■ Cezar Adonis Mihalache

„PALESTINIZAREA” EUROPEI

Întreaga Europă se teme de ţigani. Şi nu numai de ai noştri. Se teme pentru că, prin aşezarea acestora într-un loc, ei ar putea reprezenta un real pericol la adresa integrităţii naţionale a fiecărui stat. Rromi sunt o armă perfidă în mâna revizioniştilor de oriunde, care i-ar putea folosi pentru a reaprinde butoaiele cu pulbere din inima Europei.

În anii ’90, analiştii îi spuneau „palestinizare”. Era vorba de un fenomen care cuprindea regiuni tot mai întinse din Oltenia şi Dobrogea, locuri în care comunităţile de ţiganii îşi stabileau adevărate fiefuri. Centre cu o densitate de populaţie atât de mare încât raportorii se temeau că acest lucru va conduce la apariţia în timp a unor acţiuni autonomiste. Între timp fenomenul a „migrat”, în special prin plecarea ţiganilor în Europa, iar astăzi modelul românesc al „palestinizării” a izbucnit ca o bubă nedorită în apropierea graniţei de sud. Astfel, un semnal de alarmă pentru întreaga Europă a venit dinspre ţiganii din Bulgaria care, puşi în faţa unor restricţii ale „privilegilor” pe care şi le-au creat singuri (furtul de curent etc) au ameninţat cu declararea autonomiei. Este vorba de comunităţile de ţigani din Silistra de Nord-Est care au avertizat că vor crea o republică rromă independentă dacă problemele minorităţii nu vor fi rezolvate de guvernul bulgar. Conflictul a pornit de la decizia companiei de electricitate de a întrerupe furnizarea de utilităţi în satele locuite de ţigani din cauza datoriilor uriaşe accumulate, iar interesele ţiganilor sunt reprezentate de o formaţiune bine structurată: Mişcarea Rromă din Bulgaria.

De fapt, Uniunea Europeană este conştientă de posibila manipulare a ţiganilor de către autonomişti şi caută soluţii. Pentru că nu pagubele materiale imediate provocate de către aceştia o deranjează (micile găinării ori cerşitul) ci şansa reală ca aceştia să devină, prin densitate, inima unor colectivităţi cu pretenţii autonomiste. Acesta este motivul pentru care primele ţări care au început lupta cu ţiganii sunt acelea în care mai există nuclee revizioniste. Mişcări care au nevoie doar de o masă de manevră pe care o să o contrapună populaţiei majoritare. Este ceea a ce au încercat şi maghiarii iredentişti din ţara noastră, dar ale căror planuri au fost date peste cap de instabilitatea liderilor rromi. În plus, negocierea la care s-au dedat principalele partide aflate la putere (mai ales cele de factură social-democrată, care au răsplătit liderii comunităţilor de ţigani cu fel şi fel de posturi), a contribuit din plin la ţinerea în frâu a pretenţiile rromilor. Totuşi, faptul că la vremea respectivă nici măcar ofertele guvernanţilor nu reuşeau să reteze pe deplin elanul ţiganilor ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă pentru întreaga Europă. O Europă care a asistat la început impasibilă apoi amuzată la migraţia şatrelor sub motivul nevoilor finnaciare şi care acum se află în faţa unor probleme delicate.

Italia este un dintre ţările care sesizat pericolul… Iar în absenţa unor măsuri clare prin care să scape de ţigani, pare gata să accepte şi demararea unui proces de absorţie a ţiganilor de către populaţia majoritară. Totul pentru a destrăma nucleele tot mai dense de rromi din anumite zone, următorul pas în cazul în care autorităţile nu s-ar implica în stoparea concentrării etnice rrome fiind enclavizarea urmată de afirmarea pretenţiilor autonomiste. Astfel, italienii sunt gata să facă o serie de concesii. Cea mai importantă este chiar decizia de ca etnici minori fără părinţi din taberele de ţigani să primească automat cetăţenia. Pare una dintre puţinele soluţii prin care s-ar putea evita crearea unor enclave cu pericol autonomist, iar preţul, sacrificarea purităţii sângelui italian, nu mai este nici măcar o chestiune de orgoliu

Pericolul autonomist al colectivităţilor de ţigani, manipulaţi ori nu de grupurile extremiste, este cât se poate de real. El a apărut de la sud de România, iar indiferenţa autorităţilor noastre este condamnabilă. Pentru că este suficientă o scânteie pentru a transforma această pretenţie aparent zonală într-un regională. În fond, să nu uităm că, în 1997, ţiganii din Târgu Jiu şi-au declarat o asemenea “independenţă” chiar sub ochii guvernanţilor. Iar istroia se poate repeat. De data aceasta, ca parte a unui întreg lanţ regional al pretenţiilor autonomiste.

____________________

SINDICATUL VRAJBEI

Noua rânduială pe care vor să o aducă în inima Bisericii Ortodoxe Române o mână de preoţi este de departe o evidentă încercare de a strecura un măr al discordiei într-una dintre ultimele instituţii fundamentale ale unui naţiunii în care oamenii simpli mai au încredere. Se încearcă dezagregarea bisericii tradiţionale din interior, prin deschiderea unei cutii a Pandorei care să-i învrăjbească pe prelaţii de toate rangurile.

Au fost nenumărate încercări de subminare a încrederii credincioşilor în Biserica Ortodoxă Română, toate având drept scop retezarea unuia dintre ultimii piloni care reuşesc să mai ţină încă într-un tot unitar însăşi fiinţa naţiunii române. Legalizarea unor secte în România prin recunoasterea oficială a acestora ca fiind organizaţii de cult religios (fapt ce a permis şi alocarea unor subvenţii generoase de la bugetele de stat), încercările de a scoate icoanele din şcoli ori nenumăratele solicitări ale unor aşa-zişi „reprezentanţi ai societăţii civile” de a fi suspendat studiul religiei în şcoli, toate au fost vârfuri de lance prin care veneticii au încercat să lezeze instituţia bisericii sperând în crearea unor răni prin care să supureze însăşi fiinţa românească care le stă în cale.

Acestea au fost însă doar atacuri din exterior menite să distragă atenţia opiniei publice, canalizarea ”dialogurilor” societăţii civile în direcţii precise mascând încercarea de infiltrare a unor larve otrăvite chiar în inima bisericii tradiţionale. Pentru că, dacă distrugerea nu se putea realiza prin convingerea credincioşilor de a întoarce spatele unei bisericii prezentate în mod constant având ataşate anatema unor imagini distorsionate (de la generalizarea vinovăţiei unor preoţi care au colaborat cu securitatea până la fabricarea unor subiecte de „senzaţional” specifice revistelor de scanadal), dezagregarea se putea obţine prin crearea unor tabere în interiorul instituţiei. O aşa-zisă „politizare”. Pentru aceasta s-a speculat din plin conservatorismul exagerat al bisericii tradiţionale care a întârziat întotdeauna să pună punct unor asemenea ingerinţe.

Încercarea de „politizare” s-a făcut prin insinuări subtile, inclusiv prin ademenirea preoţilor înspre politică, prin manipularea bunei credinţei acestora de a-i ajuta pe enoriaşi (din fericire, o „tentaţie” desfiinţată de către Sfântul Sinod prin restrângerea posibilităţii preoţilor de a participa la alegerile locale).

Cum, alegerile au trecut iar planul detractorilor fiinţei româneşti care vor să vadă biserica tradiţională fărâmiţată nu a funcţionat, încercarea de creare a unor tensiuni interioare prin specularea orgoliului şi al frustărilor a continuat. De data aceasta, arma de insinuare a fost reprezentată de „inspiraţia” unor preoţi care au decis că pot să-şi impună vrerile în rânduiala înalţilor prelaţi prin organizarea sub formă de… sindicat. O „inspiraţie” care ar fi trebuit sancţionată din start de Sfântul Sinod, mai ales că însăşi titulatura pretinsă de către sindicatul preoţesc aducea evident cu sintagma unei secte ce s-au cuibărit la începutul anilor ’90 în România în aşteparea recunoaşterii oficiale ca organizaţie de cult. Din nefericire, întârzierea luării unei decizii a dat curaj preoţilor sindicalişti să creadă în menirea lor de a lupta cu „patronatul”, iar negarea acestei forme de organizare la nivelul bisericii nu a mai folosit la nimic. Preoţii-sindicalişti s-au dus în faţa instanţei judecătoreşti, deschizând o delicată problemă: statutul cadrului juridic al bisericii.

