~Maria Ciornei: „Codrul-matricea stilistică a poporului daco-român în opera lui Eminescu“

Eminescu, prin opera sa rămâne mereu o sursă de cunoaştere, în care se vor găsi şi generaţiile viitoare.

Studiată în adâncimile sale subtile „pline de înţelesuri” prea puţin cunoscute, opera pune în lumină o personalitate de excepţie, ce reface epopeea spiritului românesc de-a lungul vremii, pe coordonatele eternităţii.

Temele, motivele eminesciene pot constitui, fiecare în parte, spaţii de cercetare cu implicaţii adânci în concepţia filosofică despre viaţă a dacilor–români, văzuţi întro fiinţare necontenită, proiectaţi în universalitate.

Codrul dacilor milenari, ori al românilor, după denumirea lor relativ actuală, este o structurare spirituală în acord cu datele eternului.

La Eminescu acesta devine locul de lămurire a unui popor venit din indistincţiune şi ancorat în aceasta.

Dacia profundă, eternă în operele eminesciene este un spaţiu cu dimensiuni mitologice. Acestainstituie un prezent continuu şi închis presiunilor exterioare istorice, un spaţiu în care vorbim de un aparent paradox, de un prezent arhaic.

Acest spaţiu poartă o marcă a spiritualităţii colective, profunde, plină de sensuri, care induc o filosofie de viaţă specifică. Este matricea stilistică a neamului românesc, ca permanenţă.

Codrul, devine un personaj; umanizarea acestuia regăsindu-se tocmai în nucleul spiritual al poporului daco-român.

Tradiţiile, obiceiurile, datinile, creaţiile folclorice, costumele, arhitectura sunt legate de codru. Acesta este văzut ca o dimensiune spirituală, este o metafizică, până astăzi, exprimând legătura intrinsecă, necesară şi indispensabilă asigurării eterne a neamului nostru.

Codrul în esenţa sa înseamnă întunecime, densitate, caracteristici propice manifestării misterului; ori întreaga existenţă a poporului nostru e legată de aceste elemente ca manifestări proprii spiritualităţii, ce are izvoare iniţiatice, milenare.

Misterul, taina acestora sunt induse şi întreţinute de prezenţa codrului.

Acesta are dublă funcţie; limitează, dar şi ocroteşte un spaţiucare, prin păstrarea datelor originare, incluse în filosofia de viaţă a poporului, găseşte în mitologie punctul de plecare, dar şi izvorul de inspiraţie în acelaşi timp, pentru aceste forme de existenţă spirituală, asigurând trăsătura esenţială a lor ce ţine de sacralitate, ca experienţă colectivă.

El asigură distanţarea de o lume finită, exterioară, supusă mutaţiilorce pot duce uneori la disoluţie.

Constituit „ab origine”, în condiţionare cu monoteismul şi cu credinţa în nemurire,poporul dac s-a născut în indistincţiune, cosmicizarea sa implicând prezenţa Zeului lor Suprem Zalmox ce leagă şi desface lumi, destine ale umanităţii ori ale omului. Se coboară printre dacii pământeni. Trecerea lui prin cosmosîn drumul spre pământ e grandioasă. El intră „printro poartă” ce „în munte e săpată”.

Astfel arcul nalt din ceruri el îl urcă cu grandoare

Munţi înalţi îşi clatin codri, si-n răsturnare prăbuşesc de stânci căciule–

Aici s-au plămădit dacii, eroi proiectaţi în registru cosmic.

Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei

După moarte vin în şiruri luminoase ce învie

Vin prin poarta răsăririi, care-i poarta de la rai. (Memento mori)

Ca personalitate fantastică codri „aiureză negri sub a stelelor povară”.

Şi zâna Dochia se relevă întro natură de dimensiuni suprafireşti. Ea e văzută întrun dom „din stânci sure”.

Toată construcţia e urieşească; elementele naturale, colosale-i devin componente.

A lui stâlpi-s munţi de piatră, a lui streşini–o pădure

A cărui copaci se mişcă între nouri adânciţi.

Aicicodrii-s cu trunchi groşi cu frunză deasă

Zeii Daciei-acolo locuiau-

La începutul lumii, când graniţele între fabulos şi real se întrepătrundeau şi „dacii erau înalţi ca brazii” iar muntele e „jumătate-n lume, jumătate-n infinit”, nu ne miră deci că zeii „în aoamenilor lume scările destânci coboară”. (Memento mori)

Codrul mărginitor trebuie înţeles în termeni eminescieni ca o dimensiune ce conservă un spaţiu arhaic, arhetipal închis, dar care întoarce permanent privirea spre în sus, spre rămânerea în indistincţiune, în acord cu cosmosul.

