~Năstase Marin: „Simţul istoriei“

Poate un savant pedant ar defini simţul istoriei prin acea capacitate a omului care analizează/studiază evenimentele/fenomenele cotidiene prin prisma continuităţii lor în timp, în scopul descifrării tendinţelor de evoluţie/involuţie  şi a consecinţelor.

Poate un literat ar spune că omul cu simţul istoriei trebuie să fie un Ianus care priveşte permanent şi simultan spre trecut şi viitor.

Poate, alt literat ar găsi o metaforă fericită pentru această sintagmă sau alt învăţat ar defini-o mai clar şi mai concis.

N-am să caut cu lumânarea această definiţie. De fapt, nici nu mă interesează, pentru că oricare dintre noi ştie că omul cu simţul istoriei gândeşte întotdeauna în perspectivă spre deosebire de cei cu ochelari de cal şi cu miopie istorică. De regulă, miopia istorică se produce în circumstanţe agravante de nepăsare, egoism sau de interese meschine şi lăcomie.

Din păcate, adepţii principiului, „după mine, potopul” mişună prin toate mediile sociale, dar, mai ales, colcăie prin clasa politică a ultimilor ani. Nu că le-ar lipsi acest simţ al istoriei (să nu fim naivi). Îl au foarte ascuţit atunci când sar la timp din barca ce se scufundă.

Dar să revenim la generoasa sintagmă care trebuie să caracterizeze pe orice om politic

sau/şi de cultură, cinstit şi cu bune intenţii, doritor să descifreze în firul evenimentelor, tendinţele bune sau rele şi să întreprindă ceva pentru îndreptarea lor pe drumul cel bun.

Cu privire la necesitatea simţului istoriei, să ne amintim  cuvintele lui Iorga : „cine nu-şi cunoaşte trecutul, n-are viitor.” Iar Nichita Stănescu în poezia : „Câmp” ne transmite acelaşi mesaj în versurile aluzive : „Eu cred că pământul e plat/ asemenea unei scânduri groase/ că rădăcinile arborilor îl străbat/ atârnând de ele-n gol, cranii şi oase…”

Să ne mai amintim şi povestea regelui asirian Assurbanipal. Până la el toţi regii erau analfabeţi şi nu învăţau nimic din eşecurile predecesorilor, consemnate de preoţii asirieni (singurii ştiutori de carte) în analele scrise pe tăbliţele de lut. Assurbanipal a învăţat să citească şi a descifrat din acele anale cauzele eşecurilor predecesorilor. În acest fel Asiria a cunoscut apogeul în timpul domniei sale.  Victoriile lui Assurbanipal au fost datorate în bună parte şi cunoaşterii detaliate a istoriei ţării sale.

Nu trebuie, totuşi exagerat pe necesitatea simţului istoriei. Tot marele Iorga a spus : „Istoria nu dă reţete pentru viaţa practică. Ea… dă simţul realităţii şi ajută cu judecăţi drepte.”

De aceea, pentru evenimentele desfăşurate în cotidian este bine să căutăm similitudini în istorie, dar trebuie să ţinem seama de condiţiile în care s-au desfăşurat evenimentele şi factorii care le-au influenţat, total diferite de cele cotidiene.

Există în cotidian unele evenimente aparent nesemnificative, dar cu rădăcini adânci în trecut şi cu bătaie lungă în viitor. Omul cu simţul istoriei trebuie să le cerceteze izvoarele istorice ca să le descifreze sensurile din prezent şi tendinţele din viitor. Astfel de evenimente se desfăşoară lent şi cu efecte nesesizabile pe termen scurt. Din această cauză, deseori nu sunt luate în seamă şi ulterior, când efectele lor devin grave, chiar şi catastrofale, toată lumea se întreabă uimită : cum a fost posibil?

Este vorba de acele fenomene/evenimente despre care se vorbeşte la general cu falsă grijă („avem în vedere…” „monitorizăm cu atenţie…” „am prevăzut măsuri de…” etc.), dar nu se face nimic concret, sistematic şi durabil  pentru a le contracara, cu toate că acele consecinţe grave sunt previzibile. Să exemplificăm câteva :

. inundarea lentă dar continuă a litoralului prin erodarea uscatului de către Marea Neagră.

