~Mitropolitul Irineu Popa: „Trebuie să ne grupăm“

„Ortodoxia – a spus între altele Î.P.S. Irineu – trebuie, pe de o parte, să dea mărturie a prezenţei sale potrivit specificului ei, evitând astfel reacţiile unei colectivităţi tradiţionale care se vede violentată de modernizarea forţată şi sistematică, iar, pe de altă parte, să se adapteze contextului contemporan pentru a-şi recupera partea de credincioşi care se îndepărtează treptat de instituţia Bisericii, invocând principiile secu-larizării.

În astfel de circumstanţe noi, trebuie să ne grupăm şi să pregătim împreună o strategie de scurtă şi de lungă durată, pentru a face faţă noilor realităţi religioase şi sociale. Prin învăţătura Mântuitorului trebuie să determinăm societatea să asculte vocea Bisericii şi să-şi reconsidere poziţia, îndemnându-i pe toţi la gândire şi meditaţie. Astfel, modelul Evangheliei lui Hristos va continua să fie pentru unii îndreptar, iar pentru alţii piatră de încercare.  Numai în această manieră noi vom răspunde competent şi la obiect problemelor contemporane, deoarece facem parte din Biserica Dumnezeului celui viu, care realizează legătura firească dintre credincioşii înfrăţiţi prin harul Sfântului Duh. Din această perspectivă, vom analiza chemarea la slujire a tuturor membrilor bisericii, clerici şi mireni, bărbaţi şi femei, redescoperind astfel vocaţia profetică a Bisericii pentru a rezolva problemele timpului.

Cât priveşte lucrarea socială, considerăm că, mai mult ca oricând, Biserica trebuie astăzi să-şi dezvolte această latură din ce în ce mai mult. Grija pentru cei asupriţi şi împovăraţi nu poate fi depăşită de nimic, deoarece ea foloseşte binelui comunităţii şi, în acelaşi timp, este preocuparea faţă de propria mântuire, legată fără îndoială de cea a aproapelui. (…)

Un loc important în preocupările noastre bisericeşti şi sociale îl va avea şi problema globalizării. Din punct de vedere creştin, viziunea noastră este centrată în jurul lui Hristos, Care a venit în lume să mântuiască nu doar omul, ci şi cosmosul. Credinţa noastră este că Dumnezeu înomenit în lucrarea Sa mântuitoare cuprinde întreaga creaţie. Numai El poate să dea identitate fiecărui om şi fiecărui popor, fără să asimileze şi fără să suprime pe cineva. Dumnezeu le ţine pe toate împreună şi pe fiecare în parte. El respectă identitatea fiecăruia, fapt pentru care omenirea are datoria să apere această purtare de grijă a lui Dumnezeu. Numai în felul acesta se oferă posibilitatea fiecărui neam şi fiecărui om în parte să-şi aducă contribuţia lui specifică  pentru îmbogăţirea celorlalţi.

Fără îndoială, n-am putea să trecem mai departe fără să spunem că strădania noastră va fi în sensul unirii nedespărţite între cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciune. Această noua sinteză patristică, pe care dorim s-o promovăm, are în vedere direcţionarea omului spre necesitatea absolută de a avea teologia şi rugăciunea legate împreună. Pe temeiul acestei afirmaţii se înscrie concepţia că învăţătura Bisericii este o realitate divino–umană care nu poate fi înţeleasă decât prin analogie cu taina însăşi a Înomenirii Fiului lui Dumnezeu. Astfel, Sfânta Scriptură nu este un produs exclusiv uman, ci o realitate vie, adică este Cuvântul lui Dumnezeu în limbaj omenesc, iar inspiraţia este însăşi „taina comuniunii divino–umane”, care nu anulează, ci transfigurează ceea ce este omenesc. (…)