Ancestralul menţine arhetipurile concretizate în personaje originare; zei, întruchipări ale unor mituri străvechi, zâna Dochia, ursitoarele fantasmecondamnatea exista întrun spaţiual umbrelor şi al zbuciumului fără sfârşit, între două tărâmuri. (Strigoii,Sarmis), ritualuri stranii, daci urieşi, (Memento mori), invocaţii misterioase rostite de preoţi magi (Memento mori, Gemenii).

În mod paradoxal codrul, ca mărginitor al spaţiului arhetipal, ca închidere asigură veşnicia; ieşirea din indistincţiune, în prezent, devine istorie, temporalitate segmentată în funcţie de necesitate.

Rămânerea în distincţiune duce la distrugere, la anihilare definitivă. Pe de altă parte codrul dezmărgineşte. Aceasta presupune plonjarea în adâncimile interiorului, în scopul surprinderii de către autor a mişcărilor sufleteşti induse de factori externi, la descoperirea sinelui legat instinctiv şi intuitiv de rădăcinile ancestrale, ce implică liniştea cosmică, originară; repaosul în spaţiul absolut etern.

Dezmărginirea implică acea dimensiune sacră care face legătura cucerul, cu strămoşii, cu lumea de dincolo, „lumea pură a ideilor”, cum spunea Camil Petrescu, eternizate în incantaţii, invocaţii religioase aşa-zis păgâne, sau creştine, menite a sigura transgresarea în metafizic. Toate aceste manifestări sunt rezultatul interiorizării ca efect al acestei dezmărginiri, după cum spune şi poetul, care consideră că ochiul închis înafară, „înlăuntrul se deşteaptă”.

Codrul cu rol dezmărginitor, estompează contururilor sub lumina lunii, stimulând imaginaţia, descătuşând creativitatea, conturează şi edifică sentimentele, impune similitudini, comparaţii, interacţionări.

Aceste constituente ale codrului aparent paradoxale realizează, parafrazând o formulă barbiană „un loc geometric, un punct luminos în spaţiu cosmic”, unde istoria, finituldevine infinit.

Codrul se manifestă ca o persoană fantastă care poate linişti, dar şi speria prin dezlănţuiri ale forţelor ascunse în structuri umane sau ale naturii ce pot prinde contururi reale şi acţiona ca atare în împrejurări excepţionale, reeditând întâmplări şi aducând în faţă personaje trăitoare în mitica Dacie.

În codru omul se simte descătuşat, înclinat spre meditaţie, spre expunerea trăirilor interiorizate în acord cu liniştea şi armonia„codrului bătut de vânturi”.

Codrul este perceput astfel şi de dacul creator al vastei spiritualităţi străvechi cu valenţe multiple, dar şi de Eminescu.

Poemul „Mai am un singur dor”, ilustrează în mod subtil concepţia filosofică străveche aromânului, ca trăsătură definitorie legată de cele două jaloane după care şi-au organizat viaţa; monoteismul şi credinţa în nemurire. O paralelă cu felul în care priveşte virtuala dispariţie pământească Eminescu, cu viziunea ciobanului din balada Mioriţa e revelatoare.

Pilduitoare pentru filosofia morţii la daci, văzută ca prag spre înveşnicire, este atitudineaciobanului din balada amintită, care Ales al obştei fiind, pentru a duce la Zalmocsis dorinţele ei, înţelege şi acceptă moartea, nu cu resemnare, ori din neputinţa de a acţiona, deşi este avertizat de posibila sa dispariţie pământeană, ci cu înţelepciune.

În această postură este pregătit prin iniţiere.

Elştie cu certitudine că dispariţia sa fizică nu anulează spiritul său, care va ţine legătura cu câinii şi cu mioarele sale. Îlva afecta suferinţa acestora.

Codrul este cel ce impresionează în manifestările sale în ritualul nuntirii ciobanului cu natura. Prin umanizarea lui şi a elementelorcuprinzătoare; munţii mari, brazii, păltinaşii ca şi asoarelui şi a lunii, a stelelor, cu funcţiibine definite tradiţionale în ritualul popular de nuntă, autorul baladei străvechi proiectează o realitate în cosmos; ciobanul intrat prin această însoţire în ritmurile uraniene dobândeşte, prin transfer, trăsături ce vizează eternul. Cele două dimensiuni; cosmică şi telurică se identifică, putând exista la nesfârşit în aceeaşi relaţie indistinctă. Doreşte a fi îngropat

În câmp de mohor

În dosul stânii

Să-mi audcâinii.