. deşertificarea lentă dar continuă a Olteniei şi, în perspectivă, a Bărăganului;

. reducerea continuă a suprafeţelor împădurite;

. creşterea frecvenţei inundaţiilor pe râurile interioare;

. reducerea populaţiei prin scăderea natalităţii, creşterea mortalităţii şi a emigraţiei;

. pierderea sau reducerea forţei de muncă înalt calificate, prin emigrarea specialiştilor şi a muncitorilor cu înaltă calificare;

. depopularea lentă  dar continuă a satelor, a locurilor unde s-a născut „veşnicia” românească.

Aceste fenomene nu fac obiectul prezentului eseu şi nici nu mă încumet să le enumăr pe toate (sunt enorm de multe), dar ar fi extrem de necesar un astfel de studiu cu detalii asupra cauzelor şi consecinţelor, precum şi eventuale măsuri de remediere;

Însă, numai exemplificarea celor de mai sus dovedeşte miopia istorică a factorilor responsabili din ţara noastră. Desigur, răspunsul (invariabil şi comod a fost – şi este – ) : nu sunt bani! Răspuns concret pe termen scurt, dar extrem de nociv pe termen lung. Pentru că astfel de probleme se rezolvă cu programe complexe pe termen lung (10, 15 sau chiar 50 de ani), Hai să privim cum au procedat alţii : Olanda a reuşit să stăvilească înaintarea mării cu un program de peste o sută de ani, respectat de toţi guvernanţii. Mai mult, programul continuă, smulgând  noi teritorii din mare, astfel că o treime din teritoriul acestei ţări a fost smuls din mare. Fără comentarii!

Un exemplu tipic de miopie istorică la români constă în greşeala repetată a factorilor responsabili care, în fiecare an acordă de la bugetul statului sume uriaşe pentru repararea pagubelor provocate de râurile revărsate. Nu ar fi fost mult mai bine ca aceste fonduri să fi fost investite într-un program complex, pe termen lung de împăduriri şi regularizarea TUTUROR râurilor, program respectat cu sfinţenie de TOATE guvernele, indiferent de culoarea lor politică?

Privind prin prisma acestui exemplu, să analizăm toate faţetele simţului istoriei la români.

Mai întâi, simţul istoriei presupune obligatoriu cunoaşterea temeinică a istoriei, acea istorie ADEVĂRATĂ a României (respectiv Daciei), din toate timpurile şi a românilor (respectiv: daci, geţi şi alte neamuri trăitoare pe aceste meleaguri). Această cunoaştere ar trebui să se bazeze numai pe documente şi mai puţin pe amintiri, povestiri, mărturii sau relatări. Astfel de izvoare istorice pot fi omisive, subiective, uneori tendenţioase care pot distorsiona adevărul istoric.

Din nefericire, istoria noastră, ca să nu mai vorbim de cea a dacilor, este foarte săracă în documente. Ori nu s-au emis din cauza vitregiei vremurilor, ignoranţei sau nepăsării, ori au fost distruse de timp sau duşmanii  neamului. De aceea, deseori, istoricii noştri sunt nevoiţi să apeleze la documente din arhive străine. Care documente străine…

Apoi, înaintaşii noştri nu prea au iubit scrisul ca să consemneze temeinic şi obiectiv evenimentele petrecute. Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei” ne face un portret nu prea măgulitor : „neiubitori de învăţătură, mai toţi o urăsc.” S-o dăm pe seama caracterului superficiala de tip latin descris admirabil de filozoful Taine?

Cronicile noastre istorice sunt frumoase povestiri dar subiective şi (uneori) insuficient documentate. În schimb, scrierile istorice ample şi documentate au fost realizate uneori la îndemnul germanilor cei riguroşi.

Exemple : 1. Dimitrie Cantemir a scris „Descrierea Moldovei” la cererea Academiei din Berlin, şi

2. Nicolae Iorga a scris „ Istoria  Românilor” la cererea fostului său profesor din Leipzig, Karl Lamprecht, care, în 1901, i-a cerut să scrie o istorie a românilor pentru colecţia „Istoria statelor europene” (ce apărea la Gotha sub conducerea sa). Nu se poate spune că Iorga a scris la cerere, dar aceste exemple lasă o umbră pe înclinaţia noastră de a ne scrie istoria metodic, temeinic, obiectiv şi permanent.