Astfel, deşi decizia tribunalului care a hotărât că preoţii nu se pot organiza în sindicate părea că a închis problema, acum riscă să dea naştere unei alte alte discuţii. Tribunalul a dat o sentinţă aparent favorabilă stabilităţii bisericii (pe care preoţii-sindicalişti au anunţat că o vor contesta la… Curtea Europeană), dar justificarea deciziei va da apă la moară „dezbaterilor” societăţii civice privind organizarea bisericii tradiţionale.

Judecătorii şi-au motivat decizia respingerii recursului preoţilor-sindicalişti prin aceea că „preoţii sunt conducători de comunităţi, şi nu au cum să înfiinţeze sindicate”. O formulare prin care s-a încercat conturarea cadrului legalităţii prin care să poată fi explicată o decizie firească prin natura lucrurilor, dar lacunele legii crează iarăşi ferestre ce vor fi putea fi speculate de către nenumăraţii detractori. Pentru că, prin acordarea statutului de „conducători de comunităţi”, o sintagmă formulată din necesitatea apropierii de statutul legislativ specific celorlate instituţii fundamentale ale statului (care prevăd refuzul dreptului de constituire în sindicate), judecătorii au redeschis practic natura raportului juridic în care se află biserica tradiţională faţă de celelalte instituţii ale statului. Desigur, magistraţii ar fi putut specifica fapul că este vorba de conducătorii spirituali ai unei comunităţi, dar s-ar fi depărtat de cadrul legislativ care le permitea să decidă că preoţii nu se pot constitui în sindicate.

Aceasta este doar o nouă dovadă că nu instanţa este cea care trebuie pusă în situaţia de a decide, conducătorii bisericii trebuind să aibă tăria de a lua hotărâri mult mai radicale. În cazul unor asemnea „erezii”, trebuind să meargă chiar până la scoaterea în afara bisericii a preoţilor cu astfel de apucături. Mai ales că preoţia nu este o meserie, o profesiune, ci o vocaţie, problemele preoţilor dezbătându-se în conferintele specifice (de la cele protopopeşti lunare ori cercurile pastorale, la sedinţele Consiliilor Eparhiale ori sedinţele Sinoadelor Mitropolitane şi cele ale Sfântului Sinod), nu în cadrul unor organizaţii sindicale de factură laică.

________________

ADEVĂRATUL PERICOL: ALIANŢELE DIN SPATELE ALIANŢELOR

Va fi o batalie mizerabila… Pentru ca, de data aceasta, lupta electorala nu se va mai da pe capul pestelui. Ci pe coada infiltrata de marii rechini prin cercurile de interese de la nivel local. De aici si feluritele aliante. Periculoase nu prin numele celor intra cu actele pe masa în joc, ci prin sferele de influenta mascate în spatele acestora (rezultate în urma unor alte „aliante”, înfaptuite cu multa vreme în urma si uitate de simplul cetatean).

„Interesul politic” genereaza astazi aliante monstruoase… Una mai hidoasa decât alta. Una mai nefireasca decât cealalta. Si chiar nu este lucru de saga. Pentru ca, în goana de a crea tandemuri „victorioase”, clasa politica nu numai ca a lasat pe ultimul loc interesul national, dar a uitat complet de acesta. Si cum altfel când, de exemplu, liberalii s-au dedat la o alianta cu Actiunea Populara a fostului presedinte Emil Constantinescu. Care este periculoasa prin însasi faptul ca pare de o naivitate si o lipsa de finalitate evidenta. Numai ca, daca Emil Constantinescu este un personaj fantomatic al unui eschier politic, în schimb, în spatele formatiunii sale, se ascunde un adevarat mar otravit.

Astfel de aliante sunt periculoase prin participarea unor grupuri ascunse în spatele unor nume care nu mai spun nimic. Care nu mai reprezinta nimic. În cazul Actiunii Populare a lui Emil Constantinescu vorbim de o formatiune revizionista infiltrata în urma unei alte aliante „de conjunctura” din zilele în care fostul presedinte mai spera la un ciolan. Atunci, Emil Constantinescu a batut palma cu Liga Pro Europa, o formatiune iredentista, sperând în atragerea voturilor din Ardeal. Nu i-a fost însa de folos. Pentru ca lui nu-i lipseau doar voturile din Ardeal, ci si din întrega tara.

În schimb, liberalii ar putea folosi din plin aceste voturi. Iar alianta facuta cu Emil Constantinescu nu este centrata, de fapt, asupra personalitatii fostului presedinte. Si nici asupra sferei electorale pe care acesta ar mai putea agata-o undeva sub un un procent. Ci pe ceea ce poate rupe Liga Pro Europa din voturile maghiarimii din Ardeal. O maghiarime care este în aceste zile atâtata în a privi viitorul în mod radical si a merge pe mâna formatiunilor care se angazeaza în realizarea imediata a zonei autonome.

Desigur, am fi naivi sa credem ca fostul presdinte chiar crede ca liberalii au nevoie de imaginea lui. Dimpotriva! Este clar ca stie foarte bine ce înseamna aceasta alianta. Iar rostul mesajului trâmbitat acum câteva luni într-un ferpar al iesirii din viata politica este evident. În fond, ce mai conteaza înca o tradare, nu?!

Tragedia este însa a noastra, a poporului. Pentru ca avem în fata ochilor o alianta cu adevarat mostruoasa care poate duce la farâmitarea tarii. O alianta în care premierul Tariceanu si-a facut de nenumarate ori dovada afinitatii promaghiare, una în care celalat personaj, fie el si marioneta, a facut de asemnea un astfel de pact cu ani în urma. Iar papusarul nu se regaseste în zona liberala, fie si în scuza încercarii de a supravietui politic, ci în zona de suprapunere politico-maghiara. Aceea care are personaje cheie infiltrate în toate partidele importante de pe scena politica.

________________

BASARABIA, CUI O LĂSAŢI? – BRUTARUL STAHANOVIST ŞI TURTELE FILORUSE

Problema este penibilă… Un fost brutar a ajuns să modeleze, precum coca pe care o fura la cântar în colhozul activiştilor făinari, relaţia dintre România şi Basarabia. Pune sare pe rană şi dă la copt, până la scrum, nefericita conjunctură istorică din a cărei cauză stăm atât de departe de fraţii noştri. Ba, aşa cum măcelarii de odinioară făceau legea în spatele galantarelor la care se uitau cu ochii scurşi de pofte doctorii şi profesorii, tot aşa Voronin, ne face piftie istoria în vreme ce guvernanţii noştri şusotesc de teamă să nu-şi piardă rândul.

Este vorba de rândul care i-a pricopsit în fruntea bucatelor şi pe care nu ar vrea să-l piardă doar pentru că poate a venit vremea să facă şi ei ceva mai mult pentru fraţii nostri din Basarabia. A venit timpul să lupte pentru a arăta comunităţii europene adevărata faţă a lui Voronin. Din păcate, deşi brutarul de la Chişinău încinge rău de tot cuptorul în care vrea să perpelească mămăliga românească pentru a-i face loc cozonacului rusofilo-moldovenesc, matrozii manelişti ai Bucureştiului, obişnuiţi să fie serviţi oricum cu delicatese pe la dineurile lor, tind să dea uitării gustul adevăratelor bucate româneşti.

Desigur, pentru a nu supăra poporul, maneliştii Dâmboviţei politice trag de formă sforile iritării, mimând efortul guvernării. În spatele feţei lor de clovni, privirile sunt încruntate, dar nu pentru că ar căuta o soluţie pentru a rezolva problemele fraţilor noştri, ci doar pentru că încă nu au un acar Păun bun de aşezat la talpa macazului istoriei. Asta îi jenează pe guvernanţii noştri, nu faptul că Voronin risipeşte fărâmă cu fărâmă identitatea româneasă.

