~Lelia Elena Radulescu : Calatorie prin Vlahia Mare

Azi, ieri si … odinioara

Motto: Sa-mi fie glasul clopot ce rasuna / Ca un cioban ce turma-si mana, /S-auda neamul meu dorit! /Sa stie potera pagana /Ce sta la panda; adormit /E neamul meu, dara trezit, / E leu flamand de-o saptamana!/Armanii-s toti – popor unit! /O, Doamne, scapa-ne de la furtuna,/Si neamu-mi fie izbavit,/Fa-mi glasul clopot ce rasuna!”(George Murnu)

Ellada, tara viselor! Toata lumea si-a dorit s-o poata vizita, sa traiasca experienta inedita a intoarcerii pe cararile timpului pana in zorii antichitatii, a conversatiei cu Zeus Olimpianul, printre lacrimile de bucurie ale chiparosilor si zambetele calde ale leandrilor infloriti, care au iesit la marginea drumului sa ne intampine fluturand batistute in diferite nuante de alb, roz si rosu.

Si, indiferent daca omul se afla la prima calatorie in strainatate, sorbind cu ochi rotunzi de mirare tot ceea ce-l inconjoara, sau a mai colindat si alte colturi de lume, aceasta intalnire cu izvoarele culturii europene ii lasa oricum o impresie puternica.

S-au scris numeroase jurnale de calatorie prin Grecia, poate chiar, de atata folosinta, expresiile poetice definitorii s-au demonetizat. De aceea eu nu intentionez sa scriu acelasi lucru, chiar daca albastrul Egeei si albul-cenusiu al monumentelor m-au fermecat si pe mine, in cele doua calatorii – “de azi si de ieri”.

Ar fi fost bine ca Grecia sa ramana exclusiv la aceasta imagine, de patrie a zeilor antici, a dulcilor melodii cu acompaniament de buzuki, a democratiei si a culturii universal admirate – numai ca exista si reversul medaliei, cel care m-a indemnat, cu lacrimile in suflet, sa povestesc despre partea de calatorie prin tinuturile istorice ale Vlahiei Mari de odinioara, care au vazut turmele celnicilor armani vestiti, caravanele farserotesti care transportau marfuri si vise de libertate pana la Viena sau Florenta, si pe haiducii mandri care-si aparau satul si limba impotriva cuceritorilor de orice neam.

De aceea pelerinajul de suflet pe care il descriu acum incepe cu legendara cetate ridicata in cinstea printesei Thessaloniki de catre tatal ei, regele Filip al Macedoniei, ca sa-i fie de zestre la casatoria cu generalul Cassandros, si cantata, armaneste, de Hristu Candroveanu:

“Te striga prin cele istorii

Strabuna ta Therma – Saruna:

Nu-nvie etnia-ne draga?

Din nou laolalta sa fim?”

Umbra regelui Alexandru pluteste peste oras si peste golf, peste castelul construit de imparatul Galerius si fortificat apoi de cavalerii cruciati, peste Rotonda si Turnul Alb – si parca te astepti, in amurg, conform legendei, ca Gorgona sa se ridice pe o stanca de la intrarea in port si sa-l intrebe pe marinarul de cart: “Mai traieste regele Alexandru?” Dar matelotii greci, dupa mai bine de doua milenii, au invatat cum sa-i raspunda sirenei, asigurandu-si protectia ei: “Traieste si domneste, ani fericiti!”

Cu toate acestea, istoria a vrut altfel – si in anul 576, pe drumul roman al Macedoniei, Via Egnatia, martora atator confruntari de arme, o victorie a fost castigata din greseala, datorita primelor vorbe armanesti care au rasunat pe acest drum, fiind apoi sapate in piatra, spre neuitare: “Torna, torna, fratre!”

Le-am rostit si eu, la randul meu, stand de vorba cu urmasii unora dintre soldatii ce au defilat, pe vremuri, pe Via Egnatia – si m-am bucurat pret de o clipa ca aici inca nu au murit de tot cuvintele – pentru a ma intrista apoi din nou.

Da, atat batranul din Ianita, intalnit in gara la Salonic, cat si cel ce strajuia trecatoarea Tembi, spre Larisa, inca mai vorbeau armaneste – presarandu-si convorbirea, pe alocuri, cu cuvinte grecesti – destainuindu-mi cu durere ca, daca fiii lor mai stiu, cat de cat, armaneste, pe nepoti nu i-au invatat deloc, prada superstitiei prostesti ca invatarea limbii materne le-ar putea stanjeni copiilor succesele scolare in limba greaca.

