~Andrei Vartic: „Politici româneşti în toamnă electorală“

Apropierea alegerilor parlamentare din România, dar şi noua, sângeroasa, escaladare a conflictelor îngheţate din fosta URSS (devenită acută şi aproape imposibil de rezolvat problemă globală), impune iar în discuţia politică rolul Basarabiei şi Bucovinei pentru destinul neamului românesc şi al României. Daca te uiţi pe harta Europei, fie şi din goana supravieţuirii, observi uşor că prinderea acestor străvechi teritorii româneşti (ba chiar, aşa cum arată cercetarea arheologică, teritorii-matcă ale neamului românesc) între jocul geo-politic şi realitatea geopolitică are de foarte mult timp semnificaţii globale. Nu zadarnic Rusia bate cu pumnul în mesele de la ONU, UE, NATO sau OSCE atât de năprasnic atunci când este vorba de această fâşie îngustă de străvechi pământ românesc, atât de sărac, atât de umilit. Şi, fiindcă guvernanţii de la Bucureşti de după 23 august 1939 nu înţeleg când aceste lovituri de pumn sunt trişate şi când sunt adevărate (şi cine e vinovat de slăbiciunea Armatei Române din acea vreme încă nu ni s-a spus), ei se fac a nu vedea că poporul român din Basarabia există, cu puternice tradiţii româneşti, cu mari războaie ne-pierdute contra dominaţiei ruseşti şi comuniste

(dacă ar fi gândit altfel toţi basarabenii şi bucovinenii ar fi redevenit – după cetăţenia lor adevărată, dar şi după origine -, încă din 1 ianuarie 1990 cetăţeni români şi azi alta era harta Europei Occidentale. Rusia, de pildă, a acordat cetăţenie tuturor osetinilor, transnistrenilor de diferite etnii, inclusiv românilor de acolo, abhazilor; Bulgaria, numai după origine, tuturor bulgarilor din Basarabia; Germania, numai după originea nemţească, tuturor nemţilor împrăştiaţi prin fostul imperiu sovietic, inclusiv tuturor nemţilor din Basarabia. Numai România s-a ruşinat de cele 4 milioane de români din Basarabia şi Bucovina, aşa de parcă Mihail Kogălniceanu, B. P. Hasdeu, Constantin Stere, Vasile Pârvan, Gherman Pântea, Ştefan Lupaşcu, Paul Goma, sau mitropoliţii Naniescu, Plămădeală, Vornicescu – ca să dăm numai câteva pilde – nu ar fi români din Basarabia).

Or, trebuie să fii chior cu totul, vorba românnului, ca să nu vezi ce a văzut, de pildă, Tratatul de pace de la Paris, din 20 octombrie 1920, care a arătat, şi politiceşte foarte moral şi omeneşte foarte demn, că pentru binele păcii generale din Europa, pentru bunăstarea ei generală, Basarabia trebuie să fie unită cu România de la izvoarele Nistrului şi până la vărsarea lui în Marea Neagră. De ce, aşadar, puternicii acestei lumi (cu tragediile ei umanitare din Cecenia şi Iraq, Georgia şi Afganistan, dar şi cu îngrăşarea fără măsură, şi cu pustiirea peste măsură a sufletelor cetăţenilor euro-atlantici) nu permit – cu atâta înverşunare! – ca micuţa Basarabie şi poporul român din Basarabia să se reunească firesc cu România şi să dispară de la sine un mare focar de instabilitate al Europei? Răspunsul cel mai trist la această întrebare este că ţinta ruperii în două a poporului român la hotarul lui de est (care e jumătate din spaţiul de la Marea Neagră până la cea Baltică, aşa cum stabilise şi Tratatul de la Paris din 1920), sângerarea necontenită a celui mai sărac petic de pământ european, este tocmai starea lui de rană sângerândă, tocmai starea lui de virtuală focoasă nucleară pe capul de pod de la Tiraspol, gata să explodeze după 27 august 1991 în orice clipă. Guvernărilor recente ale României (nu şi ale întregului poporul român) se vede că le prieşte această sângerare necontenită a 4 milioane de români dincolo de hotarul de est al României şi, tocmai de aceea, refuză cu atâta îndârjire să le redea basarabenilor cetăţenia lor românească. Nimic altceva decât cetăţenia lor românească. Atâta le trebuie acestor oameni năpăstuiţi, dar deosebit de harnici şi curajoşi (a spus-o încă Miron Costin) de la cel mai instabil hotar al Europei pentru a transforma Nistrul din rană sângerândă în hotar de stabilitate al UE.