Şi, chiar dacă este evident că principalul vinovat este tocmai personajul care pare a se fi hrănit o viaţă numai cu pită, de i s-au chirpit ochii precum două pâini buhăite de aditivi, guvernanţii noştri evită să-şi arate muşchii de apărători ai tuturor românilor. Probabil sunt prea obosiţi de la căratul vorbelor goale şi populiste din precedenta şi inutila campanie electorală. Astfel, Voronin, personajul cu mătură din casa de turtă amărâie, după ce s-a dezis de pita românească, trăgându-l aţa la chiflele reci de la Moscova, pe care le-a tot înghiţit la seral în cei 18 ani de ev mediu care lipsesc din trunchiata sa biografie (aia care l-a legat din postul de brutar direct în cel de ministru sovietic), s-a fandosit acum la tartinele occidentale pe care le dă cu untură cu dosul lui de stahanovist cameleonic.

Aşa că, după ce a vorbit împrăştiat la adresa României, rămânându-i în gât dragostea moldovenilor pentru fraţii lor şi dorinţa acestora de a se uni măcar spiritual, prin fiinţa bisericii tradiţionale, după ce a scuipat pe jos seminţele pe care le mesteca flegmatic punând beţe în roate studenţilor basarabeni care voiau să ia lumina învăţăturii de la patria mamă, acum s-a frământat din adâncul burţii lui de fost modelator de coci şi a început să screme fel şi fel de păreri vărsate însă cu partea umflată de chifle, nu cu mintea. Pentru că, aşa e ţărănoiul parvenit, nici nu şi-a şters bine transpiraţia îndoită cu făină, că s-a şi dat la ros mâna care a hrănit Moldova în vremurile ei de restrişte.

Or, să pui problema existenţei unui presupus diferend între românii de aici şi românii de dincolo, unde şi izvoarele sursură în aceeaşi limbă, este de o impertinenţă înfiorătoare. Să expulzezi diplomaţii ţării este o măgărie, iar a-ţi rechema “ambasadorul” pentru că a început parcă să uite rusa aia vărsată pe gât în anii ocupaţie mizere este deja prea mult. Să acuzi Patria Mamă de “agresiune permanentă” şi să urli la poarta Europei, desigur pentru a crea starea de dizgraţie necesară ca UE să uite de Moldova, sunt batjocuri care ar fi trebuit să-i trezească pe guvernanţi din apatie.

Nu s-a întâmplat aşa, ba, cât se poate de previzibil, şi Cotrocenii, dar şi Palatul Victoria, s-au ţinut departe de brutarul de la Chişinău. S-au şters şi ei cu dosul palmei peste gura îmbuibată de aceleaşi delicatese occidentale la care juizează Chişinăul, şi au auruncat cotoiul putred al “diferendului” în curtea ministrului român de externe.

O impoliteţe la fel de dizgraţioasă ca şi frământările froidine la care a ajuns să se preteze ex-brutarul de la Chişinău, jenantă prin eroarea de a arunca în sarcina ministrului de externe rezolvarea unei probleme a românilor. De aici şi de dincolo.

Or, aici este greşeala Cotrocenilor. Un ministru de externe nu se ocupă de neînţelegerile dintre români. Aparţinem aceleaşi făpturi, iar dacă ministrul de externe s-ar implica în acest “diferend” nu ar face decât să servească teoriile putrede ale Chişinăului. Problemele dintre noi şi fraţii noştri, despărţiţi poate de o apă tot mai învolburată, dar nu din mânie, ci din cauza cizmei Moscovei, se rezolvă fie de primul om al statului, fie de întâistătorul bisericii române.

Aşta ar trebui să-i spună Bucureştiul brutarului ateu de la Chişinău. “Fie pâinea cât de rea, tot mai bine în ţara mea!” Dar asta probabil că brutarii care au furat o viaţă la cântarul omeniei nu au cum să o înţeleagă…

_________________

CÂT NE VOM MAI LĂSA ÎNJOSIŢI?

Întrebarea este simplă: şi totuşi, de ce tace diplomaţia noastră? Pentru că transformarea României într-o minge de ping-pong pe masa marilor puteri este evidentă. Nu mai suntem doar un sac de box pentru refularea orgoliilor celor mari, deja suntem aruncaţi dintr-o parte în alta într-un scenariu evident.

Este cert, letargia serviciilor secrete nu mai poate fi acceptată. Dar nici indiferenţa diplomaţiei noastre care închide ochii umil în faţa isteriei anti-româneşti care a cuprins marile puteri. Că în spatele acestui mecanism se află centre de lobby cu un evident caracter revizionist nu mai este nici un secret. Este de neînţeles însă de ce diplomaţia noastră nu taxează aceste ieşiri, mai ales acum când România încearcă să se aşeze la masa celor mari.

Este de netăgăduit: România şi-a depăşit de mult rolul alocat iniţial de mai marii planetei. A reuşit, pas cu pas, să ajungă la masa celor mari, iar organizarea summit-ului Nato a trezit furia jandarmilor lumii. Unchiul Sam s-a trezit cu noi la masă şi nu-i convine. Chiar dacă ospăţul este suportat de noi. UE s-a trezit de asemenea cu un musafir la masă. Îl priveşte la rându-i ca pe un soi de nepoftit chiar dacă aceaşi masă este tot a „musafirului nepoftit”. Şi care nu vrea să mai facă doar pe gazda servilă. Şi ne taxează. Ba, până şi Rusia, a început într-o stranie coincidenţă, să adopte atitudinea Unchiului Sam şi a Europei. Desigur, Rusia avea motivele ei „tradiţionale” de a ne înfiera, dar de data aceasta şi-a adaptat discursul pe linia modului în care ne izbesc cu reproşuri celelate puteri. Şi pare să aibă mai multă putere de convingere aşa.

Astfel, după ce unchiul Sam ne-a desfiinţat într-un raport al Departamentului de stat, Rusia şi-a dat seama că este mult mai credibilă o asemenea acţiune de înjosire decât să se mai folosească de pionul de la Chişinău. Iar Rusia are de ce să fie enervată. Cum-necum, România a reuşit să determine UE să nu mai recunoască limba moldovenească, iar acţiunea de aducere în faţa Tribunalului de la Haga a problemei Insulei Şerpilor (în acest an fiind aşteptat şi verdictul, de unde şi iritarea Rusiei şi Ucrainei) a irita-o fără măsură. De aceea, în loc să-şi mai pună lacheul de la Chişinău să ne arunce şarje, Rusia ne desfiinţează într-un mod “american”, într-un Raport anual al diplomaţiei ruse reproşându-ni-se acceptarea bazelor SUA, dar şi crearea în zona Mării Negre a unor structuri noi, precum Forumul de dialog si parteneriat la Marea Neagră.

Apoi, mai este vorba şi de Insula Şerpilor Un litigiu între România şi Ucraina, dar care interesează şi Rusia, mai ales că în dispută mai intră cinci insule importante prin aşezarea lor (trei ostroave de pe braţul Chilia – Dalerul mare, Dalerul mic, Coasta Dracului şi ostrovul Limba, aflat la gura Stări-Stambul). Moscova mai pune la cale însă şi federalizarea Republicii Moldova, perioada imediat următoare fiind crucială pentru reuşita sau eşecul politicii României faţă de Republica Moldova (prin încercarea noastră de a lega destinul Republicii Moldova de cel al Balcanilor de Vest, al căror viitor european este mult mai clar formulat la nivelul UE). De aceea Rusia este iritată şi încearcă să ne arunce în ridicol.

