanatici sa zburde nestingheriti nici la Bucuresti, nici in Covasna si Harghita si nici la Bruxelles. Si n-ar fi ajuns sa se-mbratiseze nici vesel si nici diplomatic cu ei, la Cotroceni sau in orasul luptei pentru puritatea sangelui. Daca cel dintai slujitor al statului ar fi abordat conform imperativelor interesului national si a prerogativelor Sale, problema, si daca respectul Constitutiei si Legii ar fi devenit insuportabile pentru UDMR, acesta hotarand iesirea de la guvernare, Presedintele avea alegerile anticipate pe care le dorea. Iar daca de teama unor alegeri anticipate, in care, fara ajutorul fratesc al PSD, risca sa rateze pragul fatidic de 5%, UDMR ar fi hotarat sa ramana la guvernare, n-o putea face decat conditionat de renuntarea la politica strict etnicista, de santaj si provocare. Daca Presedintele ar fi fost… Un alt eveniment al lunii martie, ce pare a trece aproape neobservat, este modul incredibil in care gasesc de cuviinta sa trateze Biserica Ortodoxa Romana, alti reprezentanti de frunte ai poporului roman, tandemul alcatuit din premier si ministrul de externe. Pentru a-si justifica cedarile in fata santajului Budapestei privind chestiunea “Gojdu”, acestia incearca prin presiuni nedemne sa smulga BOR, proprietarul de drept, acceptul la un targ murdar. O spune “nevinovat” (la TVRi) unul din sustinatorii celor doi ministrii, D-l Armand Gosu, redactor la “22″. Domnia Sa se arata foarte afectat de faptul ca BOR nu intelege avantajele, logica aranjamentului, deoarece “daca afacerea nu iese asa cum vrea Budapesta si cum au promis Tariceanu si Ungureanu, relatiile maghiaro-romane vor avea de suferit si intrarea in UE ar fi periclitata.” Logica tipica celor pregatiti sa intre in UE in patru labe, taras, logica de slugi. Care gasesc “avantaje” intr-un aranjament nedemn, de cca un miliard de dolari, in detrimentul romanilor ortodocsi ( peste 85% a populatiei din Romania). Cei mai indreptatiti sa raspunda acestei logici perverse, sunt desigur romanii obisnuiti, si sper ca nu o vor face doar ortodocsii, pentru a dovedi tuturor si mai ales alesilor investiti cu dreptul de a servi poporul roman, ca nu sunt si nu pot fi tratati drept slugi. “Urii de sine”, “frivolului scepticism national”, “lasitatii, nepasarii, arbitrariului”, “lipsei de substanta, laxismului inimaginabil, inconsistentei generalizate”, “gelatinei”, lipsei unui “minim de caracter” (Cioran), sper ca majoritatea romanilor sa le serveasca o lectie de verticalitate. Pentru a-si regasi speranta intr-un parlament curatat de gastile complice ale dispretului si urii fata de ei.

20.03.2006

_________________

IN MEMORIAM. DR. CRIŞAN MUŞEŢEANU

(25 aprilie 1915, Bucureşti – 4 decembrie 2006 Freiburg)

Pentru mine 2006 va rămâne anul în care Dumnezeu a chemat în împărăţia Sa trei personalităţi monumentale ale românilor de pretutindeni – Ion Gavrilă Ogoranu, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa şi Dr. Crişan Muşeţeanu. Dacă profilurile primilor doi, simboluri ale rezistenţei româneşti anticomuniste, prin lupta în munţi sau prin credinţă, încep să fie (re)cunoscute, e drept încă mult prea puţin, statura Dr.-lui Crişan Muşeţeanu, în ciuda titlurilor de cetăţean de onoare al Galaţiului (2002) şi de Prof. honoris causa al Universităţii din Galaţi (2004), urmează înc, desigur, să fie descoperită. Deoarece am avut bucuria de a-l cunoaşte şi de a-i fi aproape în ultimii 10 ani, încerc să schiţez, atât cât îmi îngăduie puterile, portretul unui român cu un destin aparte, împlinit cum puţini au reuşit vreodată.

Medic şi cercetător ştiinţific, format la şcoala marilor profesori ai Universităţii bucureştene dintre cele două războaie, dar şi, cu bursa Humboldt, la şcoala germană a Facultăţii de chimie, fizică şi matematică din Jena (Prof. Butenandt, premiat Nobel); activ profesional în Germania, după 1969, până la 87 de ani, la renumitele instituţii Robert Koch, de boli infecţioase, din Berlin, şi Max Planck, de imunologie, din Freiburg; membru al mai multor societăţi medicale şi reviste de specialitate prestigioase; dascăl adulat a nenumăraţi medici germani răspândiţi în întreaga lume; creator al unui vaccin utilizat şi în SUA; s-a folosit de partea care i-a revenit din tantiemele cuvenite institutului datorita creaţiei sale, pentru a susţine cu generozitate oameni de valoare români, în care a crezut, ziare de cultură şi atitudine civică, cu adevărat independente (ca Jurnalul Literar) sau biserica păstorită de slujitori cu har (Episcopul Casian).