La noi, iubirea de faptele înaintaşilor şi respectul faţă de realizările lor (care trebuie continuate şi dezvoltate) lasă mult de dorit. În acest caz, simţul istoriei este eludat, înfăşurat în văluri de ignoranţă şi dezinteres ori crase valuri de ură şi dispreţ.

Mă voi referi la câteva exemple :

. Pe dealul Tirighina a existat o cetate (castru?), o construcţie cu frumoase arcade. Se spune că prin secolul al XVII-lea şi (sau?) al XVIII_lea, vajnicii urmaşi au demolat construcţia respectivă (posibilă cetate dacică), folosind pietrele rezultate la pavarea străzilor, sau/şi la construcţia de biserici (Precista?).

Până în anii  ’970 mai rezistaseră urgiilor doar trei arcade în care se putea observa modelul ingenios de îmbinarea pietrelor în zidărie. Până în anul 2000, vrednicii demolatori au distrus şi aceste arcade, lipsind oamenii de ştiinţă de posibilitatea studierii provenienţei construcţiei şi datarea originii ei. Din tot situl nu a mai rămas decât o mizerabilă groapă de gunoi. Vă închipuiţi ce obiectiv turistic ar fi fost acea construcţie pe care N. Densuşianu presupunea că a fost legendara cetate a regelui Aiete. Sau, mă rog, să se fi păstrat măcar acel sit cu trei arcade… Dacă locuitorii şi autorităţile ar fi avut un minim de respect faţă de istoria acestor locuri…

. Galaţiul a mai avut norocul unei posibile embleme turistice căreia i-a dat cu piciorul. Mă refer la iahtul „Libertatea” acostat de vântul istoriei la malul său. Dar proprietarul acestuia (întreprindere de stat!) s-a grăbit să vândă pe nimic unui englez cu adevărat patriot (nava respectivă a fost construită în Anglia). Dar vasul 2Libertatea” era înscris în patrimoniul cultural naţional. Putea fi retrocedat familiei regale (dacă regele Carol al II-lea l-ar fi fost cumpărat cu bani din buzunarul propriu) sau donat de stat municipalităţii Galaţi (dacă regele l-ar fi plătit cu bani de la buget). În acest din urmă caz, municipalitatea l-ar fi obţinut în urma unui amplu demers al autorităţilor şi Societăţii Civile din Galaţi. Care demers? Care? „Societate civilă?” Când guvernul a dat un ordin special pentru a scoate din patrimoniul cultural naţional această bijuterie navală, la Galaţi, „societatea civilă” n-a protestat, nimeni nu s-a scandalizat. Degeaba au semnalat cazul unii ziarişti de la „Viaţa Liberă”. Fără reacţiile ample de protest ale „Societăţii civile”, respectivele semnale mediatice s-au transformat în simple miorlăieli de pisic suspendat într-un copac (copacul nepăsării).

. Când s-a privatizat Şantierul  naval Galaţi, acesta a luat denumirea de „Damen”, după numele fondatorului acestui şantier naval din Olanda, care l-a cumpărat. Dar, de pare că fondatorul şantierului naval  Galaţi a fost inginerul Fernic. Nimeni nu s-a gândit  să dea numele acestui inginer şantierului naval fondat de el. probabil că inginerul Fernic o fi fost considerat de autorităţile comuniste un reprezentant al „odiosului regim burghezo-moşieresc”. După ’89, şantierul a fost considerat creaţie a „odiosului regim comunist” (Şantierul roşu). Bineînţeles că nu merita nici un nume. Olandezii au ştiut să-şi respecte înaintaşul. Jos pălăria!