Desigur, în faţa acestor coloşi diplomaţia noastră este mult prea mică. Şi pare că războiul este pierdut chiar dacă ministrul de externe se anunţa ca fiind un personaj instransigent, un diplomat care, ieşit din tiparele tradiţionale, va şti să repună România la locul ei. Ieşit din tipare s-a dovedit, ce-i drept, dar a rămas acolo, iar vocea lui nu s-a mai auzit la nivelul la care ne-am fi aşteptat.

Şi totuşi, cât ne vom mai lăsa terfeliţi? Este drept suntem prea mici pentru a ne lua de guler cu unchiul Sam ori pentru a ne răfui în declaraţii belicoase cu Rusia şi Uniunea Europeană. Dar asta nu înseamnă că nu putem să ne facem şi noi public punctul de vedere. De ce oare diplomaţia noastră nu foloseşte aceeaşi armă, ce a rapoartelor oficiale, pentru a răspunde acestor jigniri? Să nu fie capabil aparatul de externe să întocmească un Raport ale diplomaţiei româneşti? Ne îndoim… Mai degrabă este vorba de aceea lene a funcţionarului birocrat de a se aşeza la masă pentru a analiza faptele şi a întocmi un raport descifrabil ca mesaj.

De aceea, până când nu vom apela şi noi la aceste “arme”, vocea noastră se va auzi în continuare destul de slab. Pentru că nu te poţi opune dezinformărilor din rapoartele oficiale ale celor mari doar prin intremediul unor opinii publicate prin presă. Acest lucru trebuie făcut la un nivel oficial. Iar dacă România a împins lucruile până aici, voit sau din neglijenţă, cedarea este adevărata armă care i se poate întoarce împotrivă. Dacă vom da înapoi, nu va fi doar un mesaj că renunţăm la pretenţiile noastre de a discuta de la egal la egal, ci ar fi semnalul că suntem dispuşi să fim trataţi pe mai departe de pe statul de neocolonie economică aflată la mijlocul intreselor celor “mari”.

P.S.

România trece printr-o fază dură a democraţiei economice. Aceea a neocolonializării. Ne-am transformat într-o colonie a francizelor şi a lohn-ului pentru care se bat marile puteri. Deocamdată pare să ne fie bine, din acest război al intereselor combinate cu orgoliile părând să câştigăm la nivelul dezvoltării economice. Unchiul Sam investeşte prin Ford (enervând UE). UE investeşte prin Nokia. Rusia caută un mod de a ajunge să stăpânească rezervoarele noastre de gaz lichefiat (enervând UE). Ne bucură ca acest conflict sporeşte nivelul de investiţii. Dar ce vom face când războul economic dintre aceste puteri îşi va arăta cealaltă faţă? Vom fi mai mult decât un sac de box aflat în mijlocul unui ring cu investiţii aparent profitabile. Ce vom face când aceste puteri vor începe să se lupte pe fluxurile financiare care ies din ţară? La aceste întrebări trebuie să fie pregătită să răspundă diplomaţia noastră.

_________________

CINE AMENINŢĂ?!

Neîndoielnic, ori a înţeles greşit, ori fudulia s-a împletit definitiv cu ipocrizia dând naştere unui monstruos caracter de politruc. A considerat că eşecul referendumului s-a datorat reprezentanţilor clasei politice, vinovaţi de a fi dat un semnal negativ alegătorilor prin refuzul acestora de a vota la cea urna uninominalului, numai că eşecul referendumului nu s-a datorat doar palmei date rând pe rând de unele partide, ci a venit ca o expresie cât se poate de directă a prizei pe care o mai are la alegători.

Nu alegerile pentru parlamentul european constituiau indicatorul mândriei sale refulate, ci referendumul pentru votul uninominal. Pentru că, implicându-se personal, Traian Băsescu şi-a asumat practic riscul ca rezultatele să reflecte exact părerea electoratului despre el. Şi nu ar fi contat dacă alegătorii ar fi votat în mod masiv împotriva votului uninomial, importantă era prezenţa acestora la vor. Pentru că era vorba de măsura capacităţii preşdintelui-jucător de a-i aduce pe alegători la urne. Iar absenteismul masiv a demonstrat că Traian Băsescu va avea mari probleme la următoarea confruntare, personală, cu alegătorii. Mai ales că nu l-au sancţionat doar cetăţenii având alte preferinţe decât doctrina democratră ori cei neutrii din punct de vedere politic, ci chiar electoratul PD. Ceea ce este un important semnal! Căci, dacă Traian Băsescu s-a constituit, graţie poziţiei sale în stat, într-o locomotivă a democraţilor, în cazul alegerilor prezidenţiale s-ar putea trezi în situaţia căruţei aşezate în faţa cailor, vagoanele pe care le-a tras acum urmând să-l frâneze violent.

Traian Băsescu pare a nu fi înţeles însă mesajul. Ori refuză să-l înţeleagă, reacţionând în singurul fel în care este în stare. În expresii ranchiunoase, născute din amestecul de ipocrizie şi fudulism. Astfel, el a convocat partidele la Cotroceni pentru a le cere socoteală. Desigur, a afişat o aşa-zisă consultare în vederea votului uninominal, dar, în realitate, avea nevoie de un rând de capete plecate în faţa cărora să-şi facă numărul de audienţă. Nu s-a întâmplat însă aşa, partidele sesizând manevra şi refuzând să se ducă în faţa preşedinetelui pentru a fi consultate într-o problemă în care ţara a spus ceea ce a avea de spus.

Or, lovit direct în bărbia îngâmfării sale politice, Traian Băsescu nu a înţeles nici acest eşec, ci, gafând, s-a dus în faţa microfoanelor să acuze partidele. Ba, chiar să le ameninţe, declarând că marile absente (PSD, PNL, PRM şi PC) şi-au ratat orice şansă de a mai intra în paralament. De fapt, aflat printre supuşii săi de bază (PD şi PLD) şi avându-i alături pe ”amicii” de interes de la UDMR, preşedintele a considerat că are suficientă forţă politică pentru a afişa electoratului un scor pe care doar urnele (nemăsluite!) l-ar fi putut da la o adică. Iar Traian Băsescu nu a jignit doar partiderle, ci şi electoratul acestora. Dar, pentru el nu contează. Contează doar că are în preajmă câteva formaţiuni pe care le consideră suficiente pentru a forma coaliţia pe care să o vadă preş în faţa treptelor de la Cotroceni. Numai că, deşi cărţile îi par încă favorabile, s-ar putea lovi de pretenţiile pe care le vor ridica maghiarii. Care, având trei reprezentanţi în PE, îşi vor permite să remodeleze algoritmii de calcul a coaliţiei care se coace la Cotroceni.

Desigur, pentru a ieşi din această pânză de păianjen, o soluţie ar putea fi reprezentată şi de organizarea unui nou referendum. Dar nu pentru schimbarea sistemului de vot din România, ci pentru punerea în discuţie a unei noi suspendări preşedintelui Băsescu. Iar PSD, PNL, PRM şi PC ar trebui să se constituie într-un front comun, măcar în această direcţie, alminteri ar putea într-adevăr să ajungă „să zgărie cu ghearele” uşa de la Cotroceni când se vor îmbălsama vari doctrine în formolul unei coaliţii de circumstanţă.

_________________

DE CE INSISTĂ POPA TOCKES?

„Să nu faci ce zice popa!” Cam asta pare a fi fost „mişcarea” lui Traian Băsescu. Dar faptul că popa cu pricina insistă în a-i bate obrazul „enoriaşului” care s-a lepădat de el, ridică multe semne de întrebare. Mult prea multe semne…

Partea bună este că fostul cârmaci al „Biruinţei” s-a lepădat de el. Că nu l-a sprijinit pe acest fals purtător de sutană să-şi împlinească planurile. Şi atât de însemnat este actul lepădării, că nici numai contează despre câţi arginţi a fost vorba! Totuşi, insistenţa lui Laszlo Tockes de a-şi striga „nedreptatea” pe sub balcoanele Cotrocenilor, acolo pe unde, nu de mult, trecea mândru pe ditamai covorul roşu, nu poate să nu surprindă. Înseamnă că Traian Băsescu i-a promis ceva. Iar faptul că a făcut-o la veselie (că l-au votat maghiarii din Ardeal, desigur!) sau la necaz, că i se tot trăgea clapa dinspre Palatul Victoria, acolo unde Călin Popescu Tăriceanu se bătea pe umăr cu un alt maghiar, nu mai are chiar nici o importanţă.

