~Victor Martin: „Capitalism cu beizadelele burghezilor proletari“

Cu mai mult timp în urmă, un cotidian central s-a apucat să ne propună o serie editorială care aduna, cu argumente, fapte şi opinii, 200 de tineri sub 35 de ani, susţinând că aceştia sunt cei pe care putem miza în următorii ani, ca pe caii de bătaie ai luptei pentru promovarea capitalismului real. Demagogic, eram asiguraţi că îi vom cunoaşte şi ne vom întâlni cu ei în paginile publicaţiei, deoarece e important să-i ştim, căci ei vor schimba viaţa; ei, cei formaţi în libertate, fiind suflul nou care a început să anime societatea românească, cel al dorinţei de victorie.

Ni se spunea, de parcă n-am fi simţi-o pe pielea noastră că, deocamdată, cunoasteam o alta generatie, a dinozaurilor, care are conştiinţa de clasa, care traversează frontierele doctrinelor politice, care, prin compromis, neputinţă ori ticăloşie, asigură înapoierea Romaniei. Exact în spiritual lecţiilor politice de altădată, cotidianul ne spunea că: “generaţia dinozaurilor pare să se afle încă la putere. În realitate, ea e pe cale de dispariţie. Dar dispariţia dinozaurilor nu se poate produce peste noapte. Romania modernă, Romania anului 2007, Romania voastră şi a noastră va consemna dispariţia lor. De aceea vă facem cunoştinţa cu cei ce vor urma, Generaţia Aşteptată.”

Nu ştiu la ce „conştiinţă de clasă” se făcea referire, când, de la început, era vorba de tinereţe, bani şi succes. Chiar descendenţi ai dinozaurilor, tinerii de succes n-au habar de clase sociale sau ideologii, pentru simplul fapt că, dacă au existat ceva urme ale acestora, n-au interesat pe nimeni. Tinerii nu se formează „în libertate”, dacă libertate se poate numi dictatura financiară în care trăim, ci în familie. Aici, e vorba de educaţie, nu de cultură. În dictatură sau în libertate, educaţia ţi-o imprimă familia. Poţi avea o educaţie liberală în mijlocul celui mai crunt comunism sau poţi avea o educaţie comunistă în ceea ce unii percep a fi capitalismul actual. Cum s-a spus, capitalismul actual e „de cumetrie”, iar cumetri sunt cei care au avut cu ce pleca în afaceri. Cei care aveau bani, dar nu-i lăsa Ceauşescu să-i folosească, erau chiar oamenii lui. Dacă Nicu, beizadeaua şefului, îşi permitea să piardă 1 milion de dolari la ruletă, e logic faptul că nici membrii M.A.N sau ai administraţiei locale comuniste nu erau nişte amărâţi. Nu toţi, dar cei mai mulţi îmbogăţiţi tineri de azi sunt descendenţii acestora şi sunt atât de proşti, încât tragi concluzia că, de fapt, tot „dinozaurii” conduc. În spatele celor de mâine, vor sta cei de azi, şlefuiţi între timp.

Cei care nu au pornit direct cu banii dinozaurilor şi îi slujesc în prezent, au pornit de la alt dinozaur, capitalul străin, numai că relaţii cu partenerii străini n-au avut decât tot burghezii proletari. De fapt, modul cum au ajuns bogaţi „tigri” tineri prezentaţi rezultă chiar din comentariile celor care îi ştiu, aflate în subsolul paginii. Sunt tineri admirabili, sublimi, dar când tac şi nu-i vede nimeni cum transpiră când citesc, vorba lui Pleşu.

La învârtit banii, la afaceri speculative, se găsesc mulţi tineri bogaţi, dar e lipsă de ei acolo unde ar trebui să fie: în industrie sau agricultură, sectoare productive care folosesc tuturor, nu numai lor, personal. Aici, ideile trăsnite, haioase sau de-a dreptul banale abundă. Banii vin mai mult din activităţi protejate politic, petrol, păduri, sau din vicii, alcool, tutun, nu din sectoare realmente productive. Nu are nimeni intenţia să-l facă pe român să trăiască puţin mai bine, ci să trăiască puţin. Industria pompelor funebre trebuie ajutată cumva. La noi, până şi costumele mortuare sunt second-hand.