Cei doi ciobani însoţitori, văzuţi prin prisma stratului celui mai vechi dacic, reprezintă mulţimea care, „se vorbeşte şi se sfătuieşte”; face alegerea. În consecinţă ciobanul nu-şi ia măsuri de apărare în eventualitatea morţii. Pentru el ea nu există. El ştie că moartea e pragul ce duce la înveşnicire în zările eterne zalmocsiene, ce se împlineşte numai în natură, în codrul integrator în dimensiunea infinită, ciobănaşul devenind compatibil prin aceasta, cu astrele, cu rolpersonificator, ce sugerează înrudirea substanţială;

soarele şi luna

i-au ţinut cununa,

devenindu-i naşi.

E ritualul unui botez, al unei noi naşteri, dar în alte coordonate, metafizice. De aceea el cere mioriţei năzdrăvane.

ca la cea măicuţă

să-i spună curat

că s-a însurat,

c-o fată de crai

pe-o gură de rai

Accentul cade pe acest adverb, „curat” cu sensul de „adevăr”.

Creaţie a dacilor, a pelasgilor – valahi originari pe aceste locuri, posibil mai veche decât basmele, baladasurprinde prin aceeaşi înţelepciune şi nu resemnare, în faţa morţii.

Şi astăzi ţăranul tradiţional român păstrează în structura saspirituală o anume detaşare faţă de moarte.

Se pregăteşte pentru aceasta; femeile îşi ţes straiele, ştergarele; el lasă cu limbă de moarte îndrumări pentru urmaşi; se purifică prin cuminecare.

Moarte e privită fără accente tragice, ci în firescul ei şi de Mihai Eminescu.

Poetul o vede ca o izbăvire de suferinţă şi de dezgustul faţă de urâtul contemporan. Regăsim însă, în spiritul structurii sale funciar dacice, dorinţa de a avea în preajmă marea şi codrul.

Descoperim aici pe românul, pe dacul Eminescu, ce ilustrează însuşirea filosofieistrăbunilor desprenemurire, despre moartea care nu înspăimântă.

Aceasta este un personaj familiar şi pentru omul din popor, cu care dialoghează firesc, aşa cum reiese dintro doină din zona Lăpuşului:

Sâmbătă di dimineaţă

M-o cătat moartea pin casă

M-o cătat şâ m-o aflat

Io di moarte m-am rugat

Sâ mă mai lase vun ceas

Câ mai am şâ io năcaz,

Şâ mai am vo tri copchii

Ş-o mie di datorii

După ci le-oi împăca

Vino, moarte, di mă ia.

Eminescu îşi imaginează sfârşitul ca o odihnă, un repaos în sânul codrului. Ca şi strămoşii, acesta crede în păstrarea legăturii cu cei din lume, căci vorbeşte de „somnul lin”, „de un pat împletit din tinere ramuri”, ceea ce implică deşteptarea, fiinţareaîn continuare pe un plan al metafizicului, fără a pierde legătura cu fizicul.

El se va metamorfoza, devenind prin intrarea în veşnicie, o structură astrală, precum stelele, ce luminează codri alături de regina lumii, luna.

Poetul îşi construieşte cu grijă peisajulce-i va sigura liniştea, visarea.

Credinţa în eternizarea prin trecerea dincolo, exprimată în mod clar la daci, este transmisă poetic prin metafore, în care, codrul devine garantul înveşnicirii.

Luceferi ce răsar din umbră de cetini

Fiindu-mi prietenior să-mi zâmbească iar.

(Mai am un singur dor)

Filosofia existenţială legată de „marea trecere”, în opera eminesciană se sprijină pe aceeaşi atitudine tradiţională a ţăranului, ce-şi înţelege datul între „cele două vetre”, cum spune Blaga.

Codrul, cu vârfurile lor de brazi, prin care autorul doreşte să „alunece luna”, alături de altestructuri asociate, este unu dintre elementele ce vor alina şi după stingere, sufletul poetului.

Dezamăgirea, tristeţea copleşitoare, reţinută în tonuri de melancolie dureroasă însă, printro înţelegere a micimii lumii în care trăieşte, care nu-l merită, poetul le concretizează în imaginiartistice ce compun un cadru cunoscut, în codru, având şi tente tămăduitoare.

Sunetul de corn, îndepărtându-se din ce în ce mai mult, se stinge ca un vis, transferă melancolia din exterior; ecoul devenind o prelungire a acesteia ce interiorizată, capătă rezolvare prin dorinţa de anulareasinelui fizic.

