Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Mi-edor!…”

Mi-e dor de cei ce nu mai sunt, de buni, străbuni, de fraţi, de veri; mi-e dor de moşi, de maici, mi-e dor de mângâierea dumnealor.

Mă plimb alene în ţintirim, citesc pe cruci şi la răscruci atâtea nume de plecaţi, pe care colbul vremii-ncet i-a aşezat printre uitaţi. Dureri sunt îngropate-n lut, iubiri neterminate încă, sau uri neîncăpute-n lume, mai tari ca bulgărul de stâncă. Idealuri, vise, neîmpliniri, zidiri surpate-ntr-o clipită, ori patimi grele, amintiri sunt toate puse-n biata criptă. Pe oase-n parte putrezite a fost cândva suflarea vieţii, obraji catifelaţi şi rumeni, ori nuri zurlii şi zâmbet diafan. În ţeste găurite se-nfiripase-o lume, în piepturi prăbuşite a pâlpăit Iubirea. Pe oase sfărâmate s-a plămădit vigoarea şi toate s-au hrănit o vreme din focul sacru-al unui sânge.

Deasupra lutului tăcut mai străjuie prin vreme-o cruce şi-un nume scrijelit stângaci, ca pe-o povară-n ani îl duce. Sunt cruci şi cruci în ţintirim, de lemn, de piatră, de metal, sunt bolţi, cavouri, monumente, sculpturi şi artă, ornamente. Şi-adesea vezi cum tot hapsânul, escrocul, banditul şi nedreptul sfidează-n moarte ca şi-n viaţă prin bogăţie şi mândrie; vezi omul bun şi drept şi harnic că are-o cruce de laneţi, bătută-n cuie-n repezeală de anonimi şi de discreţi. Un chip sculptat în piatră rară, măreţ ca legendarul Macedon, ne-arată că acolo-i putred un bişniţar de clasa-ntâi. E şi artistul, scriitorul, chiar ziaristul, pedagogul, pitiţi pe undeva prin colţ; alături stă mulţimea fără număr, coloanele de anonimi ale celor care plâng durerile uitate şi toată nedreptatea acestei lumi.

La zile mari, la sfinte sărbători, la multe dintre criptele tăcute vin dragi, vin scumpi vizitatori. Ei povestesc într-un suspin mai tot amarul acestei lumi. Vezi mame sfâşiindu-şi pieptul, copii orfani fără speranţă, iubiri rănite forţând vălul despărţitor de Viaţă-Moarte.

Veniţi la cimitir cu toţii, să-ngenunchem în sfântă rugăciune, să plângem nume, chipuri, amintiri, să înţelegem taina Vieţii şi sensul propriei meniri. Să înţelegem că deasupra, în ceru-acela mare, sfânt, există-un Dumnezeu al celor vii, al celor care nu mai sunt. Să înţelegem că la vad de vreme, la ceasu-acela mare şi divin, şi vii şi morţi, armată fără număr, în straiul luminos de înviere, s-or regăsi în nemurirea lor. Să înţelegem că la ceasu-acela s-or cântări şi fapte şi iubiri şi fiecare locul lui primi-l-va după divine rânduiri.

Mi-e dor de cei ce nu mai sunt, de buni, străbuni, de fraţi, de veri…


Anunțuri