Actor şi martor lucid timp de aproape un secol, a frământatei istorii a României şi Europei, dotat cu o memorie fabuloasă şi un dar al cuvântului excepţional, Dr. Muşeţeanu ne-a lăsat o operă diversă, originală, densă şi durabilă. A publicat foarte puţin, cea mai mare parte a prozei sale urmând încă a fi editată. Dar cred că oricine deschide doar unul din cele doua romane –

„Lumea copilăriei mele” sau „Strigătul” (în prima ediţie „Amintiri din războiu 1941-1944″), este copleşit simţind amprenta regală, aripa nemuririi. Gălăţenii au înţeles imediat că nimeni, nici un scriitor sau istoric, n-a ridicat oraşului lor un monument mai viu şi mai durabil şi i-au adus prinosul.

Campania din est, descrisă în „Strigătul” a surprins şi impresionat atât pe români cât şi pe ruşi sau pe germani, prin „viziunea cu totul nouă”. De fapt, cred că perspectiva din care este văzut războiul în această carte, nu putea fi alta, ea datorându-se marii comprehensiuni, indiferent de naţie şi parte beligerantă, a tot ce este omenesc şi a capacităţii autorului de a iubi.

Poet îndrăgostit de versul clasic, tărâm prin care am avut şansa să-l întâlnesc şi unde mi-a fost învăţător, era capabil, necunoscând invidia, a se entuziasma de stihurile altora ca foarte puţini. Erudit cunoscător al liricii, a fost şi un apărator decis al artei poetice în faţa pervertirii şi vulgarizării ei.

Viguros, viu, curios şi activ, iubea viaţa, frumosul, mâncarea bună şi băutura aleasă. A avut o vie şi vinuri proprii până în ultimii ani, ajutat şi de talentele deosebite, atât culinare cât şi enologice, cultivate la sfaturile şi îndemnurile sale, ale celei de a doua soţii, de origine germană, D-na Jutta Haase Muşeţeanu. Norocos şi în această privinţă – rar o pereche mai armonioasă. Începând cu chestiunile profesionale şi până la cele artistice comunicarea, înţelegerea şi sprijinul au fost depline. Cunoscătoare a limbii italiene D-na Muşeţeanu seducea, din primul moment, orice român care le călca pragul, prin limba română cu accent italian de o savoare aparte. Dăruită cu un incontestabil talent poetic ea a reuşit să transpună „Strigătul” într-o limbă germană suplă, pefect adaptată originalului. În primitoarea lor casă, loc predilect de întâlnire al românilor din, sau trecători prin Freiburg, am avut privilegiul să asist la discuţii, controverse sau povestiri de neuitat şi să cunosc multe personalităţi ale culturii româneşti din ţară sau din exil, dar şi germani sau italieni. Spaţioasă şi liniştită, având şi un crâmpei de grădină, interiorul casei incintă prin siguranţa gustului, caracteristic colecţionarilor iubitori de frumos şi rarităţi. Dr. Muşeţeanu a mărturisit nu odată, că priceperea de a aprecia la justa valoare tot ce găsea prin magazinele de antichităţi, o datora evreilor. Cu unii, prieteni din copilărie, oricât de departe, păstrase mereu legătura. El care în tinereţe, asemeni multor intelectuali de valoare, fusese legionar. Un legionar care dezamăgit şi revoltat, părăsise mişcarea imediat după asasinarea lui Nicolae Iorga. Un fost legionar care vorbea fără patimă despre slăbiciunile şi greşelile mişcării, pentru care legiunea murise şi nu credea în reînvierea ei, dar care nu se sfia să-şi manifeste dezacordul cu mistificatorii ce-i atribuiau acesteia false păcate. Integru şi intransingent, în momentul când comuniştii au desfiinţat biserica greco-catolică, înglobând-o în biserica ortodoxă, a renunţat, în semn de protest, la ortodoxie, trecând la greco-catolicism. Moştenise de la părintele său, care-şi botezase feciorii Crişan şi Horia, respectul şi simpatia deosebită pentru ardeleni. De aici, poate, cultul pentru lucrul bine făcut, îndelung cumpănit.

Trecuse prin multe şi cunoscuse atâţia oameni de seamă, mai ales din România secolului trecut, încât puteai fi sigur că orice nume, orice întrebare îşi avea răspunsul – o istorioară adevarată, captivantă, aşa cum numai el ştia să povestească, presarătă cu amănunte surprinzătoare, datorate spiritului de observaţie şi memoriei prodigioase, reînviind o lume.