Or, problema ne-rezolvată a cetăţeniei române a basarabenilor şi bucovinenilor sugerează o amoralitate politică de proporţii – cu cât mai săraci şi mai batjocoriţi din punct de vedere social, religios şi etnic sunt românii din Basarabia, cu atâta şed mai bine în funcţii majoritatea politicienilor pragmatici (şi, de ochii lumii, corecţi) ai statutului român. Cu cât mai deşelată este clasa politică basarabeană (mituită copios din exterior), cu cât este mai amorală, mai zombificată, mai vândută interesului rusesc şi comunist (de acest interes, iar, nu se poate uita), cu atât mai bine pentru cei care încearcă şi azi să îndepărteze pe românii din Basarabia şi Bucovina de patria lor fireasca şi de contextul lor european. Dar de ce oare atâta bine pentru ei, şi atâta rău pentru românii care trăiesc în Basarabia, cu voia lui Dumnezeu apărători din totdeauna a neamului românesc şi ai hotarelor Europei?

Cel mai prim răspuns la această întrebare este că nenorocirile e bine să se întâmple altora. Tunul războiului şi jeluirea celui flămând este bine să bată în altă ţară. Dar, totuşi, destul de aproape, aşa ca sătulul şi bine spălatul să audă cum bate tunul şi cum se înghesuie păduchii pe sărmanul (cu părere de rău, român) din ţara de alături (cu părere de rău – Basarabia, străvechi pământ românesc). Al doilea răspuns este cel geografic: făşia îngustă a Basarabiei şi Bucovinei, jumătate din distanţa de la Marea Neagră la cea Baltică, joaca rolul de hotar nu doar între civilizaţia sedentară de tip euro-apusean şi cea nomadică de tip euro-răsăritean (polarizate încă din paleoliticul cel primordial), ci şi între cele două şi răsăritul ne-creştin al actualei explozii demografice, însetat prin masmedia cu iluzia bunăstării apusene. Azi Basarabia filtrează valul nomadic al răsăritului (şi în mare măsură reuşeşte, vezi catastrofa umanitară din Italia sau Spania) nu doar pentru a întări securitatea Uniunii Europene, ci şi pentru cea a Federaţiei Ruse şi a Ucrainei, ultima în devenire ca stat naţional. Al treilea răspuns este cel al scenariilor războaielor globale virtuale, pe care Dick Cheney le-a developat la un summit de la Vilnius, când a arătat din deget şi Rusiei, dar şi Uniunii Europene, şi « naivului » George Bush (care vede în ochii lui V. Putin doar tristeţea Câmpiei Ruse, nu şi cele trei litere sumbre KGB). Or, în perspectiva unei aprinderi a fitilului războiului la acest o jumătate de hotar al Europei Apusene, care e Basarabia cea românească, cele mai multe rachete ruseşti şi americane se vor ciocni de asupra Basarabiei. Capul de pod rusesc de la Tiraspol, răşchirat cu voia de zombi a lui Voronin, şi pe malul drept al Nistrului, nu este doar o simplă prezenţă militară a Federaţiei Ruse pe un pământ pe care ruşii îl vor cu îndărătnicie al lor, ci o realitate geo-strategică de ordinul cel mai superior. Fiindcă fără făşia de pământ a Basarabiei influenţa militară rapidă a Rusiei în zona Balcanilor şi a Mediteranei devine imposibilă (drept dovadă poate servi şi uriaşa ambasadă a Rusiei de la Chişinău, una din cele mai mari din lume). Şi cât timp nu se va schimba actuala generaţie de arme, iar asta se va întâmpla pe la 2030, va fi foarte greu de împins Rusia de la Traspol.

Că strămoşii noştri s-au gândit adânc şi la aceste lucruri, inclusiv la evoluţia armelor şi la arta sacră a războiului (de care a scris ca nimeni altul Alexandru Hâjdău, aşa cum a arătat încă în 1932 Mircea Eliade), se vede măcar în felul cum au zidit, cedat (pentru a se retrage în munţii cărunţi sau codrii adânci), dărâmat, recucerit şi rezidit cetăţile lor de pe malul drept al Nistrului unde se mai văd şi azi nu doar oraşele getice de pe harta lui Ptolomeu sau cele din descrierea de la 950 a împăratului bizantin Constantin Porfirogenitul (cu urme de biserici şi cruci din piatră poroasă, locală), ci şi cetăţuile proto-româneşti (sedentare, casnice şi creştine) de la Alcedar sau Echimăuţi, dar, mai ales cele 87 de complexele monastice rupestre din stânca Nistrului (unele din ele, ca cele de la Socola sau Ţipova fiind mai mari şi mai măreţe decât Capodochia). În timpul primordial al zidirii şi rezidirii, ctitoririi şi re-ctitoriii (cum spune ÎPS Bartolomeu Ananina) acestor complexe anume pe malul drept al Nistrului ca hotar şi al creştinătăţii, şi al Europei, şi al neamului românesc, nici măcar slavii de la Kiev nu se creştinase încă, iar unicul popor sedentar, casnic şi creştin din acest spaţiu era poporul român, născut din străbunii săi şi pe pământul străbunilor săi.

