~Documente senzaţionale: Cum văd străinii tema aromânească ?

Reproducem un amplu articol despre aromâni, publicat în „Die Presse” din Viena( la inceputul acestui deceniu ), în limba germană, de cunoscutul scriitor şi publicist Karl Marcus Gauss. Articolul Was wir erst noch lemen (Ceea ce trebuie să mai învăţăm) a avut un larg ecou în multe ţări din lume, pe când în România a rămas aproape necunoscut pana azi iar tema intra in categoria „paginilor eretice”.

Toţi vorbesc despre „Noua Europă”. Dar cum va vorbi noua Europă? Englezeşte? Franţuzeşte? Sau poate chiar aromâneşte? Despre bucuria diversităţii, teama simplicităţii – şi cu ce se află în avans faţă de noi un mic, aproape uitat popor din Balcani.

Cunoaşteţi aromânii? Aţi dobândit deja primele cunoştinţe de bază ale limbii aromâne? Nu? Este mereu acelaşi lucru, toţi doresc să fie europeni şi nici nu ştiu măcar că viitorul Europei va fi decis de modul cum va fi rezolvată problema aromână!

Recent am văzut la televizor doi oameni impunători, vorbind despre Europa. Unul se numea Kohl, celălalt Chirac. Aparatul de repetiţie verbal, pe care oricine îl etalează, dacă în zilele noastre i se pun întrebări cu privire la Europa, a decurs la ei un timp în mod statornic fără întrerupere: Că viitorul Europei înseamnă diversitatea culturilor şi a popoarelor sale, şi-au asigurat reciproc cu voie bună, şi că în zona comercială fără vamă se vor schimba nu numai mărfuri, ci şi gânduri. Cine a fost invocat cu vorbe măreţe, acesta ă fost europeanul de mâine: un om, ale cărui virtuţi sunt receptivitatea faţă de tot ce există în lume, a cărui cinste este toleranţa, a cărui patrie mai largă este întreaga Europă. Curios să afle tot ce se petrece la vecinul său, dincolo de graniţele vechi, el va fi flexibil şi, atât în metropole cât şi la ţară, el va fi foarte bine informat, cel puţin prin televiziune, cu privire la problemele de cultură europeană, căci bogăţia Europei constă nu (Kohl), nu numai (Chirac), în nici un caz doar (Helmut-Jacques) în forţa economică a continentului, ci… etc.

Există deja acest Nou European? Germanii ar fi flexibili? Asta nu le-a reproşat încă nimeni. Francezii s-ar simţi acasă şi în Germania? Mai degrabă nu, dacă facem abstracţie de bucătăria germană. Şi austriecii şi-ar avea bucuria lor în faptul că în ţara Eu-soră, Spania, domneşte multitudinea de limbi şi că în afară de limba spaniolă se mai vorbeşte şi catalana, galiciana, basca şi calo? Atunci noi nici nu am fi aşa de singuratici în strădania noastră onestă de a menţine naţionalităţilor autohtone limbile croată, slovenă, cehă, bineînţeles şi cele române. Vai, precum o ştie toată lumea, stăm prost cu virtuţile, care se pretind de la noi, europenii de azi, cei de mâine. Şi, totuşi, există deja aceşti oameni receptivi faţă de tot ce există în lume, care nu se bazează în mod grosolan pe posesiunile lor naţionale; cărora nu le vine greu, ci le face plăcere, să gândească şi să vorbească în două sau mai multe limbi; care nu-şi referă acţiunile şi năzuinţele, în mod meschin, asupra unui singur stat, ci mereu la mai multe; pentru care graniţele nu înseamnă o obsesie ci o depăşire cotidiană; care dintotdeauna practică comerţul şi circulaţia între est şi vest, nord şi sud; care îşi câştigă identitatea tocmai din contactul cu diferitele culturi; cărora toate acestea nu trebuie să li se impună ca nişte ţeluri măreţe, fiindcă ei din timpuri străvechi trăiesc toate acestea.

– Pe scurt: Există noul om european. El este aromân…

…Aromâni? Noul lexicon dă doar informaţii scurte: „Aromânii, macedoromânii, macedovalahii, ţintarii, două ramuri principale, dintre care unul constă din meşteşugari, celălalt din păstori nomazi”. A face atâtea greşeli şi a da şi ghicitori în cuvinte aşa de puţine, asta este de asemenea o artă. Dar aşa nu ajungem mai departe.