Bătălia nu se dă pe idei, ci pe şpăgi. Nu reuşeşte decât cel care are bani de undeva. Văzând cât sunt de scumpe medicamentele, tinerii fără pile nu se bagă în afaceri, îngroşând, în cazul în care nu prind o slujbă în străinătate, rândul slugilor prost plătite şi neurastenizate din ţară. Discrepanţa salarială dintre manager şi salariat e  foarte vizibilă. Nu e plătită calitatea muncii. Nu e plătită nici măcar cantitatea muncii. Plăţile sunt foarte arbitrare şi de neînţeles. Cel mai bine sunt plătite amantele, soţiile, nepoţii sau surorile. Cu principii din astea, viitorul e sigur, adică vine el, odată şi odată, dar lipseşte cu desăvârşire.

Prezentate de unul dintre ei, există chiar şi nişte elemente definitorii ale tânărului de curând îmbogăţit: ”Este o generaţie mult mai profesională. Generaţia mea a făcut multe lucruri după ureche, multe prostii, am învaţat din greşelile noastre. Generaţia aceasta învaţă din greşelile altora. Sunt mai şcoliţi, mai „spălaţi“.

„Greşelile” invocate de acest tânăr, ca şi greşelile bătrânilor oameni de afaceri, nu se fac tot pe spinarea altora?

“De asemenea, corporaţia i-a cam spălat pe creier. Spun tot felul de fleacuri îmbracate în vorbe frumoase şi cred că sunt importante. Nu ştiu ce este valoros şi ce nu, pentru că organizaţiile mari nu ofera niste modele. Acestea trebuie luate ca rău necesar, nu ca model de urmat”, e o frază care încheie portretul-robot al promovatului om de succes tânăr, spusă chiar de un tânăr.

Tinerii oameni de afaceri de la noi îşi fac un titlu de glorie şi din modul improvizat de a lucra, considerând de laudă să facă afaceri din mers, fără un model, cu un stil de lucru personal impus angajaţilor, care, adesea, au renunţat la studii, mai mult tenace decât cultivaţi, fără repere; aceştia au şcoala vieţii din România. Alţii au studii în străinătate, dar, şi aceştia, cărora le-a plătit cineva studiile, şi primii, nu au putut porni un proces tehnologic dintr-un salariu de mizerie. Cine e prost să creadă că se poate lua un doctorat numai pe merit, acela e de două ori prost: că e naiv şi că e ipocrit.

Ca să pătrunzi în politică, nu ajunge să ai un masterat. Îţi trebuie şi o rudă sau bani. Şi, dacă ai pătruns în politică, la modul cum se face politica azi, nu te bagi ca să te căpătuieşti, punând banul în faţa moralei? E adevărat, sunt mulţi tineri cu şcoală, dar mentalitatea de a nu face nici un bine sau, într-un caz mai fericit, de a nu face nici un rău, e greu de crezut că va dispare la „generaţia aşteptată”. Unul dintre tinerii politicieni de aşa zis succes, fiul tatălui său, declară cu mândrie că are ca principiu călcatul pe cadavre.

În politică, la datul cu gura, se mai găsesc întreprinzătoare. La afaceri, obrăznicie violentă şi învârtitul banilor nu se prea găsesc femei.

În politică, oamenii tineri sunt mai temperaţi; temperaţi de ăi bătrâni. Aici chiar că îţi trebuie experienţă şi nu te poate împinge nimeni de la spate.

Atunci când majoritatea instituţiilor merg prost, înseamnă că sistemul nu e bun şi trebuie schimbat. Nu e nimeni atât de optimist să creadă că nişte tineri români vor putea schimba sistemul anchilozat, nici dacă ar şti cum să facă. Din păcate, nici măcar nu se pricep. Sau din fericire. Tânăr sau bătrân, patronul are tot timpul dreptate.

„Omul nou” aşteptat este omul cu putere nouă, sporită. Nu ştiu mulţi bătrâni ce să facă, atunci când capătă puterea. Tinerii, nici atât. Ei se îmbată mult mai uşor cu vorbe. Sunt mai mulţi bătrâni proşti decât tineri înţelepţi. Problema puterii nu e cantitativă; se pune problema unui alt fel de putere: puterea bunului simţ. Puterea bunului simţ cu nesimţiţi?!