Ca şi în poezia „Mai am un singur dor”, stingerea nu naşte accente tragice întrun spaţiu ce-l va eterniza.

Peste vîrfuri trece lună

Codru-şi bate frunza lin;

Dintre tufe de arin

Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,

Mai încet, tot mai încet

Sufletul nemângâiet,

Îndulcind cu dor de moarte.

Recunoaştem în această formulare unică prin insolitul şi efectul artistic uluitor,acelaşi înţelepciune în faţa morţii, care-i vine din srăfundurile fiinţei, ca ecou al rădăcinilor sale dacice. În mod firescajungemcu gândul la dacii care, adepţi ai monoteismului, practicau misterele zalmocsiene, credeau în nemurire şi în intrau, după petrecerea pământească, întrun tărâm al fericirii veşnice, întrun spaţiu sacru, peste care domneşte Marele lor Zeu, Stăpânul Vieţii şi al Morţii. El făcea legătura cu strămoşii duşi; această realitate fiind prinsă în chiar numele lui, care conţine şi lexemul „mocsus”, însemnând verigă în lanţul ce duce lamoşii, originarii, întemeietori de neam.

Circulaţia motivelor în creaţia eminesciană se face firesc, conform datelor originare, din lumea aşa-zis păgână, în aceeaşi măsură ca a celor prezente şi în bibliacreştinilor, când Dumnezeu umbla cu Sf. Petru, vorbind cu oamenii.

În acelaşi fel este prezentat şi Zalmocsis, pe care-l găsim în domul arhetipal, din codri întunecoşi, prezidând un ritual straniu, noptatec al cărui mister e sporit de contururile estompate, date de lumina pâlpâindă a făcliilor. E vorba de însoţirea cu frumoasa Tomiris a lui Brigbelu, un „rege tânăr din vremea cea căruntă”, care

Pe zeii Dacii i-a fost chemat la nuntă….

Solemitatea e sporită pentru că

În capul mesei şade Zalmoxe, zeu getic.(Gemenii)

Acesta se impune ca o persoană fantastă care poate linişti, dar şi speria prin dezlănţuiri ale forţelor ale ascunse în structuri umane sau ale naturii, ce pot prinde contururi reale şi acţiona ca atare în împrejurări excepţionale, reeditând întâmplări şi aducând în faţă personaje trăitoare în mitica Dacie.

În codru, omul se simte descătuşat, înclinat spre meditaţie, spre expunerea trăirilor interiorizate în acord cu liniştea şi armonia„codrului bătut de vânturi”.

Ca matrice stilistică, codrul capătă atribute ale sacralizării prin delimitarea sa ca spaţiu al manifestărilor ancestrale, ce ţin de spirit, dar şi prinfaptul că el devinenucleul centralîn carese încheagă aceste creaţii.

Ca personaj fabulos, fantastic, devine deţinătorul unor puteri protectoare asupra tuturor elementelor ce-l compun, inclusiv asupra fiinţei umane, cu care se acordă prin faptul că ambele elemente sunt purtătoare de conştiinţă în acţiune.(Povestea codrului)

De aceea nu surprinde expresia atât de uzitată şi astăzi şi anume „codru-ifrate cu românul”.

Şi în zilele noastre există obiceiul ca la naşterea unui băiat să se împlinească ritualul înfrăţirii cu un brad, pe care-l va îngriji şi care-l va urma şi în moarte, fiind pus la capul său, lângă cruce.

Şi împodobirea carului, mortuar tras de boi în cele patru colţuri cu bradani vânjoşi şi falnici, anunţă această trecere în lumea de dincolo, ocrotită de spiritul codrului.

Ciobanii trăitori în izolare, împlineau în vechime, chiar şi azi, una din tainele creştinismului, printrun ritual „păgân”; spovedirea în faţa unui brad, de la care cerea iertare, având şi convingere primirii acesteia.

Tot în faţa unui brad se realizau jurămintele, sau se legau feciorii fraţi de sânge la început, mai apoi fraţi de cruce.

Dovezi ale acestei frăţietăţi sunt şi brazii duşi de feciori prietenilor lor la zilele onomastice, sau arborarea bradului deasupra casei mirelui, ce arată că cel ce le-a fost frate întru feciorie trece în rândul maturilor, se ridică pe o altă treaptă de responsabilitate socială.

Vedem în aceste gesturi relicve ale practicării unora din misterele zalmocsianismului dacilor, ca dovezi ale continuităţii neîntrerupte ale vieţii acestora, fie prin asimilarea unora de creştinism, sau existând independent de el.

