NR. 2/2010

Ion Măldărescu în dialog cu prof univ. dr. Josif Constantin Drăgan“

Profesorul univ. dr. Josif Constantin Drăgan s-a născut la Lugoj, la 20 iunie 1917. A studiat dreptul la Universitatea din Bucureşti, iar în anul 1941 a obţinut o bursă de studii în Italia, la Universitatea din Roma, unde a cercetat şi a aprofundat domeniul ştiinţelor politice şi al economiei. În acelaşi an a pus bazele unei companii exportatoare de petrol românesc în Italia, iar în 1948, a înfiinţat compania Butan Gas, cu profil de distribuţie a gazului metan. Grupul fondat în 1948 de Iosif Constantin Drăgan a stabilit şi desfăşoară activităţi în Albania, Austria, Bulgaria, Germania, Grecia, Italia, Maroc, Polonia, România şi Serbia. După instalarea la putere a regimului prosovietic, revenirea sa în România i-a fost interzisă pe o durată de treizeci de ani.

În anul 1967 Josif Constantin Dragan a înfiinţat în Italia şi în 1968, în Spania, „Fundaţia Europeană Drăgan”, care s-a dezvoltat de-a lungul anilor, prin crearea de noi sedii şi prin activitate intens susţinută, în mai multe capitale şi oraşe europene. Sarcina prioritară a „Fundaţiei Europene Drăgan” a fost şi este aceea de răspândire şi de promovare a culturii, în diversele sale forme şi manifestări, ca factor important pentru unificarea Europei. >>>>

Carmen Cătunescu: „Diaspora, românismul şi cei de-acasă“

Romanii din diaspora sufera de romanism. E un dor care nu se lasa ostoit. Au ajuns in Valea Plangerii? Nu. Pentru ca – slava Domnului! – tara lor de bastina nu e scrum, cenusa. Pentru ca pot veni ori de cate ori vor aici. Pentru ca pot sa-i viziteze pe cei apropiati, ramasi acasa, fara restrictii. Stiu ca cei din diaspora sunt niste luptatori. Ca au reusit acolo, departe de locul unde s-au nascut. E dificil sa fii acceptat. Iar multi n-au cum sa ajunga. Multi nu se incumeta sa ramana. Si cei care se incumeta ar trebui inainte de toate sa le fie recunoscatori celor care i-au ajutat sa ajunga aici: rudelor de sange ori prin alianta, prietenilor, colegilor etc. Apoi lor insisi, ca au avut tarie si rabdare.

Dezvoltandu-si doua mari calitati: o vointa iesita din comun, o disciplinare a gandului si a faptei. Îi admir nespus pentru toate acestea. Chiar daca eu n-as urma niciodata drumul lor.// Dar cei din tara ce fac? Ei nu lupta? Nu fac nici un efort? Ei renunta? Se resemneaza …?! Cum zicea un confrate din strainatate: precum ciobanasul moldovean din celebra balada, asteptandu-si moartea… // Adevarul e altul. Si apoi de plecat nu putem pleca cu totii, „sa ne mutam in alta tara”, dupa cum sugereaza Octavian Goga in poezia „Oltul”, pentru a scapa de suferinta.// Nu voi aduce in discutie pe aceia care ar trebui sa faca, in sfarsit, ceva pentru tara aceasta si nu fac – pentru ca nu merita. Nu-i voi lauda nici pe magnati ce destepti sunt ei, castigand miliarde…. >>>>

Luchian Deaconu: „Redescoperind războiul pentru întregirea neamului (primul razboi mondial)“

ÎN LOC DE PREFATA[1]

Oricum le-am clasifica, mondiale sau locale, drepte sau nedrepte, de agresiune sau apărare, războaiele au fost, sunt şi vor rămâne fenomene istorice opuse firii umane, atentate împotriva vieţii, cel mai cumplit pericol pentru omenire. Iar a cerceta şi a scrie istoria unui conflict militar de dimensiunile şi consecinţele tragice pe care le-a avut prima conflagraţie mondială, Marele Război, cum a intrat în conştiinţa omenirii, nu înseamnă că trebuie să cantonezi doar în descrierea cauzelor, a forţelor umane şi de tehnică militară angajate, a bătăliilor, a strategiilor şi tacticilor sau a pierderilor de vieţi omeneşti.