Este o dovadă că Traian Băsescu, în calitate de şef al unui Stat Unitar şi Indivizibil nu l-a primit la Cotroceni pe şeful cuibului revizionist pentru a lua pulsul situaţiei din Ardeal ori pentru a avea o confirmare în „carne şi oase” a avertismentelor venite dinspre serviciile secrete. La Cotroceni, dincolo de covorul roşu, s-a bătut palma. S-a întrupat un troc în care Traian Băsescu a plecat de pe locul al doilea nu din clişeele sughubeţe care l-au impus pe scena politică, ci din motive mult mai dramatice. S-au pus chiar bazele unui dialog (un dialog între şeful unui stat unitar indivizibil şi un secesionist), Laszlo Tockes reclamând acum faptul că „dialogul care a început în luna decembrie 2007 nu a avut nici o continuare”. Cum şi-a permis Traian Băsescu să poarte un dialog ca şef al statului cu un revizionist? Ce i-a promis acestuia? În cât timp s-a angajat că îşi va îndeplini angajamentele? Acestea sunt marile întrebări în faţa cărora Traian Băsescu se va trezi pus, nu din cauza „vigilentei” noastre societăţi civice ori a presei „incisive”, ci în urma presiunilor lui Tockes.

Oricum, deocamdată, popa se limitează doar la a trimite avertismente. De aceea, numărul şi felul promisiunilor făcute de Traian Băsescu rămâne încă un mister. Şi totuşi, un punct din planul „de lucru” de atunci este evident. Promisiunea că Tockes va fi sprijinit pentru a accede în grupul PPE din Parlamentul European. Pentru aceasta era nevoie însă de o recomandare. Pe care Traian Băsescu nu a avut curajul să o semneze, pentru că nu putea semna ca seful din umbră al unui partid politic, ci în calitatea lui actuală. Ceea ce ar fi însemnat, în faţa ţării, dovada trădării. Un alt punct al agendei a fost acela ca Traian Băsescu să medieze conflictul dintre Tockes şi reprezentanţii PD, care se opuneau acceptării sale în grupul Partidului Popularilor Europeni din Parlamentul European.

La vremea respectivă, clasa politică, presa, analiştii au trecut cu mult prea multă uşurinţă peste momentul covorului roşu întins de şeful statului în faţa unui revizionist. Iar ceea ce s-a discutat în spatele uşilor închise a rămas un secret bine păzit. Până acum… Pentru că Traian Băsescu l-a tratat pe pastorul Tockes în stilul lui specific. L-a ignorat dincolo de conjunctura care îl favoriza pe el. În prima fază, pastorul a fost atât de surprins că nu a putut decât să mormâie nişte fraze fără importanţă. Mai apoi, însă, a început să-şi arunce şarjele veninoase, mutând centrul neseriozităţii personajului Traian Băsescu în sarcina Administraţiei Prezidenţiale. Ceea ce înseamnă că în faza iniţială a amabilităţii sale faţă de popa Tockes, Traian Băsescu a implicat într-un fel oficial şi numele instituţiei. Ceea ce schimbă actul încadrării…

Astfel, Tokes nu acuză direct… În schimb, îşi aruncă şopârlele într-un fel suficient de insinuant pentru a-l pune pe Traian Băsescu într-o lumină cât se poate de nefericită pentru partidul său, popa subliniind că preşedintele nu a refuzat în mod expres ca el să devina membru al grupului PPE din Parlamentul European, dar nu şi-a onorat promisiunea de a-l sprijini.

În mod normal, Traian Băsescu ar trebui să iasă acum la rampă. Mai ales că în amalgamul de insinuări şi reproşuri a fost amestecat şi numele instituţiei prezidenţiale. Deja, Tockes sugerează că şeful statului şi-a luat mai mult decât nişte angajamente politice. Şi chiar dacă este evident că Traian Băsescu l-a primit, la momentul respectiv, pe europarlamentarul Laszlo Tockes la Cotroceni pentru a transmite un semnal Palatului Victoria (care îşi avea şi ea echipa de maghiari europarlamentari în forul european), încercarea de a echilibra şi chiar forţa balanţa reprezentativităţii politice în forul european în perspectiva electorală de atunci îşi are acum sorocul. În fapt, grupul celor europarlamentarilor PD(L) şi europarlamentarul „independent” Tockes trebuiau să-i domine pe europarlamentarii liberali plus cei doi europarlamentari UDMR.

Acum a venit însă momentul unei scandenţe politice… Iar până la alegerile, nu neapărat cele locale, din iunie, ci chiar până la cele generale vom mai afla multe din gura unui păcătos. Fie şi el popă… Care s-ar putea să spună multe adevăruri incomode pentru şeful statului şi stafful partidului său prezidenţial.

_________________

DICTATURA GROFILOR

Au spus-o singuri! Au recunoscut public că au încălcat drepturile omului pentru a-şi păstra privilegiile. Şi au făcut asta nu de când sunt în guvernul lui Iuda-liberalul, ci de 18 ani încoace. De când românii şi-au luat porţia de libertate pentru dreptul lor la o viaţă decentă. Pentru românii din Covasna „porţia de libertate” a fost însă doar un biet sâmbure în sacul cu neghina iredentismului. Iar libertatea lor a fost confiscată, înainte chiar ca regimul lui Iliescu să înceapă să tragă de cureaua drepturilor populare, de liderii maghiarimii.

Pentru românii din Covasna revoluţia nu a adus mai nimic. Doar o schimbare de regim, pentru ei dictatura „tiranilor”, în care se afla întreaga ţară, fiind înlocuită de dictatura grofilor locali. Dictatura acelei maghiarimii („civice şi culturale”) care a preluat frâiele pe cadavrele celor doi tirani. Pentru românii din Covasna, subzistenţă a fost înlocuită cu prigonirea. Pentru că, dacă dictatura tiranilor măcar le garanta dreptul lor de români, de locuitori de drept ai acestor meleaguri, dictatura grofilor le-a strivit an de an orice drept de manifestare şi proliferare a românismului. Românii au fost supuşi unui proces de epurare, atât prin presiunile administrative şi juridice ale maghiarimii infiltrate în posturi cheie, cât şi prin menţinerea lor într-o sărăcie cruntă şi afişarea ostentativ-ademenitoare a „belşugului” din celelalte zone ale ţării. Iar declaraţia recentă a liderilor UDMR reprezintă doar recunoaşterea oficială a procesului de exterminare a românismului din Covasna. Este o recunoaştere oficială a politicii de epurare, motivată de necesitatea menţinerii proporţiei de reprezentare etnică între limite care i-au adus maghiarimii drepturi peste cele ale majorităţii.

De fapt, maghiarii au recunoscut public că pentru a păstra controlul proporţiilor etnice au manipulat instrumentele financiar-economice şi nu au permis intrarea investiţiilor mari în judeţ (altele decât cele de sorginte ungurească!) pentru că dezvoltarea economică ar fi putut duce la schimbarea raportului etnic al zonei. Astfel, UDMR a blocat dezvoltarea regiunii pentru că ar fi fost mult mai credibilă venirea românilor din întrega ţară, în cazul deschiderii unor fabrici, decât „colonizarea” cu muncitori unguri. Or, pentru a nu risca o diluare a cotei de reprezentare, maghirimea care controla destinele judeţului a preferat „să renunte la unele oferte de dezvoltare”. Tradus înseamnă că acolo unde nu au venit investitorii unguri s-a preferat calea falimentului şi lichidării pentru că orice altfel de investitor ar fi putut angaja forţă de muncă din celălalte judeţe ale ţării.