Deocamdată, până să schimbe cei 200 sau mai mulţi viaţa copiilor noştri cu „suflul lor nou”, vedem cum ne-au schimbat viaţa tinerii de azi, aroganţi şi inflexibili, ca părinţii lor, din răul comunist într-un capitalism de tip mafiot. Şi în comunism, şi în mafie, „la famiglia” este celula de bază a societăţii. Dinozaurii nu vor dispare; vor trece la umbră. În condiţiile în care, chiar ieftin, avem de-a face cu mesianismul, lucrurile stau în două feluri: ori e ceva dogmatic, religios, la mijloc, ori nu e nici un mesianism şi, în cazul ăsta, nu avem ce aştepta.

Prin anii ’50, au încercat şi comuniştii un demers asemănător, de reclamă la tinerii lor, adunaţi de pe coclauri sau de pe străzi. Până la urmă, au clacat, fiind nevoiţi să aducă din puşcării profesori bătrâni. Să vedem de unde iau cei de azi profesori bătrâni de acel tip, când profesorii bătrâni de azi sunt chiar mai proşti decât cei pe care ar trebui să-i educe. La aşa bătrâni de seamă, nu se prea nasc în veac pui de lei; poate pui de diviziuni ale leului.

S-a ajuns până acolo, încât să se afirme că învăţarea integralelor nu are nimic a face cu managementul; poate dezlegarea integramelor.

În condiţiile în care e superfluu să vorbim de succes, în lipsa experienţei de viaţă şi profesionale, ziarul a început o campanie de promovare a tinerilor de succes, asigurându-ne că aceştia sunt embrionul capitalismului de mâine. De ce ar reprezenta aceştia viitorul nostru capitalist n-am prea înţeles, mai ales datorită faptului că e prea devreme să vorbim de capitalism, în sensul celui din Occident, atâta timp cât, atunci când ne e lumea mai dragă, vine o mineriadă şi ne dă cu 20 de ani înapoi. Politica românească e ca o sârbă în căruţă: cinşpe ani înainte şi douăzeci înapoi.

La noi, demni urmaşi ai Romei, circul şi pâinea se dau în mod original: când se termină circul, ni se ia pâinea. Nu văd de ce ar fi tinerii prezentaţi mai capitalişti decât sistemul postcomunist care i-a generat.

„La trecutu-ţi mare, mare viitor” e un vers care ne arată tot timpul viitorul. Datorită talentului românului de a transforma unele înfrângeri în victorii, la masa negocierilor, trecutul nostru e plin de victorii imaginare. Mai rău; azi negocierile se poartă la masa verde, dar aceasta e încărcată cu bunătăţi şi, la căldurică, mai degrabă se transformă victoriile sporadice şi minuscule în veritabile înfrângeri financiare, plătite din buzunarul contribuabilului. De-a lungul veacurilor, n-a contat victoria, ci sărbătorirea ei; nu se face românul neamţ peste noapte, ci „rumân”, cum îl denumeşte ironic un dinozaur al tenisului de câmp.

De fapt, demersul actual ne arată şi faptul că, precum Ion Ţiriac, fac şi alţii sport pentru a se îmbogăţi. Nu se îmbogăţesc pentru a-şi crea timp pentru sport. Sportul a devenit un scop, o afacere, unde se câştigă bine, atunci când eşti în culmea gloriei. Pepiniera de sportivi tineri şi bogaţi nu-şi pune problema de unde vin banii. Ei cred că banii câştigaţi li se cuvin şi, atâta timp cât există microbişti, chiar li se cuvin, dar, în aroganţa lor, nu şi-au pus niciodată problema ce s-ar fi făcut dacă ar fi fost nevoiţi să înveţe carte. Sportul e susţinut în detrimentul învăţământului, pe care nu-l ajută cu nimic.

La început a fost o glumă, dar acum, diplomaţia chiar este lăsată pe mâna sportivilor.

Învăţământul e sărac deoarece e făcut pentru oameni săraci. Nu poate fi salvat decât trimiţând şi bogătaşii la şcoală. Veţi spune că bogătaşii tineri au făcut deja o şcoală. Ei, şi la ce le-a folosit!? Mulţi profesori de informatică nu ştiu nici măcar să pornească un calculator. Sunt pline discotecile de studenţi care îşi cumpără examenele, viitori demni reprezentanţi ai unei „foarte aşteptate generaţii” de oameni de succes financiar.