. La fel s-a întâmplat cu „SIDEX” Galaţi, denumit „Mittal Steel”. Foarte normal. Ce aţi fi vrut? Să poarte numele celui care a avut iniţiativa construirii acestui combinat la Galaţi? Păi… ăla a fost Ghe. Gh. Dej. Cuuum? Să poarte numele „odiosului”? Sau al celui care l-a proiectat? Care-i acela? Toate obiectivele economice au fost proiectate de institute de proiectări, nu de oameni, Eeee! Care ingineri, care proiectanţi? Nişte amărâţi de salariaţi…

De aceea a fost nevoie ca aceste două mari întreprinderi gălăţene să poarte numele dorite de olandezi, respectiv, indieni. Să priceapă urmaşii noştri că şantierul naval Galaţi a fost creat de olandezi iar combinatul siderurgic de indieni. Iar noi? Să privim buimaci firmele „Damen” şi „Mittal” dar şi cu mânie la secolul trecut când, în prima jumătate de secol au creat „odioasa” burghezo-moşierime şi jumătate de secol „odiosul” regim comunist. Jumătăţi care au fost demolate reciproc de fiecare „odios”.

Iată deci, o altă  caracteristică a simţului istoriei la români: ignorarea voită a realizărilor predecesorilor, negarea, minimalizarea şi distorsionarea lor. În acest fel, istoria românilor apare ca o evoluţie sincopată cu falii de ură şi ceaţă de uitare, care învăluie realizările înaintaşilor. Mai grav, de multe ori nu se ţine seama de experienţele lor bune sau rele şi nici din învăţămintele deduse din realizările lor.

Câteva exemple.

. Când comuniştii au proiectat programul de îndiguiri şi desecări din zona umedă a Dunării, a lacului Brateş şi altele, aceştia nu au ţinut seama de concluziile şi recomandările din lucrările marelui naturalist Grigore Antipa. Consecinţele se cunosc. L-o fi considerat un reprezentant al „odiosului regim burghezo…” Aşa cum nu au ţinut seama nici de lucrările lui Ion Ionescu de la Brad în dezvoltarea agriculturii. De fapt, ei au îngropat în uitare experienţa şi realizările multor mari înaintaşi „exponenţi ai burgheziei”, pe care i-au acoperit cu ură şi i-au trimis în puşcărie.

După revoluţia din ’ 89 istoria s-a întors la 180 de grade. Combinatul siderurgic din Galaţi a devenit un „morman de fiare vechi” iar Palatul Poporului – „megalomanie comunistă”.

.S-au distrus toate C.A.P.-urile şi I.A.S.-urile care ajunseseră (totuşi) într-o fază „aşezată” de producţie şi organizare. În loc să se schimbe doar sistemul de proprietate prin transformarea lor în societăţi pe acţiuni şi predarea acţiunilor la proprietarii de drept, proporţional cu titlurile de proprietate, s-a procedat la distrugerea activelor şi managementului. (Las’ că unii stimabili „manageri” au pus umărul solid la distrugerea acestor întreprinderi). S-a ales praful de cincizeci de ani de evoluţie tehnologică şi organizatorică. De altfel, s-au aruncat vălurile „istorice” de denigrare şi uitare peste toate realizările din anii comunismului, atât în cercetare cât şi în construcţie. S-a spulberat tot ce era mai valoros în ştiinţa şi tehnica românească. Numai pentru că purtau ştampila comunistă…

şi atunci… de ce hidrocentrala de la Porţile de Fier sau cea de la Vidraru să poarte numele celor care le-au creat? Cine au fost ei? Cum se numesc? Dacă le-ar fi cumpărat ştim noi cine… Poate acei proiectanţi sau constructori n-au fost genii. Dar, n-au fost nici măcar nişte ingineri de excepţie? De ce ne este ruşine cu ei ? Fiţi liniştiţi, Neoistoria îi consideră apologeţi ai comunismului şi în va îngropa cu succes în uitare. Atunci să ne mai mire că vreunui tânăr îi este ruşine că s-a născut român dintr-un neam de mârlani?

De unde rezultă că simţul istoriei la români este o continuă negare a negării negărilor, un lanţ cu zale de ură iraţională. Fiecare neagă „dezastruoasa” administraţie înlăturată, expunându-şi  „măreţele realizări” care vor deveni la rându-le „dezastruoase”, când respectiva administraţie va fi şi ea înlăturată.