Şi Eminescu aminteşte de această frăţietate, dar în condiţiile în care dacul, românul contemporan lui, e întro perioadă temporală segmentată, care-l aduce pentru un timp în istorie, aceasta însemnând o ameninţare a fiinţei lui.

Îşi dezbracă ţara sânul

Codrul- frate cu românul-

De săcure se tot pleacă

Şi izvoarele îi seacă (Doina)

Omul codrilor, daco-românul şi-a raportat existenţa la acest topos, ce-şi găseşte justificarea şi în balade, în ziceri, în doine care au chiar o formulă distinctivă legată de codru, referitoare la „ frunza verde” simbol al vieţii,al vitalităţii şi al permanenţei sale.

În aceste creaţii populare codrulare reacţii omeneşti.

În momentul stingerii haiducului Toma a lui Moş, îşi exprimă durerea prin mişcăriimpresionante:

Codrul se cutremura,

Brazi şi paltini se pleca,

Fruntea de i-o răcoare,

Mâna de i-o săruta.

În creaţia folclorică, codrul este motiv de meditaţie, dar şi loc de manifestare a dorului ori a dragostei prinsă în versuri cântate pe melodii cu inflexiuni, ce transmit fiorul cosmic, căci sentimentele sunt susţinute de acesta, devenind şi prieten apropiat al îndrăgostiţilor.

Fata îşi exprimă dorinţa de a fi:

În braţele ştiu eu cui,

În mijlocul codrului,

Că n-a spune nimănui.

Şi în creaţia eminesciană codrul, cu toate elementele ce-l completează şi-l definesc,este o divinitate erotică protectoare a iubirii.

Poetu-şi cheamă iubita

Vino-n codrul la izvorul care tremură pe prund…

„Povestea teiului”, este în fapt povestea Blancăi, născută, „din iubire, făr’ de lege”,juruită de tatăl ei, „ca pe Hristos să-l ia de mire”.

Salvarea fetei îndrăgostite o găseşte în codrul primitor care, prin culori, miresme,linişte şi ascunzişuri, devine un paradis ce-i oferă, ca şi fetei de împărat din poemul (Călin(file de poveste)), adăpost şi siguranţă.

Nu suntem departe de dramele fetelor din popor, în care lumeacu legi morale aspre străvechi, săpate în piatră, nu admite „păcatul”.

Un rol aparte îl are codrul prin datele sale ca entitate legată de netrecere, depredispunerea la meditaţie.(Lacul)

Frumuseţea ireală a codrului, e subliniată de existenţa lacului pe marginea căruia poetul îşi aşteaptă iubita. Albastrul lacului, galbenul nuferilor, albul cercurilor apei, „ce cutremură o barcă”,stimulează imaginaţia poetului.

În acord cu această feerie perpetuă, el visează la o dragoste ideală, absolută; dezamăgireasa este metaforic exprimată.

Dacă la început lacul, nuferii galbeni îl „încarcă”, susţinând deschiderea, posibilul, pe măsura aşteptării zadarnice, acesta devine acum, „încărcat”; participiul indicând ideea de sfârşit. De aceea poetul se simte dezamăgit, lângă „lacul cel albastru”.

Numai Eminescu putea da sensuri atât de adânci şi de complexe unei prepoziţii (lângă) care sugerează o bară, o piedică în calea iubirii absolute, celeste.

Precum doineşte, destăinuindu-se codrului, dacul cioban, aşa şi Eminescu îşi vede împlinirea „Dorinţelor”, a dragostei absolute, subprotecţia codrului, sperând întrun transfer asupra iubitei a vrajei unui personaj mitologic benefic, a „Sfintei Miercuri”.

Datul uman limitat al iubitei, legată mai mult de latura telurică, este văzut ca o piedică în intrarea în absolut. Ideea o vom întâlni şi înpoemul Luceafărul.

Dimensiune filosofică adăugată temei iubirii absolute, ca imposibilitate în viaţa lumescului, ne face să intuim că această tristeţe e dată şi de o subtilă comparaţie, greu de sesizat, între codrul divinitate eternă şilimitarea umanului, văzut în postura sa de individ trecător, supus doar întâmplării, ca trăire finită, determinată de norocul „ce-l petrece”.

Doar această dimensiune filosofică implicită îl desparte pe poetul de geniu de îndrăgostituldintruncântec popular,

Toată lumea-mi zice lotru,

C-am furat un lemn din codru.

Da’ eu lemne n-am furat,

Numa’ o scândură de grad,

Să-i fac la mândruţa pat.