În sensul celor arătate, consi-derăm că prin învăţătura Mântuitorului, trebuie să evaluăm critic toate abaterile de la dreapta credinţă, atât în ceea ce priveşte doctrina şi spiritualitatea, cât şi morala şi spectrul social. Prin harul Sfântului Duh, Dumnezeu ne-a dat discernământul necesar, prin care să con-fruntăm misiunea şi starea duhov-nicească cu exigenţele Lui evanghelice. Dacă se are în vedere îndreptarea omului şi a unor evenimente care aduc după sine ştirbirea identităţii creştine, critica este mai mult decât binevenită, ea trebuie să fie o obligaţie a fiecărui creştin; vezi atitudinea Sfântului Pavel faţă de Apostolul Petru în Antiohia. Din alt punct de vedere, dacă oarecine critică o persoană, trebuie să aibă în vedere dragostea de care trebuie să fie stăpânit criticul, şi nu păcatele sale, vezi episodul cu femeia surprinsă în adulter – cine n-are păcat să arunce cu piatra în ea. Cu toate acestea, trebuie să adăugăm faptul că, deşi nu avem dreptul să judecăm, totuşi nu trebuie să uităm că avem datoria, faţă de confraţii noştri,  să-i dojenim „dacă sunt fără de rânduială„.

N-am putea să încheiem acest cuvânt înainte de a ne exprima convin-gerea că este necesar să reformulăm modul clericilor, monahilor şi creştinilor de a gândi şi de a trăi în Hristos. Pentru aceasta, considerăm că trebuie să promo-văm o strategie nouă de a recupera felul de spiritualitate specific primelor comunităţi creştine. Acest fel de a vieţui presupune concretizarea manierei evanghelice de a vieţui în Hristos. Sincopa societăţii de astăzi este prelungită de paradisul utopic promis de performanţele economiei şi ale tehnologiei ştiinţifice. (…)

În concluzie, ne propunem pentru rezolvarea acestor probleme să realizăm următoarele proiecte:

– Să dinamizăm viaţa pastoral-misionară prin consolidarea parohiilor existente şi prin înfiinţarea de altele noi, potrivit cerinţelor pastorale actuale. În duh de părintească purtare de grijă şi ca Părinte al tuturor clericilor şi credincioşilor din această regiune, ne vom strădui să adoptăm măsuri concrete de ajutorare a parohiilor sărace şi să intensificăm activitatea social-filantropică în societate.

– Să continuăm cateheza pentru credincioşi la nivelul parohiei. Uneori, sub pretextul orei de religie, s-a diminuat necesitatea catehezei, bine ştiind că ora de religie presupune, nu exclude iniţiativa catehetică.

– Să sprijinim apropierea tinerilor de Biserică prin programe sociale şi culturale, desfăşurate de Arhiepiscopia noastră.

– Ne vom strădui, în egală măsură, să apropiem pe intelectuali de Sfânta Biserică printr-o diversitate de programe evanghelice şi filocalice. În acest domeniu vom fi călăuziţi de experienţa noastră academică, pe care dorim s-o extindem în toată Mitropolia noastră.

– Faptul că Mitropolia Olteniei a fost şi trebuie să rămână o cetate a tiparului şi a cuvântului, ne determină ca prin profesorii, studenţii şi cercetătorii Facultăţii noastre de Teologie să revenim la înţelegerea adecvată a textului Sfintei Scripturi şi la cunoaşterea învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Vom avea în vedere accesul direct al credincioşilor noştri la textele sfinte şi la spiritualitatea adevărată a Bisericii. Prin această iniţiativă sperăm să opunem spiritului pseudo-hermeneutic şi fundamentalist, o teologie sfântă aşa cum a fost ea înţeleasă de înaintaşii noştri.

– Ne vom îndrepta preocuparea în vederea ajutorării spirituale a sufletelor înnegurate şi lipsite de ocrotire duhovnicească, atât a celor din spitale, cât şi acelor din orfelinate.

– Vom insista permanent ca mărturia credinţei noastre într-o lume în schimbare şi într-o societate secularizată să fie în sensul dragostei lui Dumnezeu faţă de om. Considerăm că nu ne putem declara creştini fără să fim şi practicanţi. Din păcate, omul de astăzi se comportă ca şi cum Dumnezeu nu l-ar vedea, ca şi cum Dumnezeu ar fi absent sau n-ar exista. Categoric, Dumnezeu ne vede şi este prezent, binecuvântând  pe creştinul adevărat, care percepe timpul rugăciunii ca timp în care el intră în veşnicie şi veşnicia în el.