Izvoarele istoriei dau mărturie despre aromâni cu mult timp înainte de a vorbi, să zicem, despre danezi şi despre austrieci, despre flamanzi sau despre germani. Metropola lor Moscopole era deja un important centru comercial, prin care veneau produse exotice din Orient în nordul Europei, iar de la Veneţia, mărfurile europene erau transportate la Bagdadi când la Bonn, acolo unde astăzi se află Ministerul Economiei, se afla încă frumosul „nimic”. Căci aromânii sunt europeni ai primei ere.

Ei apar din întunecimea istoriei împreună cu vechii greci, la care europenii de azi se referă cu plăcere, când vor să prezinte civilizaţia, democraţia, individualitatea drept o moştenire, pe care nu le mai poate contesta nimeni. Aromânii, ca şi două duzini de alte popoare, se află în Balcani dintotdeuna. Din încăpăţânare pură ei nu sunt slavi, ci romani. În loc să se ţină docil de cel de-al doilea popor roman, cu românii, ei se orientează semeţ după greci, cu care lingvistic nu au absolut nimic comun.

Mai târziu, când au pătruns slavii în Balcani, ei au intrat în relaţii strânse cu aceştia; în înţelegere foarte bună au trăit mai ales cu bulgarii, indiferent dacă diferitele mari împărăţii ale acestora tocmai se întemeiau sau se prăbuşeau iarăşi. Cu toate că şi ei s-au creştinizat, în varianta ortodoxă, au refuzat totuşi patriarhatul sârb-ortodox ca şi limba bisericească bulgară veche, şi nici scrierea chirilică nu au adoptat-o. Spre deosebire de francezi sau germani, aromânii dintotdeauna au fost destul de progresişti, să nu-şi lege identitatea lor naţională în mod fatal de ideea unui stat naţional. Un stat propriu, în care aromânimea să se realizeze în forma sa supremă, în forma statală, ei nu au întemeiat niciodată şi nu au tins spre aşa ceva.

Dintotdeauna ei nu trăiesc izolaţi, numai pentru ei, în contact şi întrepătrundere permanentă cu alte popoare. Astăzi ţinuturile lor sunt împărţite unor state care, în parte, se duşmănesc de-a binelea, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia, Bulgaria, România, Turcia.

În evul mediu, poziţia lor de comercianţi de mărfuri şi de bunuri spirituale era necontestată. Ceea ce a fost transportat de la Brindisi în Europa de Est, ceea ce a fost dus de la Veneţia în Imperiul Bizantin, ceea ce la Viena s-a aşteptat grabnic din Orientul apropiat (condimente!), nu a sosit fără să fi fost transportat o bucată de drum de către aromâni. în izvoarele istorice ale Imperiului Otoman se găsesc pe alocuri plângeri, că tocmai trecătorii de strâmtori cei mai de nădejde şi comercianţii intermediari cei mai iscusiţi, aromânii, arată o dibăcie deosebită, de a scăpa de plata impozitelor prin fel de fel de trucuri şi stratageme. Dar ei, talentaţii comercianţi ambulanţi şi conducătorii de caravane, nu au fost ahtiaţi numai de bunăstarea lor materială; oricum, nenumărate cărţi greceşti au fost tipărite tocmai la Moscopole, în metropola aromânească, care niciodată nu s-a prezentat fiind exclusiv aromânească, în ea aflându-se mereu şi sârbi, bulgari, otomani, greci, veneţieni şi levantini. Pe scurt: Mai bine decât le fac pe toate aromânii, de fapt nici nu se poate. Nu-i de mirare că azi ei o duc atât de rău.

Desigur că există la noi în Austria, precum şi în aşa numitele ţări-nucleu ale Uniunii Europene destui oameni inteligenţi, care confundă raţiunea cu raţionalizarea şi cred că dezvoltarea liberă a limbilor ar cauza încetineala apropierii unificării Europei, ar împiedica integrarea. Astfel de oameni, care îşi imaginează Europa ca un bloc uniform al progresului şi se cred din această cauză oameni progresişti, visează o naţiune comună europeană, în care engleza (sau franceza) ar funcţiona ca limbă de stat şi ar grăbi în felul acesta sfârşitul de mult scadent al anarhiei lingvistice a marginilor.