A fost la curent până în ultimele zile cu tot ce se întâmplă pe mapamond şi mai ales în România.

Citea zilnic enorm, şi ziare desigur, dar întotdeauna cele mai interesante cărţi, noi apărute. Cu impresionanta lui bibliotecă, doldora de volume, conspectate adesea cu creionul în mână, se întreţinea nu doar în română, ci şi în latină, elină, germană, franceză, italiană sau engleză. Ştia oricând la ce autor, în care carte, la ce capitol puteai găsi citatul de care aveai nevoie.

Scria în fiecare zi, muncind cu o plăcere şi o consecvenţă atipică, din păcate, românilor, pentru că el ducea lucrul până la capăt. De aceea s-a realizat atât de deplin. A fost şi gena probabil, a dăruirii, gena de luptător. Pentru că atât fratele bunicului patern, în războiul pentru independenţă, cât şi tatăl, Victor, în primul război mondial, şi fratele, Horia, în cel de al doilea, au fost decoraţi pentru eroism. Câte familii ale neamului românesc se pot mândri cu aşa ceva?

Atunci însă când a ştiut că sufera de o boală incurabilă, pentru a-i scuti pe cei dragi de suferinţa agoniei lui, a vrut să moară cât mai repede. A refuzat categoric perfuziile, oxigenul, orice mijloc de a-şi prelungi viaţa. Orfan de tată de la o vârstă foarte fragedă, luase viaţa în piept şi ştia să lupte, dar şi să-şi iubească familia. Legătura cu prima soţie, care n-a vrut să părăsească România, nu s-a întrerupt niciodată. Pe cele două fete a reuşit să le aducă în Germania, unde nepoţii s-au putut bucura de dragostea şi sprijinul atât al bunicului, cât şi a unei adevărate, din tot sufletul, bunici germane. A avut şi satisfacţia de a-şi vedea feciorul, în România de după revoluţie, ajuns acolo unde talentul şi capacităţile sale îl îndreptăţeau să ajungă.

Cred că singurul talent al Dr.-lui Muşeţeanu, moştenit tot de la tatăl său, pe care nu l-a cultivat, a fost desenul şi pictura. A compensat această renunţare prin colecţia de grafică şi pictură, cu care s-a înconjurat.

Judeca drept, lipsit de prejudecăţi şi patimă, dar nu se considera infailibil. Îţi cerea părerea, asculta cu interes şi uneori recunoştea cinstit „sa şti că m-am înşelat…”. Modestia lui era nedisimulată deşi sunt convins că îşi cunoştea valoarea. Cucerea prin sinceritate, căldură şi real interes, prin capacitatea de a se entuziasma şi de a admira adevărata creaţie, adevăratele caractere. Suflet curat, era unori de o spontaneitate dezarmantă, spunând tot ceea ce gândea, fără a jigni însă, pentru că o astfel de intenţie, era evident, lipsea cu desăvârşire. Astfel încât chiar complimentele adresate unor doamne, din toată inima, puteau fi urmate altadată de „ce s-a întâmplat?,… astăzi nu arăţi deloc bine,… ce te-a urâţit aşa?”.

În pofida vârstei, a faptului că de câţiva ani îi răsăriseră mestecenii-n păr şi în barbă, vitalitatea trupului impunea şi mai ales vioiciunea spiritului său era de o tinereţe debordantă. Uimitoare şi reconfortantă această asociere de tinereţe şi înţelepciune.

În preajma lui am înţeles de ce unii oameni sunt înconjuraţi cu mai mult decât respect li dragoste, cu veneraţie.

Dezamăgirile şi tristeţile lui erau legate, cele mai multe, de degringolada şi marasmul moral al României. Ultima tristeţe a fost să fie încercarea, nereuşită, de a salva Biblioteca Română din Freiburg, depozitară a mari valori şi cel mai cunoscut institut al românilor din afara hotarelor, aflată la discreţia iresponsabilă a unor oportunişti ce-i administrează falimentul.

Personalitate complexă de tip renascentist, interesat şi documentat enciclopedic în multiple domenii, cu o gândire clară ce ajungea la esenţă, atunci când l-am cunoscut era deja o „instituţie”, cu o fascinantă putere de atracţie. Nu mă îndoiesc că ar fi putut dialoga firesc, fără complexe, cu oricare din marile spirite ale contemporaneităţii sau ale trecutului. Sunt convins că odată descoperit, intrând în câmpul său de gravitaţie, generaţii de români vor dialoga cu el. Nu mi-l pot imagina odihnindu-se. Cred că la poarta raiului prima întrebare pe care a pus-o Sfântului Petre a fost „unde este biblioteca”? Şi mai cred că nu s-a înşelat – în preajma bunului Dumnezeu se va simţi ca lângă un frate mai mare.

18 decembie 2009 Baden-Baden

_________________