Pentru că războaiele au fost fenomene militare, politice, economice, sociale, culturale totale care au cuprins în malaxorul lor nimicitor teritorii, mai mari sau mai mici, cu tot ce exista şi vieţuia acolo, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii, savanţi, pictori, sculptori, scriitori ori oameni obişnuiţi punându-i în situaţii limită, generând  reacţii, fapte, atitudini, judecăţi, care nu ţineau doar de eveniment în sine, de reglementări specifice, acceptate sau neacceptate, respectate sau nerespectate, ci şi de diferenţele dintre civilizaţii, dintre popoare, mentalităţi, moravuri, tradiţii, credinţe, educaţie, zestre genetică, temperamente, trepte de evoluţie istorică etc. >>>>

---

Carmen Barbu: „Craiova – trecut şi prezent – Unirea Principatelor“

Trecut

Acum 153 de ani, încă din primăvara anului 1857 s-a constituit la Craiova, Comitetul Unionist, în rândul căruia se remarcau foştii luptători de la 1848: Petrache Cernătescu, Emanoil Chinezu, Gheorghe Chitu, ş.a. Mişcarea unionistă luase avânt în ambele Principate datorită apropierii alegerilor pentru adunările ad-hoc. Adunările ad-hoc au purtat discuţii în perioada octombrie-noiembrie 1857, cea mai importantă  rezoluţie fiind unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat numit România.

Astfel la 9 octombrie 1857 Adunarea Ad-hoc a Ţării Româneşti a votat în unanimitate pentru Unirea   Principatelor.

A doua zi, seara, peste 5-6000 de oameni din toate clasele societăţii se adunaseră la flacăra torţelor şi ovaţionau. Participând la această istorică manifestaţie, pictorul Theodor Aman avea s-o imortalizeze în celebrul său tablou.

Peste doi ani, la 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă din Bucureşti, deşi era alcătuită în majoritate din elemente conservatoare, sub impulsul Partidei Naţionale şi datorită intervenţiei directe a maselor adunate pe Dealul Mitropoliei, în jurul clădirii unde aveau loc dezbaterile şi manifestând pentru Unire, l-a ales în unanimitate, domn al Ţării Româneşti pe domnul Moldovei, Al. I. Cuza. >>>>

Radu G. Orghidan: „Congresul de pace de la Paris (1856) şi semnificaţia sa europeană“

Contextul european

Încă din deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea starea diplomatică dintre Marile Puteri europene obţinuse o direcţie din ce în ce mai tensionată. Rusia, consolidată în postura de „jandarm al Europei”, emitea un interes pentru India şi Afganistan, ceea ce nu putea decât să îngrijoreze Marea Britanie, dornică să contrabalanseze această ameninţare. Pretextul pentru britanici a fost găsit în deceniul următor prin aşa-zisa cauză a apărării locurilor sfinte din Palestina. Conform tratatelor încheiate până atunci, Franţa era protectoarea creştinilor catolici din Imperiul Otoman, în vreme ce creştinii ortodocşi intrau sub egida Imperiului Rus.

Pus în faţa unei alegeri în 1853, datorată divergenţelor dintre călugării catolici şi cei ortodocşi cu privire la dreptul de posesiune a Bisericii Naşterii Domnului şi a Bisericii Sfântului Mormânt, sultanul a privilegiat pe cei aflaţi sub epitropia Franţei, în ciuda protestelor vehemente ale confesiunii opuse. Prin urmare, ţarul Nicolae I a trimis la Istanbul pe unul dintre reprezentanţii săi (Alexandr Sergheevici Menşikov) pentru a negocia cu sultanul Abd-ul Mejid I  tratate noi, în vederea posibilizării unui amestec al politicii ruseşti în afacerile religioase ale Imperiului Otoman, ori de câte ori ruşii considerau activitatea sultanului ca fiind inadecvată. >>>>

Elena Buică: „Mari emoţii“

Cu câteva zile în urmă, am sărbătorit ziua Unirii şi mi-am amintit de cea mai emoţionantă sărbătorire a acestei zile. La 24 Ianuarie 1959 era centenarul Unirii. Atunci ţara noastră era dominată de marea „prietenă”, URSS. După 23 august 1944, treptat, ni s-au interzis manifestările patriotice. Dragostea pentru ţara noastră era considerată naţionalism şovin. Erau cu desăvârşire interzise cântecele patriotice: „Tricolorul”, „Pe-al nostru steag”, „Deşteaptă-te române”, „Hora Unirii”, „Imnul Eroilor”, „Ardealul” şi multe altele, să nu mai zicem de acele cântece despre rege sau cele ale legionarilor, căci acestea însemnau închisoarea pe viaţă sau chiar moartea.