Cunoscutul lingvist austriac, Georg Hoffmann-Ostenhof, spre exemplu, în revista „Profil”, a proclamat cu câtva timp în urmă, limba engleză ca limbă a unei viitoare Europe, vărsându-şi conştiinţa critică îm emfaza: „Statele Unite ale Europei, ori că vor avea o limbă comună, o „lingua franca”, ori că nu vor exista deloc”. Ca şi mulţi alţi gânditori, care aveau imaginea unor lucruri la fel de măreţe, şi acesta are la îndemână câteva măsuri administrative, care ar fi potrivite să ajute această viziune puternică să răzbată. Căci, de câte ori nu eşuează lucruri măreţe din cauza unor prejudecăţi mărunte! Astfel ar trebui să se interzică, de pildă, în întreaga Europă sincronizarea unor filme pentru cinematograf sau televiziune. Aceasta şi încă o serie de alte măsuri briliante de pedagogie forţată ar fi suficiente ca fiecare european să posede, pe lângă dialectul său de acasă, şi limba engleză, deja după o singură generaţie.

Dar, astfel, britanicii, care ştiu engleza deja din copilărie, nu ar fi avantajaţi pe nedrept? Aici se dovedeşte că în fiecare veritabil poliţist al limbii pândeşte şi un poliţist de circulaţie spirituală. Drept contra-serviciu, aşa se exprimă Hoffmann-Ostenhof, englezii ar trebui să renunţe la circulaţia rutieră pe banda stângă, aşa cum au fost obişnuiţi până în prezent!

Această propunere pare să fie simplă, conţine ceva genial. Deoarece Uniunea Europeană este şi o comunitate de schimburi, noi ar trebui, în sfârşit, să recunoaştem în mod creativ câte toate cele se pot schimba! Limba contra maşină de pildă, şi, într-adevăr, acestea două sunt foarte asemănătoare între ele. Limba maternă, ca şi maşina familiei sunt esenţiale pentru fiecare om, dar, pe de altă parte, acestea nu ar trebui să le fie prea importante, căci teorema lingvistică emisă de Hoffmann-Ostenhof este valabilă şi pentru circulaţie: Statele Unite ale Europei vor circula pe banda dreaptă, ori nu vor exista.

De îndată ce ai învăţat cu Hoffmann-Ostenhof să gândeşti europeneşte, soluţiile pentru multe probleme ale continentului îţi vin în cap, ca de la sine. Şi, în afară de aceasta, totul arată mult mai ordonat, când talmeş-balmeşul de limbi şi obiceiuri în sfârşit este ordonat mai clar. Europa face o impresie pur şi simplu mai prietenoasă, mai modernă, dacă se ştie în orice clipă, unde este voie de vorbit de stânga şi să conduci pe dreapta.

Ceea ce iese la iveală din nişte idei fixe, obsesii de genul acesta, desigur nu este doar o înţelegere cu totul degradată a progresului, care este conceput sub formă de uniformizare culturală şi administrare birocratică încordată, ci totodată şi o înţelegere pur şi simplu totalitară a limbii. Cine se plânge că munca în diferitele comisii europene este îngreunată din cauza multitudinii de limbi europene, acela ar vrea să facă nu numai munca să meargă fără piedici, ci tot aşa şi funcţionarea limbii, precum şi pe aceia care o vorbesc să-i facă să asculte, să se supună necondiţionat.

Au existat miniştri greci, membri ai academiei sârbe, purtători de premii de stat bulgari, români participanţi la olimpiadă, eroi populari (slavo)macedoneni şi albanezi, care erau aromâni. Numai că nimeni nu a trebuit să ştie asta. Sau ei înşişi nu trebuia să accentueze prea mult aceasta. Căci aromânii, oricum ar fi fost ei numiţi, de mai bine de 100 de ani, în toate statele în care trăiesc, nu sunt prea agreaţi.

Nu sunt tocmai persecutaţi; ceea ce deranjează la ei este doar că nici acum încă nu s-au abandonat pe ei înşişi întru totul şi nu s-au asimilat încă; aşa încât să nu se mai deosebească.

Aşa numitele recensăminte, la care cine recunoaşte că aparţine unei naţionalităţi nedorite trebuie să se aştepte la neplăceri, au făcut ca, în ultimele decenii, numărul aromânilor să se reducă peste tot, în mod drastic.

KARL-MARCUS GAUSS

 

Karl-Marcus Gauss trăieşte ca autor şi critic literar la Salzburg. Din 1991 este editorul revistei „Literatur und Kritik” (Literatură şi critică). Publicaţii: printre altele „Der wohlwollende Despot” (Despotul binevoitor), „Die Vemichtung Mitteleuwpas” („Distrugerea Europei Centrale”) (ambele în Editura Wieser), „Das Europaische Alphabet” (Alfabetul european) (Editura Zsolnay), etc. în 1995 premiul european pentru eseuri „Charles Veillon”.