Dincolo de indiscutabilul sentiment al dragostei autentice, asumate chiar cu preţul dispreţului colectiv, surprindem însă acelaşi respectpentru codru, ce are funcţia demijlocitor al manifestării iubirii, de martor, dar şi de confident.

În creaţia eminesciană vom întâlni aceeaşi apropiată legătură a omului cu codrul, personalitate supranaturală, ca în folclorul cu rădăcini milenare.

Personificarea lui este o constantă încreaţia populară, dar şi în cea alui Eminescu.

El este un personaj apropiat, un prieten drag, dar şi un motiv de reflecţie existenţială a omului în raport cu acesta, cu veşnicia.

În acelaşi timp este şi un partener de dialog.

Diminutivele, vocativele surprind sentimentele de admiraţie, dar şi de regret, determinat de lungul timp al înstrăinării poetului de codru, de rădăcini, de nevoia confirmării intrării sale în spaţiul mitic, fabulos, timp simţit dureros de puternic, ca o secvenţă fiinţială, irecuperabilă, pentru poet.

Codrule, codruţule,

Ce mai faci, drăguţule?

Faţă de poet, ca fiinţă trecătoare, codrulse identifică prin latura sa eternă.

Numa’ omu-i schimbător

Pe pământ rătăcitor,

Iar noi locului ne ţinem,

Cum am fost aşa ne ţinem (Revedere)

Întrezărim şi asemănări între codru, văzut în existenţa sa secvenţială, legată temporar de anotimpuri, când rămâne numai amorţit; reînvierea sa peste anume segment temporar esteo certitudine, şi omullimitat în timp, ca individ, care se opune însă veşniciei integratoare a speciei, concretizată aici prin neamul poetului.

_Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie fără vânt

Cu crengile la pământ?

_De ce nu m-aş legăna

Dacă trece vremea mea… (Ce te legeni)

Există şi în folclor o poezie intitulată „Ce te legeni, plopule?”, culeasă chiar de poet din a cărei temă s-a şi inspirat.

Viziunea populară asupra codrului, factor izvorâtor şi întreţinător de viaţă, este foarte des întâlnită în creaţiile folclorice autentice.

De pildă o doină haiducească intitulată „Codrule, Măria Ta”,este o fereastră prin care pătrundem în concepţia românului, a dacului-valah, privind relaţiile sale cu codrul, devenit o funcţiune de dimensiune uraniană, metafizică.

Acesta dobândeşte trăsături, până la un punct, asemenea „Regelui Lumii” după concepţia lui Vasile Lovinescu (Dacia hiperborreană, Ed. Rozmarin)

Codrule, Măria Ta.

Lasă-mă la umbra Ta

Că nimica n-oi strica

Haiducul, prin statutul său este obligat a nu se despărţi niciodată de armele sale, ori a nu se odihnidecât printrun somn superficial.

Numai în codru însă are încredere absolută, îşi atârnă armele întro rămurea, cerând permisiunea

Să dorm, dormire-aş dus…

Chiar de e vorba de un somn odihnitor, haiducul e convins că va asculta cântecul melodios al Măriei Sale

Dar s-aud şi-somnul meu,

Dragă codre, glasul tău,

Sub cel tei bătut de vânt,

Cu creanga pân-la pământ,

Cum jelind se tragănă

Doina de mi-o leagănă…

Recunoaştem în acest text şi pe Eminescu, carese dovedeşte a fi şi elataşat de codru, veşnic şi înveşnicitor, ale cărui trăiri trimit la aceeaşi viziune, cu rădăcinile în izvorul popular, ca o consecinţă firească a apartenenţei sale spirituale la acelaşi neam străvechi.

Împărat slăvit e codrul,

Neamuri mii îi cresc sub poale,

Toate înflorind in mila

Codrului, Măriei Sale.(Povestea teiului)

Întâlnirea lui Eminescu cu opera populară de excepţie, căreia i-a adăugat dimensiune filosofică a sonului său specific, l-a propulsat în universalitate. El însuşi recunoştea aceasta când spunea că „Dumnezeul Geniului m-a sorbit din popor”.

În adâncimile sale spirituale, Eminescu este structural dac. În existenţa sa creatoare el se exprimă precum strămoşul, pe care l-am putut întâlni în toate satele noastre până în a doua jumătate a veacului trecut, dar şi azi, în unele locuri.

Acestea constituiau spaţii închise, prinse în stereotipiiarhaice.

Universul începea şi se sfârşea în locurile de baştină. Trecerea dincolo de graniţele acestuia nu era nicicum o necesitate, ci constituia o aventură întrun necunoscut, văzut nu rareori ca primejdioasă.