Era vremea când URSS era „mai presus” în toate. Mi-amintesc că se ajungea de multe ori la aberaţii. Cadrele didactice trebuia să facă „actualizarea” la lecţii cu orice prilej, chiar forţând nota. Dacă, spre exemplu, se vorbea despre morcov şi le arătai elevilor un desen, trebuia neapărat să adaugi: „Să ştiti, copii, că în URSS morcovii sunt cei mai mai mari din lume”. Circula o glumă din gură în gură: „În URSS totul este mai mare şi piticii sunt cei mai mari din lume”. „Tătuca” Stalin pusese mare stăpânire pe ţara noastră. O dorea integrată ţării lui, cam aşa cum s-au petrecut evenimentele cu Basarabia şi nordul Bucovinei. Stalin murise de caţiva ani, dar strânsoarea comunismului încă o simţeam la fel de dureros. >>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Prădarea României“

Este pentru întâia oară când un politician îşi exprimă făţiş acordul pentru exploatarea cu ape cianurice de la Roşia Montana. Până acum, „adepţii” din zona politicului au evitat să pluseze spre impunerea investiţiei canadiene, împingând acţiunea de convingere a opiniei publice privind necesitatea acestei investiţii doar în maşina de manipulare a anumitor organizaţii nonguvernamentale şi unele oficine de presă. Dar politicul nu mai are răbdare, venind parcă vremea scadenţei pentru toate beneficiile de care s-a bucurat de-a lungul anilor.

O scadenţă intempestivă! Sub un asemnea tăiş pare a fi fost împinsă jugulara politicului. Cu vena ei umflată de huzurul pe sema înţelegerilor scandaloase. Învoieli de conjunctură, la care par a se fi dedat fiecare dintre partidele care au trecut pe la guvernare şi care astăzi îşi adună într-o notă uriaşă de plată scadenţa mitei politice. Iar vremea plăţii ustură atât de rău în plesnitura de bici dată politicului, încât argaţii acestor vânzării nu mai au timp să ungă cu mierea manipulării briciul aţintit asupra datoriei politice, trecând la fapte făţişe de amanetare a intereselor ţării. >>>>

Viorel Roman: „Mircea, fă-te că lucrezi, după 20 de ani“

Cu aceasta indicatie regizorala a actorului Ion Caramitru data poetului Dinescu a inceput Revolutia de Craciun 1989, sau cel putin inscenarea ei la TV. ?Ati mintit poporului cu Televizorul!? scandau pe strada apoi fidelii adevarului televizat. Si cadavrele de la Timisoara prezentate lumii ca victime erau in realitate deshumate din Cimitirul saracilor din Calea Lipovei si nu au avut nimic de a face cu evenimentele. Chiar si vanatoarea teroristilor, la care era activata si populatia, s-a dovedit tot atat de falsa. ?Cine a tras in noi dupa 22!? Nici azi nu se stie cine erau teroristii. Si mai ales de ce a fost necesar crearea unei atmosfere de haos si teroare in Romania? In nici o alta tara din Lagarul comunist care revenea la normal prin ?Revolutii de catife? – dupa intelegerea ruso-americana – nu au fost lichidati conducatorii si peste 1.000 de cetateni. Pretutindeni se scanda ?Fara violenta!? si ?Noi suntem poporul!?. Pe de alta parte nici o alta tara din fostul Lagar nu era atat de izolata ca cea a lui Nicolae si Elena Ceausescu. In Romania nu erau nici trupe sovietice sau agenturi fratesti ale KGB-ului implicat activ in refacerea libertatii si demnitatii cetatenilor prin sprijinirea fortelor progresiste, nici un climat intelectual occidental, ca in Polonia ?Solidaritatii? sau in Ungaria unde s-a demontat Cortina de Fier si s-a perms fuga a sute de germani in Cehoslavacia, >>>>