Este adevărat, este pentru prima dată când liderii maghiarimii recunosc că au dus o asemenea politică. Dar, dincolo de stupoarea pe care o poate produce gestul relevării unei părţi din uriaşul mecanism de epurare la care au fost supuşi românii din zonă, mult mai suprinzătoare este lejeritatea unor asemenea declaraţii autoincriminatoare. Pentru că, recunoaşterea publică a practicilor iredentiste dovedeşte că revizioniştii se bazează pe faptul că lucrurile nu mai pot fi oricum răsturnate. Şi nici ei nu mai pot fi traşi la răspundere. Pentru că nu mai are cine… Politica de epurare a reuşit, iar cotele de reprezentare ale românilor au fost aduse între acele limite care au închis cercul controlului administrativ şi juridic din judeţ.

Iar impertinenţa liderilor UDMR este atât de mare încât, deşi ei recunosc că la nivelul judeţului există o penurie de forţă de muncă, subliniază public că „nu avem nevoie de prea mare dezvoltare”, „dezvoltarea” fiind menţinută la un nivel minim, cât să asigure existenţa de subzistenţă pentru locuitorii oraşului. Cine merge prin oraşele judeţului are confirmarea acestei politici. Acolo este o altă Românie în care timpul pare înţepenit în cenuşiul anilor ‘80. Pentru că aceasta este politica pe care o duce UDMR, politica aplicată şi în procesul de maghiarizare de la 1840, când instrucţiunile impuneau „necesitatea menţinerii locuitorilor în sărăcie”.

_________________

EXTREMIŞTII ÎNJUNGHIE ROMÂNIA

Nu au mult timp la dispoziţie. De aceea europarlamentarii români de etnie maghiară se agită. Şansa de a mai prinde o asemenea portavoce nu poate fi ratată, mai ales că adoptarea legii votului uninominal ar putea scoate UDMR-ul din cărţi. Atât din cele ale parlamentului naţional, cât şi, în perspectivă, din cele ale Parlamentului European.

Vocea lor se aude tot mai des la Bruxelles. Surprinzător sau nu, feluritele adunări la care participă cu statut oficial proaspeţii europarlamentari sunt cât se poate de permisive faţă de luările de cuvânt venite din partea unor personaje care încă îşi mai caută locurile prin sală. Şi este ciudat nu doar faptul că un europarlamentar abia intrat în rol se bucură de atâta bunăvoinţă, cât mai ales că nu este vorba de toţi europarlamentarii români. Ci numai de cei de etnie maghiară. Pe ei îi vezi peste tot, centrul de lobby iredentist care strânge în menghina intereselor mai toate forurile oficiale ale Europei (şi nu numai) făcându-şi din plin datoria.

Norma luărilor de cuvânt la nivelul grupului de europarlamentari români bate în mod vizibil în favoarea etnicilor. Şi nu este vorba de simple debuşeuri şi refulări, cum s-a întâmplat în cazul primului discurs susţinut de popa fără ţară, Laszlo Tockes, ci de propuneri şi iniţiative care depăşesc stadiul de simple tatonări sau chiar provocări.

Ultimul strigăt de atac al hoardei de eurohuni a venit dinspre Iuliu Winkler, care a ridicat în cadrul unei întâlniri oficiale derulate sub egida PE tema reîmpărţirii teritoriale a României. Pentru că maghiarii nu ezită să speculeze proiectul european al regionalizării economice, al creării unor structuri transfrontaliere caracterizate de anumite principii asemănătoare fostelor “zone libere”, adăugând proiectului mici adnotări care să le permită împlinirea propriilor scopuri. Pentru că, nu mai este nici un secret, liderii maghiarii vor să creeze pe baza principiului de regionalizare economică enclave pe baza cărora să croiască autonomiile etnice.

România a adoptat din mers proiectul regionalizării economice, dar, pentru a evita ca liderii maghiarimii să speculeze proiectul, au haşurat opt regiuni, evitând să creeze mai multe structuri pentru a nu configura de facto microregiuni care să se suprapună celor trei judeţe vizate de iredentişti. Totuşi, era de aşteptat ca extremiştii să speculeze fiecare punct. Mai ales odată intraţi în Parlamentul European, cei trei eurodeputaţi de etnie maghiară trăgân toate sforile pentru a promova aberaţiile maghiarimii.

Ceea ce surprinde, însă, este uşurinţa acestora de accede la tribuna forului european. O “facilitate” deloc întâmplătoare şi care ar fi trebuit să determine autorităţile române, în speţă Parlamentul Naţional, să monitorizeze cu stricteţe luările de cuvânt ale celor trei etnici. Nu s-a întâmplat aşa, ba, cum nimeni nu-şi asumă responsabilitatea pentru divagaţiile acestora, ceea ce păreau doar discursuri aberante se transformă uşor-uşor în proiecte de iniţiativă legislativă.

Iuliu Winkler a reluat tema reîmpărţirii teritoriale a României, folosindu-se de paravanul regiunilor economic, solcitând reorganizarea actualelor regiuni de dezvoltare, prin mărirea numărului lor de la opt la 14 sau 16. Motivul ar fi, chipurile, acela că regiunile mai mici ar asigura “o mai bună coeziune economico-socială”. Desigur, între virgule, Winkler a mai adăugat şi necesitatea ca aceste regiuni să aibă personalitate juridică, dar şi competenţe administrative, să dispună de sisteme instituţionale autonome şi să beneficieze de identitate proprie (hunii lui Winkler uitând că identitatea se crează în milenii de istorie, iar cea modelată la masa roşie se destramă mai devreme sau mai târziu). Adică un fel de stat în stat, pentru că 14 sau 16 structuri de acest gen ar genera rapid structura federalistă de care are nevoie maghiarimea neorevizionistă.

Punând în faţă un pretins interes national reprezentat de posibilitatea primirii de fonduri europene (dar, în fond, de când am devenit noi milogii Europei?), Winkler forţează PE să “recomande” crearea a 14 sau 16 regiuni. Pentru a putea contura o regiune maghiară autonomă, constituită din judeţele Mureş, Harghita şi Covasna, dar şi pentru a federaliza şi destrăma, în final, România,.

Se dovedeşte încă o dată că maghiarii neorevizionişti suferă de o grea boală. Este vorba de o perturbare a judecăţii generată şi de impotenţa lor istorică. Şi totuşi, deşi suferinţa lor este fatală în faţa mersului istoriei, nu trebuie să-i privim cu un soi de compasiune. Şi nu trebuie să aşteptăm până istoria îi va arunca în afara ei pe aceşti venetici. Răul trebuie strivit acum, alminteri riscăm ca ţara să fie mărunţită de aceşti soli ai satanei.

_________________

LĂCOMIA UNUI PRETINS REGE

A dovedit din nou ca, în esenţă, deşi îşi laudă viţa nobiliară, rămâne la fel de lipsit de caracter. A abdicat, dar asta nu l-a împiedicat să tragă foloase materiale mai târziu când, după 1989, mănuşa liberală a tras cu sete la spuza bătrânului rege pretendent. A luat din stânga şi din dreapta, strângând o avere uriaşă. Am crezut însă că se va mulţumi cu purhoiul de avere strâns, cu pădurile şi castelele restituite ilegal, ca îi va fi de ajuns pentru a fi fericit că nu-şi va lăsa odraslele pe drumuri. Nu a fost însă aşa…

Imaginea unui bătrân cu blazon folosit de gonacii din preajma lui s-a destrămat… Pentru că, ultimul lui gest, acela de a numi ca succesor al aşa-zisei Case Regale o femeie dovedeşte că întotdeauna a fost conştient de paşii pe care i-au făcut, în numele său, slujbaşii din jurul poveştii cu arome fetide a întregii sale istorii. Mişcările „casei regale” au fost bine calculate, iar aparenta discreţie faţă de viaţa publică a fost doar o cportină menită să mascheze gesturi de o adevărată mârşăvie. Şi totuşi, nimic suprinzător. Acest „ultim cuvânt” era într-un fel previzibil, mai ales că lipsa de caracter nu dispare odată cu senictutea. Astfel, pentru a-şi vedea împlinite visurile în care lăstarii săi nu doar să înmugurească, precum a făcut-o şi el odinioară, pe spuza ţării, ci să prindă adevărate rădăcini, pretinsul rege a făcut un pas care ar fi trebuit să-i trezească la realitate şi pe ultimii lui admiratori. A călcat în picioare protocolul casei regale, care se prezenta atât de pură şi dreaptă în judecăţile sale, dând peste cap însăşi esenţa acesteia pentru a putea da dezlegare uneia dintre odrasle să ducă mai departe, nu atât numele casei regale, un blazon care poate fi cumpărat la orice iamaroc de vechituri, cât mai ales pretenţiile de îmbuibare. Îmbuibarea pe spatele unui popor, prin jefuirea acestuia, pretinsa casă regală fiind probabil ultima din lume căreia i se mai permite să călărească norodul, e drept prin alte mijloace, pentru a se îndestula.