Daco-românul este conservator în tradiţii, în datini, în manifestările sale legate denaştere, nuntă, moarte, ori fiinţarea lui întrun spaţiu care este continuu purificat de forţele malefice, prin ritualuri, ce includ gesturi şi mişcări iniţiatice, străvechi, care s-au practicat de milenii,preluate de creştinism.

Satul românesc, în ceea ce constituie nucleul acestuia, până la jumătatea sec. al XX-lea, timp de zeci de milenii a rămas nu numai în prezenţa sa fizică, a caselor, a drumurilor, a veştmintelor, a uneltelor de muncă, dar şi în manifestările ce ţin de exprimarea spiritului, un univers închis arhetipal arhaic.

Eminescu mărturiseştecă s-a forjat ca spiritîn această atmosferă a satului, în care nu existau graniţe între real şi fabulos, când îl „încântară poveşti şi doine-ghicitori, eresuri (Fiind băiat păduri cutreieram)”.

Crescut în mijlocul ţăranilor din Ipoteşti, Eminescu este marcat de acest tărâm al miraculosului, pe care si-l interiorizează asumându-şi-l în modul cel mai conştient, cu o contribuţie determinantă în activitatea sa de publicist şi poet.

Pecetea acestor vremi nu se va şterge niciodată, în creaţiile de mai târziu.

Vom regăsi în opera sa zânele din basme, prezenţa iubitei, cântecul dragostei, toate legate decodru. (Povestea teiului, Lacul, Dorinţa). Aceeaşi ştergere a graniţelor între tărâmul real şi cel miraculos, o întâlnim ca manifestare tot numai sub protecţia codrului, ca spaţiu al eternului, născător de apropieri posibile doar pe tărâmul fabulosului şi în poemul Călin(file de poveste); fata de împărat se nunteşte cu Zburătorul, un duh în concepţia populară.

Revenind la viaţapăstorilor, a muntenilor, istoria consemnează o existenţă grea aspră ce presupune izolare în codri adânci. Această singurătate, a conturat în codri misterioşi o trăsătură definitorie a daco-românilor şi anume reflexivitatea şi dezvoltarea imaginaţiei. În satele noastre circulă şi azimituri despre Muma Pădurii, Fata Pădurii, sau Pădureanca, despre Ielele – Frumoasele numite şi Strâge, oridespre Oamenii lupi, despre Ştimele apelor.

Sensibilitatea artistică alui Eminescu a reţinut devreme aceste mituri alături de tradiţii şi datini.

Ele s-au grefat pe un fond sufletesc cultivat în mediulţărănesc, unde miturile, bocetele,descântecele (relicve ale epodelor folosite de medicii daci zalmocsieni odată cu practicarea însănătoşirii întregului, nu numai a părţii, despre care Socrate vorbeşte cu admiraţie) aveau sens. Ele erau însuşite şi păstrate de toată colectivitatea care ştia cu certitudine că încălcarea anumitor bariere impuse de acestea atrăgeau spiritele malefice.

Moşii povesteau despre călătoria acestora, după miezul nopţii, pe sus peste codri, duşi de vrăjitoarele năimite de fetele ce iubeau anume feciori, care apoi, după moarte se transformau în moroi,chinuind pe celevinovate.

Codri, întunecimea sunt factorii care fac posibilă prezenţa fantomelor.

Eminescu va scrie poemul „Strigoii” care indică dincolo de naraţiunea în sine, înclinarea adâncă, structurală spre acele vremuri, venită pe firul rădăcinilor sale dacice.

Povestea induce în cititor, purtat în lumea de demult, un sentiment straniu „ce vine”, cum spune Blaga, „tare de departe în mine”.

Suntem în vremea dacilor, a reginei creştine Maria, de care se îndrăgosteşte regele păgânilor avari, Arald.

Poetul însuşi se transformă din narator în personaj martor la evenimente.

Este reconstituită o felie a Daciei eterne, mitice, a Daciei indistinctive în care a trăit milenii poporul daco-român, astfel conservându-se ca neam.

Codrul, ca matrice stilistică, este devenire; el creşte dincolo de stăpânii, de fapte evenimenţiale remarcabile în distincţiune, ori de rase.

Privind„sine ira et studio” opera eminesciană în totalitate sa, putem afirma că Eminescu este un genial reprezentant al spiritualităţii daco-românilor, care în tot este tradiţională (a nu se înţelege tradiţionalistă).

Studiul nostru de până acum a intenţionat să arate că opera sa, în structura ei definitorie este legată de spiritualitatea dacilor.