Tot aşa cum au bani ciobanii şi copiii lor, aşa au şi tinerii sportivi bani, dar, ca şi primii, nu ştiu la ce folosesc. Magazinele unde nu intră nimeni şi spaţiile de închiriat goale sunt doar un exemplu din sute de exemple privind modul cum pot fi îngropaţi banii în ziduri, bani care trebuie să circule şi să producă profit.

Am văzut istoriile alternative din care copiii noştri ar fi trebuit să înveţe despre tot felul de  prezentatoare TV sau ziarişti ai secundei.

Nici economiştii, etologii, istoricii, psihologii, medicii, psihiatrii, fizicienii, roboticienii, informaticienii, chimiştii, sociologii sau antropologii nu sunt tineri de succes în ţara noastră; de succes financiar, nici atât. Cei prezentaţi nici nu lucrează în România, unde nu-ţi poţi face onest şi bine plătit nici o meserie. Poate dincolo de graniţe, unde învaţă şi mulţi români din aceştia, pe banii cine ştie cui, dar acolo nu sunt consideraţi savanţi. Sunt consideraţi oameni normali, cu meserii obişnuite, dar cu bani. Din ceea ce la alţii e lucru obişnuit, noi am căpătat meteahna de a face ceva de excepţie. În plus, există o obedienţă nefirească faţă de tot ce vine de dincolo de graniţe, mai ales dacă e la modă, cum sunt proiectele comunitare acum.

Oamenii aceştia de afaceri, promovaţi de cotidian, care se consideră a reprezenta capitalismul viitorului, o vor lălăi, pe la chefuri interminabile sau prin străinătate, aşa cum au făcut şi strămoşii lor. Presupusul lor modernism se va lovi de zidul tradiţionalismului. Peste câţiva ani, au burţi, cefe groase, chelii şi jeep-uri încă de acum.

Tinerii luaţi în discuţie vor să construiască un viitor capitalist şi nimeni nu-şi pune problema cu ce bani. Unii muncesc de se spetesc în străinătate, să trimită bani în ţară, în timp ce alţii, din banii plătitorilor de impozite înrobitoare, îşi îngroaşă conturi în paradisuri fiscale. Nu vrea nimeni să spună cât de subţiată e masa monetară circulantă a României. Nu circulă destui bani între producător şi consumator, nu apare o producţie competitivă. Nu apare producţie competitivă, moare şi consumatorul. Nu ne contrazice nimeni când spunem că, la noi, se produc cele mai bune lucruri proaste.

Tinerii şacali sunt plombaţi mai mult la firme străine, care nu au prea multe în comun cu un presupus capitalism autohton. Nu avem ce fel de capitalism să exportăm; în schimb, primim greu sfaturi de la alţii, dând dovadă de mult orgoliu nefondat. Până la export, de bunuri, servicii, politici culturale sau sociale, exportăm vicii: lene, hoţie, cerşetorie, mizerie. Occidentul ne poate civiliza, dar, acolo, pe terenul lui; conducătorii noştri se iluzionează în a crede că 1 ianuarie 2007 a schimbat ceva din mentalitatea noastră balcanică. Dimpotrivă, ne-a accentuat-o. Fulguraţiile de capitalism sănătos, pătrunse la noi, sunt prea puţin.

Puneţi cel mai deştept manager tânăr din România în fruntea Microsoft şi veţi vedea ce se întâmplă! Nu e greu de anticipat.

Am făcut aprecierile de mai sus, fără să iau în seamă discriminarea evidentă dintre bătrâni şi tineri, mergând pe ideea că nu bătrânii sunt, de fapt, cei discriminaţi de demersul ziarului, ci tinerii. Am arătat că tinerii au fost, sunt şi, probabil, vor fi marionetele îmbogăţiţilor post revoluţionari. Majoritatea firmelor angajează tineri sub 35 de ani, cu salariu minim pe economie. Din salariul pe care îl cere un vârstnic cu experienţă, sunt plătiţi 3-4 tineri. Suntem încă la nivelul capitalismului de cantitate. Şi de faţadă; managerii afişează costume, frizuri, maşini mici şi un limbaj diplomatic, spun ei, elevat. În realitate, totul e spoială de cultură şi civilizaţie. Trist e că faţada primează în faţa conţinutului; avem, încă, o prea mare cantitate de prostie. Prea multe vânzătoare cu diplomă, care nu ştiu ce înseamnă „perpendicular”. „Irefutabil”, nici atât.