Pretinsul rege a modificat statutul dinastic, eliminând legea salică prin care moştenitorii la tron puteau fi numiţi doar pe linie masculină. O cutumă statutată şi în acetle oficiale prin Articolul 83 al Constituţiei din 1866, care preciza că “în lipsa de descendenţi în linie bărbătească ai Regelui, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coboratorilor acestora“.

În fapt, regele şi-a negat propria condiţie, dar şi pe aceea a aşa-zisei case regale, făcând un gest total lipsit de eleganţă faţă de cărţile de istorie. Dar, cum nu este pentru întâia oară, nu ar trebui să ne mire. Ce surprinde este negobia gonacilor din preajma lui care caută justificări pentru acest gest penibil, unii “istorici” considerând gestul “regelui” ca încercarea firească de sincronizare cu restul caselor regale din Europa, alţii mergând însă mai departe, vrând chiar să dea o aură oficială acestei decvizii prin insinuarea necesităţii ratificării deciziei “regelui” de către Parlament.

Şi totuşi, ce se ascunde în spatele acestui gest? Să fie doar revărsarea de ranchiună a unui bătrân care, la exact 60 de ani de la momentul abdicării, a vrut să dea o ultimă palmă poporului? Sau avem în faţă primele tentative de insinuare în viaţa politică, fie şi după modelul bulgăresc? Răspunsul este evident, iar acţiunea pretinsului rege, de modificare a succesiunii, anunţă o ofensivă a Casei Regale prin care aceasta încearcă să dobândească, după miliardele primite, şi un statut public, cel puţin egal aceluia avut în perioada interbelică. În fapt, eventuala intenţie de implicare în politică este cât se poate credibilă, fiind chiar în pas cu evoluţia scenei politice româneşti. Chiar şi numirea “principesei” Margareta la succesiune, deşi nefirească pentru o casă regală bazată strict pe legea salică, este explicabilă în condiţiile în care soţul acesteia, Radu Duda, este văzut de o serie de oamenii de afaceri extreme de influenţi ca potenţial candidat la Presedinţie. Mai ales că Duda este implicat în viaţa publică încă de pe vremea premirului Adrian Năstase, când a fost numit (şi a rămas!) consilier al prim-ministrului.

Oricum, spectacolul penibil pe care îl oferă casa regală de câţiva ani buni, de când a început procesul de îmbuibare cu averi retrocedate illegal şi culminând cu ultima decizie a pretinsului rege, este de de un ridicol desăvârşit. Un kitsch care, dacă ar fi fost promovat strict pentru uzul privat al familiei nu ar fi deranjat poate pe nimeni. Dar în condiţiile în care riscul insinuării acestei imagini în spectacolul oricum grotesc al mahalalei politice dâmboviţene este deja apăsător, lucrurile capătă o gravitate demnă de luat în considerare.

Şansa ca o familie, ce îşi atribuie o nobleţe pierdută într-un pariu al conştinţei cu istoria în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, să intre în rândul castelor, nu influente, ci decizionale este extrem de mare. Mai ales că, din punct de vedere financiar, aceasta dispune acum şi de resursele necesare. Pentru că, dacă Parlamentul va fi momit cu aerul istoric al întregii poveşti (sau dus de nas de mânuşa iluzioniştilor liberali) şi va fi promovat un act legislativ, fie şi prin aprobare tacită, care să prevadă renunţarea la legea salică, atunci pretinsa casa regală va fi prcatic recunoscută şi reinstaurată în mod oficial la nivelul său interbelic. Ceea ce ar fi o neruşinare nu numai faţă de aşteptările noilor generaţii, ci şi faţă de tinerii care nu s-au jertfit în 1989 pentru a permite descendenţilor unui bătrân lipsit de conştinţă să revină la putere.

_________________

O RECUNOAŞTERE FIREASCĂ

Chiar dacă nu a făcut-o în mod oficial, Europa a luat o decizie radicală. Renunţarea la folosirea aşa-zisei limbi moldoveneşti în actele oficiale ale Uniunii. Decizia este de o importanţă capitală şi vine ca o palmă dată conducerii comuniste de la Chişinău.

Europa nu a avut nevoie de prea mult timp ca să-şi dea seama că la mijloc era vorba de o intoxicare venită dinspre Moscova. Iar faptul că oficialii Uniunii Europene au decis să nu mai recunoască existenţa unei aşa-zise limbi moldoveneşti nu este deloc întâmplătoare. Gestul a fost făcut în preajma summit-ului NATO de la Bucureşti, iar semnalul este cât se poate de clar pentru întreaga diplomaţie rusă.

La rândul nostru, deşi UE a evitat să facă prea mult zgomot în jurul deciziei sale, nerecunoaşterea existenţei limbii moldoveneşti de către oficialii UE trebuie să reprezinte momentul refacerii relaţiilor noastre cu Moldova. Mai ales că, dintr-un anumit punct de vedere, avem şi girul UE. Europa a recunoscut că România şi Moldova vorbesc aceeaşi limbă şi, chiar dacă nu-i convine, guvernul prorus de la Chişinău va trebui să accepte această realitate. Inclusiv dacă vrea ca Republica Moldova să intre în Uniunea Europeană.

Vestea acestei decizii a venit de la europarlamentarul Adrian Severin, dar nu a fost semnalată aşa cum se cuvine în Patria mamă. Dimpotrivă, o nefirească tăcere s-a păstrat asupra unei hotărâri radicale. Dar, să luăm părţile bune. Şi anume faptul că de acum înainte Comisia Europeană este decisă să nu mai utilizeze, în actele oficiale, sintagma de „limba moldovenească“. Un semnal ce va fi urmat, la nivel diplomatic, şi de alte foruri şi care reprezintă un blocaj evident al acţiunilor guvernului filorus de la Chişinău. Este şi un semnal dat de Uniunea Europeană Rusiei pentru a-şi limita tendinţele de influenţă asupra unor ţări din fostul bloc sovietic. Este poate chiar semnalul că puterea de influenţă a fostului stăpân de la Răsărit s-a diminuat drastic.

Deşi CE evită să facă şi o declaraţie, fie şi formală, în sensul deciziei luate, europarlamentarii români insistă ca această chestiune să fie tranşată definitiv şi printr-un act oficial. S-ar pune astfel capăt maşinii de intoxicări filoruse.

Decizia CE este una sugerată şi vine în urma solicitărilor lui Adrian Severin, adresate comisarului pentru Afaceri Externe şi lui Franco Frattini, fost negociator pentru România, de a i se transmite o serie de documente ale Uniunii Europene atât în limba română, cât şi în cea „moldovenească”. Severin subliniază că nu a primit două asemenea versiuni, ba, mai mult, i s-a precizat că „din acest moment menţiunea referitoare la limba moldovenească” nu va mai fi utilizată în nici unul dintre documentele UE. România şi Moldova vorbesc aceeaşi limbă, româna. Şi chiar dacă filoruşii de la Chişinău vor comenta multă vreme în „moldoveneşte”, decizia este luată. Noi trebuie doar să avem grijă să ne apărăm acest drept la Bruxelles.

Oricum, felicitări dl Adrian Severin, care dă o lecţie şi celor trei europalamentari români de etnie maghiară, arătându-le ce înseamnă interesul naţional.