Chiar dacă unii critici vorbesc de latinismul lui Eminescu, nu întrevedem decât demersuri conjuncturale, cu structură pamfletară, fie că e vorba de poezie, ori publicistică, în care autorul aminteşte de originea „nobilă” a poporului, căci îi pică bine a pune în evidenţă ipocrizia, imoralitatea autohtonilor ori a alogenilor.

Pentru a convinge, amintim de blestemul lui Decebal din „Memento mori”, cu care se identifică structural poetul, ca şi ţăranul român, care n-a lăudat niciodată în operele sale pe romanii cotropitori. Amintirea lor e de factură livrescă târzie.

Vai vouă, romani puternici!-Umbră pulbere şi spuză

Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză……

Nu vedeţi că în furtune vă blestemă oceane?

Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer….

Vai, vouă, romani puternici, vai vouă, de trei ori vai!

Şi marile poeme romantice, ce lasă posibilitatea intrării în spaţii necunoscute, hălăduirea nestingherită prin nemărginirile cosmice, ori cele ce daufrâu liber laturii onirice, cele în care recunoaştem influenţe ale filosofiei schopenhauriene, ori postkantiene, sunt structurate pe un fond autohton tradiţional, în care elementele amintite devin detalii.

Nu putem vorbi nici de un pesimism organic, ci de construcţii literare, în care ideile străinedemobilizatoare, nihiliste, se suprapun peste momente trecătoare, mai puţin faste din viaţa lui Eminescu. Să nu uităm că el este un cultivat cunoscător al istoriei lumii, al religiilor, almarilor filosofi moderni, ale căror date au fost valorifcate în creaţia sa, dar integrate în concepţia artistică, a cărei valoare şi originalitateare ca fond, legătura cu spiritualitatea naţională.

Eminescu a crescut întrun mediu tradiţional, întro familie în care, ca şi în toate comunităţile săteşti, se respectau normele moralei creştine firesc, fără exagerări, dar se ţinea cont şi de tradiţii, de datini şi de obiceiuri străvechi cunoscute de poet, fără ca să se anuleze reciproc, drept aceea nu vedem în poet nici un creştin mistic obscurantist.

Opera sa exprimă spiritualitatea mediului popular structurată de un spirit conservator, tradiţionalîn care omul se abandonează naturii, firii, în care nu intervine; datul, destinul este acceptat.

Aşa se explică faptul că întâlnim în operalui Eminescu şi creaţii geniale cu substrat aşa-zis păgân, dar şi altele în care sentimental religios este autentic, convingător, (Rugăciune, Înviere).

Îl recunoaştem pe Eminescu, cel din “Mai am un singur dor”, în afirmaţiile făcute de Zoe Dumitresu Buşulenga, care amintea că poetul îşi dorea, ca şi după moarte, să poată auzi superbul imn religios ce se cântă la vecernie în biserică, intituat “Lumină Lină”.

Personaje fabuloase din mituri păgâne circulă nestingheritealături de cele creştine, în creaţia sa.

Afinităţile sale cu lumea dacilor ţine de datul său originar, pe linia sângelui, de structurarea sa interioară, ca sensibilitate determinată de fascinaţia pe care o aveau asupra sa miturile şi tradiţiile din lumea satului natal, sat definit ca univers închis, ca toate satele de atunci, dar în care fabulosul devenea element vital; în viaţa ţăranului, acesta nefiind separat de lumea realităţii imediate, concret – materiale.

Pe de altă parte a vorbi de dacismul lui Eminescu, ca de trăsătură întâmplătoare, ori distinctă, neluând în considerare tot corpusul său creator, e ca şi cum am vorbi de românismul românului, pentru că Eminescu este dac, este român şi aceasta am urmărit a demonstra prin studiul nostru. Dezvoltarea temei a cuprins numeroase creaţii, care exprimă concepţia filosofică a dacului, a românului, legat de nemurire şi de Dumezeul unic, de Zalmocsis, păstrător de datini şi de mituri, cu trimiteri în adâncimile originare milenare, ale cărei rădăcini sunt vii, asigurând continuitatea unui neam legat de o Dacie profundă şi eternă, intruzând substanţa noastră spirituală, având ca matrice stilistică codrul de veci, entitate de scară cosmică, surprinsă de Eminescu în manifestările intensive ale puterilor creatoare; spaţiul ce constituie certificatul naşterii şi identităţii noastre, a obârşiei de certă nobleţe, cu o existenţăspirituală demnă deuniversalitate.

Prof. MARIA CIORNEI