În toată această harababură ce durează de aproape un secol, unde este simţul istoriei? Cine l-a avut, dacă l-a avut? Deşi… toţi pretind că numai ei l-au avut. Biată ţară cu bogăţii inestimabile şi oameni vrednici, de ce eşti săracă şi cu fiii tăi spulberaţi în lumea largă, peste tot biciuiţi de vântul Umilinţei?!

De fapt, nu am spus nicio noutate. Disputele, zavera, intrigile şi certurile dintre boierii ţării sunt destul de vechi. Să privim puţin în adâncul istoriei până la Alexandru cel bun!. Sau… hai să ne oprim la Ştefan cel mare! Şi în timpul vieţii lui au fost trădări de boieri, răsplătiţi cu descăpăţânările cuvenite. Însă… după moartea lui, până-n zilele noastre, mult rău făcură ţării distinşii boieri hrăpăreţi. Plini de ură, invidie, bicisnici, străini de interesele ţării, dar mari iubitori de interese personale, permanent împărţiţi în partide oponente, timp de secole s-au bătut ei cu neruşinare, pe spinarea bietei ţări.

După ce au făcut praf puterea ţării, au continuat zavera cu pâri la Înalta Poartă. Şi cu aceste necontenite pâri, multe pagube şi nenorociri aduseră  ţării, până când Înalta Poartă s-a săturat de ei, aducându-le pe cap domni străini. Dar şi cu domnii străini au continuat zavera aducând ţara la ruină şi cruntă înapoiere.

Deşi au dispărut vremurile Înaltei Porţi, boierii ţării au căutat şi au găsit în orice perioadă o Înaltă Poartă la care să umble cu pâra şi zavera.

De fapt Înalta Poartă s-a transformat la noi într-o mentalitate, a devenit un fel de instituţie care funcţionează la toate nivelele. Orice for, imediat superior, este un fel de Înaltă Poartă pentru boierii din gubernia subordonată. Mereu auzi  pe boierii ţării care se sfădesc, şoptind fals îngrijoraţi : „ce-o să zică de asta Înalta Poartă?” sau „dacă află de asta Înalta Poartă…eşti terminat!” Nu, cinstiţi boieri, nu! A dispărut urâtul obicei al descăpăţânării.

Acum, Înalta Poartă se bucură când primeşte pârile voastre (ca în toate timpurile), dar acţionează modern. Îşi râde-n barbă când vede cu ce se ocupă venerabilii boieri ai ţării. Ea are simţul istoriei şi va proceda cu ţara şi boierii săi tot ca în istorie. Va trimite un sol (comisar) care îl va trage de barbă pe boierul pârât şi de urechi pe boierul pârâcios. Apoi…va pleca. Bineînţeles, cu peşcheşul de rigoare. Nu fiţi naivi! Peşcheşul va fi din vistieria ţării iar nărăvaşii boieri, nărăviţi la rele vor da iama din nou prin lanul cel copt al corupţiei. Veţi crede ca proştii că voinicul DeNeA va pune şaua pe ei. Aş! Mereu vor fi slobozi, mereu vor necheza la Înalta Poartă.

Dar… să lăsăm gluma cu simţul istoriei la români, pentru că viitorul ţării va fi cum prezentul, la fel ca şi trecutul, din veac în veac.

Totdeauna se va găsi un boier demagog de profesie, că numai el iubeşte „ţărişoara” şi, dacă îi daţi voie şi îl susţineţi, îi trânteşte el pe toţi „ăştia” de la putere şi reconstruieşte ţara „din temelii”. Că el ştie, că el poate, etc. Că el vrea Reformă aşa cum vrea şi Înalta poartă. Că, numai Înalta Poartă ne… Ptiu!! Unde eşti tu Diogene să cauţi cu lumânarea un om cu simţul istoriei? Sau, poate găseşti pe undeva interesul naţional, identitatea naţională şi conştiinţa naţională. Dacă mai există aşa ceva. Nişte cochilii goale din care toţi au ros tot ce a fost viu.

Iar istoria? O cârpă murdară fluturată în faţa fraierilor, cu care boierii ţării îşi şterg pantofii.
NĂSTASE MARIN