– Ne vom strădui ca dezbinările să fie vindecate prin Evanghelia iubirii lui Hristos, mărturisind credinţa în Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Remediul cel mai potrivit este ca toţi creştinii să-şi ceară iertare de la Milostivul Dumnezeu şi să-şi recunoască păcatele săvârşite faţă de dragostea lui Dumnezeu. Acesta este sensul vieţii bisericeşti de refacere a unităţii noastre în Mântuitorul Iisus Hristos. Este nevoie astăzi, mai mult ca oricând, de restaurarea discernământului teologic capabil să deosebească şi să examineze toate, fără a le denatura în vreun fel. Discernământul nu trebuie să fie numai în raport cu judecarea gândurilor, aşa cum s-a încetăţenit în tradiţia ascetică orientală, ci şi al dobândirii unei capacităţi critice duhovniceşti, în contextul deschiderii spre dialog faţă de toate provocările cu care se confruntă Biserica.

– Vom lucra ca toţi laolaltă, clerici şi mireni, să treacă de la polemică la dialog, de la confruntare la cooperare şi ajutorare frăţească. Este imperativ necesar pentru noi, clericii şi mirenii, să învăţăm să trecem de la ură la respect reciproc, considerându-ne fraţi şi iertându-ne pentru Înviere.

– Întrucât în anii din urmă s-a înregistrat o slăbire progresivă a disciplinei bisericeşti, credem că atitudinea  unora de a trece peste Sfintele Canoane şi peste rânduielile bisericeşti, precum şi a altora care trec de la Ortodoxie la catolicism sau la greco-catolicism, nu este după Biserica noastră şi după Sfinţii Părinţi, ci, dimpotrivă, condamnabilă.

– Ca părinte sufletesc, conştient de mântuirea credincioşilor noştri, sunt pe deplin convins că Sfânta Euharistie trebuie să fie manifestarea cea mai intensă a vieţii noastre ortodoxe. Pentru aceasta, vom reafirma principiul fundamental al eclesiologiei noastre, anume că, fără de Mântuitorul Hristos nu putem face nimic. Deci, trebuie să ne silim să ne împărtăşim cât mai des, cu o pregătire adecvată prin spovedanie şi pocăinţă.

– Ne vom strădui să refacem viaţa monahală printr-o participare activă la rânduielile şi slujbele din Sfintele noastre mânăstiri. Vom veghea ca stareţii şi stareţele să slujească Domnului şi comunităţilor încredinţate lor de Mântuitorul Hristos, cu frică şi cu cutremur, bine ştiind că mântuirea lor depinde de a celor pe care-i conduc. De asemenea, vom veghea la respectarea cu stricteţe a rânduielilor Sfinţilor Părinţi, înlăturând plimbările dintr-o mânăstire în alta, în căutarea unui loc mai uşor sau mai confortabil.

Pentru a împlini toate aceste proiecte, rog pe Bunul Dumnezeu şi înaintea Lui îmi plec smerit fruntea şi-I cer cu umilinţă să mă călăuzească spre tot lucru bun şi bineplăcut voii Sale sfinte. În rugăciunile mele, cer mila şi ajutorul Maicii Domnului, care neîncetat se roagă pentru toţi creştinii şi mai ales pentru cei pe care Fiul ei, Domnul nostru Iisus Hristos, i-a chemat să slujească sufletelor nevoitoare pe calea mântuirii. Mă încredinţez mijlocirilor Sfântului Ioan Botezătorul, Sfinţilor Apostoli, Sfinţilor Ierarhi, Nifon Patriarhul Constantinopolului şi Sfântului Calinic, părintele, ocrotitorul şi îndrumătorul nostru. Mă încredinţez, de asemenea, rugăciunilor Prea Fericirii Voastre şi tuturor părinţilor Mitropoliţi, Arhi-episcopi şi Episcopi, membri ai Sfântului Sinod. Rog Părinţii preoţi, cuvioşii monahi şi cuvioasele monahii, precum şi pe credincioşii noştri să se roage pentru mine, ca să merg cu spor pe calea mântuirii mele şi a celor încredinţaţi astăzi, mie, spre păstorire. Aşa să ne-ajute Dumnezeu!”

Mitropolitul IRINEU POPA