Cum să interpretăm la acest hotar al viitorului nostru care este Basarabia şi Bucovina (şi fără punerea acestei întrebări orice politică degradează în banalitate) aiurirea cu strategii de securitatea naţională a multor politicieni de la Chişinău şi Bucureşti, care se tem să pronunţe sintagma « România de mâine » şi « neamul românesc de mâine » (aşa cum o pronunţa Ştefan cel Mare, cel mai mare politician român din toate timpurile) fiindcă se tem şi de Rusia, şi de SUA, şi de UE, şi de păduchii interni, şi de revărsările de ape interne (cele venite din Ucraina, de pildă, şi le toarnă tot lor în cap fără a face, însă, nimic serios ca viiturile să nu mai nenorocească atâtea sute de mii de români), şi care mai vor să lase nepoţilor şi strănepoţilor doar cât mai multă avere furată (dosită mai ales în conturi elveţiene) ca să trăiască fără a munci. Aceşti politicieni, cam toţi pe care i-am avut după alt 23 august, cel din 1944, corupţi, ateişti, amorali, caută interesul naţional al României numai în încâlcitele jocuri geopolitice ale marilor puteri. Există o logică şi a acestor căutări. Dar cel care a proiectat biserica Mănăstirii Hurezi (şi el a fost un arhitect genial), anume acela a ascultat (că de altfel nu era cu putinţă construcţia) şi pe Brâncoveanul, şi pe Mitropolitul, şi pe duhovnicii din stâncile Dealului Ulmului de pe care Hurezi se vede ca o navă sclipitoare a întregii umanităţi. Dar şi glasul Cerului, al lui Dumnezeu. Dar şi răsunetul vechilor construcţii de piatră ale dacilor, aşa cum se mai oglindeau ele pe la 1690 în casa munteanului din aceste locuri, cu etaj şi preafrumos pridvor, şi transcendentali stâlpi, şi mai ales, neasemuite şiraguri de figuri geometrice din care Brâncuşi a şi pus salbă estetică secolului XX.

Aşa a înţeles Brâncoveanu să descrie, prin biserica cu pridvor de la Hurezi, interesul naţional al poporului român la un secol (să nu uităm lucrul acesta) după efortul unificator al lui Mihai Viteazul, şi la doua secole după marile biruinţe ale lui Ştefan cel Mare contra lui Mahomed al II-lea, cel mai puternic împărat al vremii. Dar şi Ştefan a scris letopiseţul interesului naţional al românilor tot în arhitectura şi pictura unor biserici (cutremuraţi-vă, cei care trăiţi cu gândul la cele sfinte, de măreţia divină a Cavalcadei Sfintei Cruci de la Pătrăuţi, pictată la finele domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt), accentuând mereu prin post şi rugăciune, că tot ce a realizat a fost voia lui Dumnezeu, şi nu poftele lui de pământean nătâng. Alexandru Hâjdău scria încă la 1830 despre aceste posturi şi rugăciuni ale marelui Domnitor, pe care le impunea înainte şi după războiu nu doar sieşi, boierilor şi ostaşilor, ci şi boilor şi cailor din armată. Tot bătrânul Hăjdău ne mai îndemna să « intrăm în Patrie ca în Templu ». Care este, însă, arhitectura acestui templu? Din această întrebare se iscă întrebare întrebărilor pentru toţi acei care se avântă în politica românească: cum trebuie să fie arhitectură edificiilor pe care trebuie să le ridice actuala elită a poporului român, pentru a nu dispărea tot poporul român în găurile negre ale viitorului, care oricum vin?

Gândul care rezonează cel mai dintâi cu această întrebare este că în noile condiţii ale lumii, când tunurile nu se mai trag cu boii, arhitectura de azi a poporului român pentru necesitatea fiinţării lui în ziua de mâine, nu mai poate trece peste făşia de demnitate şi sacrificiu care este Basarabia, unde, atât de fantastic, marea majoritate a bisericuţelor de lemn de până la cotropirea ruşilor în 1812, aveau şi pridvor de Basarabi, dar şi turn de veghe de Muşatini. De pe Dealul Ulmului se vede ca în palmă mănăstirea Hurezi, de pe stânca Nistrului, din cele vreo 90 mănăstiri rupestre din acea stâncă, se vede şi Bagdadul, şi Moscova, şi Teheranul, şi cam trecutul cu vederea imperiu indian, şi Kievul (pe care l-a înnobilat Petru Movilă), ba chiar şi îndepărtata China (pe care a explorat-o la timpul său spătarul Nicolae). Şi, misterios lucru, oglindirea acestei privelişti, apocaliptice azi din motivul secularizatului suflet comun european, are loc tocmai în fantasticul pridvor de la Hurezi, acolo unde omul şi Divinitatea, după tradiţia ortodoxă românească, şi-au dat întâlnire pentru un destin care, din câte se vede, are nevoie şi de sacrificiul Lui, şi de suferinţa noastră.

ANDREI VARTIC