În demersul amintit, vedem milionari tineri, sănătoşi şi prosperi. Nu vedem nici un milionar tânăr urât sau nefotogenic. E imposibil să existe doar bogătaşi tineri şi frumoşi. Trebuie să existe printre ei câţiva şchiopi, chiori, ciungi, saşii sau nefotogenici. Nu deschidem subiectul prostiei, deoarece aceasta nu apare în poză; nici în curriculum vitae. Nu vorbim nici despre copiii ţiganilor, îmbogăţiţi de părinţii lor din buzunarele noastre. Nu vorbim nici de lene, în ţara unde se spune că, acela ce munceşte, nu are timp să câştige. Nu vorbim nici de batrânii care se simt mereu tineri, mai ales din nesimtire, ca masă votantă, şi îi tot dau zor cu cât de mult au muncit ei în viaţă.

Declaraţiile de avere ale fosilelor de la partide, guvern, parlament sau administraţia locală au făcut mulţi milionari tineri peste noapte. Ca să nu piardă funcţiile aducătoare de bani, multe notabilităţi au ieşit din incompatibilitate pasând averea la copii sau nevestele tinere. Totul, pe banii contribuabilului şi, mai nou, pe banii Uniunii Europene, Băncii Mondiale sau F.M.I. Nu le aminteşte nimeni faptul că vine şi ziua scadenţei, când, ca şi pe sârbi, se vor testa şi pe noi bombele cu defragmentaţie.

În acest fel, s-a creat  foarte repede ceea ce cotidianul respectiv a numit „generaţia aşteptată”. O fi generaţia asta aşteptată de cineva, dar se uită un lucru: averile nu se fac aşa, de azi pe mâine, ci în mai multe generaţii, cu trudă şi multă răbdare. Vorbesc de averile reale, pline de încărcătură morală, nu de averile generate de vid legislativ sau oportunităţi postrevoluţionare.

Mai mult decât atât, cotidianul  susţine că, imediat după lansarea proiectului, site-ului şi forumului, telefoanele şi faxul au fost asaltate de mesaje de felicitare şi de sustinere, cei 200 de bogătaşi tineri monitorizaţi stârnind entuziasm şi curiozitate, „generaţia aşteptată” fiind „foarte aşteptată”. De ce o fi stârnind o sumă de bogătaşi tineri „entuziasm şi curiozitate”? Poate din cauză că oamenii au fost întotdeauna fascinaţi de bogăţie şi lux, mai ales într-o ţară unde aceste deziderate sunt, structural şi organizatoric, greu abordabile.

Într-o bună zi, societatea va fi condusă de tinerii care au, azi, sub 35 de ani. Mulţi spun că vor ajunge la o aşa înaltă moralitate şi atât de experimentaţi, de nu-i va mai ajunge nimeni. E posibil, dar numai atât. Anticiparea se face, totuşi, având în vedere startul, care e cam prost. E adevărat că, pe parcursul cursei, unii pot recupera, dar, vorbind statistic, aceştia sunt puţini, iar trecerea lor va fi bruscă, brutală. Am văzut, activiştii de partid comunist au devenit cei mai răi dogmatici religioşi. Când te înveţi cu canoanele, nu mai renunţi la reflexul tău condiţionat, indiferent de dogmă: comunistă sau religioasă.

Dacă am auzit de un partid al bărboşilor, al băutorilor de bere sau al moldovenilor, e posibil să auzim şi de un partid al tinerilor bogătaşi de succes.

Când un cotidian face un demers aşa banal, cum este acela de promovare a tinerilor deja promovaţi, înseamnă că a primit ordin, iar ziarele nu primesc ordine, lăudându-se tocmai cu independenţa; înseamnă că e în pană de subiecte sau un salariat îşi face şi el de lucru, să câştige uşor o pâine.

VICTOR MARTIN