_________________

PLANUL MAGHIAR

Cine a crezut că formaţiunile maghiare se împroşcau cu noroi în mod real, are acum dovada naivităţii sale. Tot conflictul afişat între UDMR şi PCM a fost doar o mascaradă, în faţa căreia, din păcate, multe formaţiuni s-au relaxat. De fapt, în vreme ce formaţiunile maghiare se acuzau reciproc, aruncându-şi chiar şi invective, în spate se lucra de zor la împlinirea pas cu pas a scenariului de prindere a României între fălcile menghinei iredentiste.

Lucurile sunt deja atât de avansate încât formaţiunile maghiare nici nu mai trebuie să mimeze presupuse conflicte interne pentru a-i ţine pe români cu garda jos. Lucrurile au ajuns la un asemenea nivel de persuasiune încât, fie şi din inerţie, maghiarii şi-au asigurat propagarea acţiunilor lor în sensul dorit. Cel puţin până după alegeri… Şi cum altfel când UDMR-ul, pretinsa aripă moderată a maghiarimii, a beneficiat şi beneficiază din plin de sprijinul cabinetului Tăriceanu, iar radicalii, aşezaţi în postura de victimă în falsul război intermaghiar, s-au bucurat şi se bucură de înţelegerea preşedintelui ţării? Faptele s-au aşezat atât de bine încât formaţiunile maghiarimii nu mai trebuie să încropească scenarii puerile ale dovedirii adversităţii dintre ele. Ale luptei pentru electoratul maghiar. Nu mai trebuie să se preteze la asemenea jocuri pentru a păcăli partidele româneşti. Acele partide, nu toate!, care, dând dovadă de naivitate (dar şi de complicitate în multe cazuri) au acceptat să susţină UDMR-ul, până la aducerea sa chiar la masa puterii, sub crezul că mai bine îi sprijini pe moderaţi decât să stai cu ochii pe radicali. Numai că în maghiarimea politică iredentistă din România nu există curente de „moderaţi” şi „radicali”. Aceasta a fost doar o marotă fluturată pentru manipularea opiniei publice. Cu toţii sunt, de fapt, extremişti care vor să vadă România însângerată.

Dovadă, „pactul” încheiat recent între principalele formaţiuni maghiare. O aşa-zisă înţelegere a moderaţilor cu radicalii. De fapt, un pact al veneticilor pentru destrămarea României, un mesaj prin care aceştia dau semnalul unei noi ofensive. O alianţă care demonstrează că în maghiarimea politică nu există nici pe departe fisurile reclamate, UDMR şi PCM convenind să susţină un prim-candidat comun. Deocamdată, este vorba de cel pentru Primăria din Satu Mare. Vor urma însă şi alte asemenea „reconcilieri”, şi nu numai, pentru alegerile locale. De altfel, filialele din Cluj-Napoca ale celor două partide maghiare s-au înţeles şi ele să se susţină reciproc în turul al doilea al alegerilor locale, iar o a treia alianţă UDMR-PCM va fi parafată şi pentru susţinerea candidatului uniunii pentru Primăria Târgu-Mureş. Mai mult, tot mai mulţi lideri ai maghiarimii au început să vorbească deschis despre o colaborare între UDMR şi PCM pentru alegerile din toamnă.

În acest fel acuzele dintre UDMR şi PCM (radicalii acuzând Uniunea că este o formaţiune care urmăreşte, în urma şansei de a fi la guvernare, doar îmbogăţirea liderilor săi, nu autonomia etnică, iar „moderaţii” reproşând PCM însăşi apariţia pe scena politică, fapt care ar diminua drastic şansele reprezentării maghiarilor în Parlament) se dovedesc acum cât se poate de penibile. Penibile aşa cum au fost cuvintele de liniştirea a acelora care au crezut în acest ping-pong iredentist.

În fapt, asistăm la unificarea forţelor iredentiste, la dezvăluirea făţişă a modului lor de acţiune, pentru prinderea României într-o menghină în care şantajul politic, pe de o parte, şi trădările unor formaţiuni româneşti, de cealaltă parte, vor putea închide fălcile cleştelui politico-economic pentru a asigura realizarea unui nou punct din programul de enclavizare. Controlul fluxurilor macroeconomice, sufocarea oricăror inserţii investiţionale non-maghiare, dar şi menţinerea degringoladei sociale în judeţele vizate. O „triadă” în care fiinţa românească este sufocată pentru a permite finalizarea planului maghiar în România.

_________________

PREGĂTIŢI CĂTUŞELE!

Timp de 17 ani nu am fost în stare să punem cătuşele nici unuia dintre aceia care ne-au vandalizat ţara. Economic ori spiritual. Nu i-am tras la răpundere nici pe aceia care s-au dedat la jefuirea economiei noastre, smulgând, distrugând şi fărâmiţind bijuteriile industriei româneşti, nu i-am trimis în boxele acuzaţilor nici pe aceia care au început să ne zdrobească moştenirea spirituală.

Privind în urmă, poate vom realiza, măcar în acest ultim sfert de ceas al grelei cumpene prin care trece ţara, că am greşit. Că am greşit că nu i-am arestat, judecat şi aruncat în temniţe pe acei corbii cu nume de oameni care au măcinat averea economică a ţării, dar, mai ales, că am greşit că nu i-am trimis acolo unde le era de fapt locul pe detractorii fiinţei şi spiritualităţii româneşti.

Privind în urmă poate vom realiza că ar fi trebuit să începem, de fapt, chiar cu aceştia din urmă. Cu detractorii. Cu aceia care ne-au înjurat poeţii, cu aceia care ne-au strivit în picioare valorile pentru care s-au sacrificat strămoşii noştri, cu aceia care, pârându-ne pe la fel şi fel de comisii, ne-au impus tăcerea pentru a-şi face ei auzite vocile piţigăiate de lăuze trăitoare pe spuza noastră. Şi poate că măcar acum acele înalte porţi la care s-au tot plâns, obţinând fel şi fel de bunăvoinţe vor realiza minciuna în care s-au lăsat afundate.

Din păcate, noi nu mai avem timp să aşteptăm. Nu mai este o glumă, nu mai este simpla agitaţie a unor minţi bolnave. Iredentismul nu mai este doar o plagă care supurează ocare la adresa valorilor noastre, are deja forţa unei mâini ai cărei ghiare stau să înjunghie, ca odinioară, trupul sfintei noastre ţări. Diferenţa e că nu va mai curge atâta sânge, ba, poate chiar de loc, dar ruptura va fi cu mult mai adâncă.

Prin programul pe care l-au lansat pentru pământurile româneşti pe care le vor alipite la trupul stafidid al patrie lor bolnave, „Noua descălecare“, liderii maghiari dovedesc că niciodată nu au încetat să ne urească. A fost doar un spectacol, iar zâmbetele libidinos-satisfăcute pe care şi le-au afişat când cel mai trădător premier pe care l-a avut România în istoria sa i-a primit în iatacul orgoliilor, frustărilor şi neputinţelor sale politice, au anunţat ura lor. Au anunţat mizeria pe care ne-o aruncă astăzi în faţă aceşti pui de cuci care ştiu doar să fure din bogăţiile altora.

Să le punem cătuşele! Da, dar înainte de asta, să punem cătuşele acelora care au alăptat gândurile iredentiştilor cu sucul propriilor trădări. Pentru că, geaba strivim buruienile, dacă nu radem odată cu acestea şi mâinile care le-au protejat.

Se prea poate ca, într-un final, întreg acest puroi secretat din osânza bolnavă a unei părţi din ţara vecină să fie eliminat chiar de mâna Europei. Deja, iredentismul nu mai este o ameninţare doar pentru România, ci prin zonele pe care le vizează, prin orgoliile secesioniste pe care le alimentază, este o ameninţare pentru întreg continentul.

Noi, însă, nu putem aştepta. Pentru că în clipa în care se va trezi Europa, pentru noi s-ar putea să fie prea târziu.

_________________