Atat lor, cat si altor armani pe care i-am intalnit in drumurile mele “de ieri si de azi” (aflate la distanta de patru ani), le-am surprins in priviri nestavilita uimire cand le-am povestit ca in Romania exista carti, ziare, reviste armanesti, ca, pe langa traditionalele nunti, se tin baluri la care se intrec formatiile in interpretarea cantecelor vechi si a altora mai noi…

Asa ca, pe masura ce raul Pinios isi unduieste cararea prin trecatoarea Tembi, insangerat de apusul soarelui si de tristetile mele nerostite, privesc crestele Pindului cu admiratie si recit, in gand, versurile lui Nusi Tulliu:

“Bunule, iubite Pind,

Palma-mi fac streasina la frunte

Si zaresc paduri-cascada

Potopindu-mi-te, munte,

Pana-n cuiburi de zapada.

Doamne, ce de mai paduri-

Valuri, valuri revarsate,

Ce ascunzatori de furi!”

Cu haiducii de odinioara, cantati in legende, nu m-am intalnit. Capitanii viteji Nacea si Giuvara au fost ingropati, acolo, in crunta uitare, sau cel putin mie asa mi s-a parut. Acum se povestesc doar alte fapte de vitejie – cele ale Eteriei si ale partizanilor din cel de-al doilea razboi mondial, care s-au umplut intai de glorie in lupta impotriva nemtilor si italienilor, ca dupa aceea … sa mai gaseasca armelor si … alte utilizari.

De aceea nu-i nici o mirare ca in drumurile mele n-am vazut decat papusi in costum traditional din aceasta zona – in magazinele de amintiri pentru turisti – insa chiar si acestea purtau pe cap basma greceasca, nu traditionala “ciceroana” a farseroatelor.

“De-argint e Ciceroana,

Pe frunte – diadema –

Si-o poarta farseroata

Cu cinste – ca pe-o stema.

…Tu amintesti de Farsala,

De Cezar si Pompei –

Ce aprig s-au batut

In muntii acestia grei.

…Pe campuri se astern

Taceri, cu pasi lunari –

Acolo-i Larisa: ochiul

Unei Valahii Mari!”

Ciceroana de argint cantata de George Perdichi am vazut-o doar in Muzeul Etnografic din Atena, impreuna cu alte podoabe ale “femeilor vlahe din Thesalia” – insa am trecut prin Farsala, cea care a dat nastere neamului viteaz al farserotilor, si prin mandra Larisa.

Celebra punte armaneasca din balada sora cu cea argeseana a Mesterului Manole nu am trecut-o, sa vad daca tremura ca trupul femeii jertfite, insa am incercat sa strabat alte punti, mai subtiri – cele catre sufletele oamenilor.

In calatoria “de ieri”, intr-un magazin dintr-un orasel al Campiei Thesaliei, am stat de vorba cu paplu Vasili, intr-o aromana melodioasa, despre vremurile de acum si de odinioara, despre cantece si traditii, despre Ianni, fiul lui, care abia daca mai stie cateva vorbe aromane, insa rosteste cu mandrie ca el “e vlah, farserot!”

Auzise ca in Germania si in America sunt comunitati armanesti importante, si ca pe undeva ar exista si un ziar armanesc… I-am precizat ca “Zborlu a nostru” apare la Freiburg, iar “Frandza Vlaha” la Bridgeport, si ca unele numere le-am citit si eu, la cenaclul “George Murnu”, i-am povestit si despre realizarile celor din Bucuresti si Constanta… La despartire, induiosata de cele auzite, i-am promis ca ii voi trimite o caseta armaneasca inregistrata de vreo formatie vestita de pe la noi.

Si iata ca “azi” strabat din nou Campia Thesaliei, pornind din Paleo Farsala, spre intalnirea cu paplu Vasili, si am in plasa, scumpa comoara, doua casete cu “Gramostea”: ce cantece vechi am putut eu aduna cu dor, cu gandul de a limpezi putin, in cuibul farserotesc din Pind, “fantana neamului” pe care apostolii culturii mi-au lasat-o mostenire de suflet si mie.

Autobuzul inghite kilometrii, strabatand orasele frumoase, de oameni gospodari: Karditsa si Trikala. Casetofonul soferului (sau poate o fi vreun post de radio) ne delecteaza cu cantece grecesti care, in alte conditii, mi-ar placea – insa acum mie parca imi vine sa strig impreuna cu Costa Belimace:

“Ziceam de farseroti,

De fala lor cea veche,

De alti armani, de toti…

O, neam fara pereche!

Va cheama-acum, pustii,

Cei munti cu reci izvoare;

O, largi gospodarii

Cu turme de mioare!”

Prietenele cu care am plecat din Bucuresti, aflate la prima intalnire cu Ellada, comenteaza, entuziaste, tot ce vad, intrebandu-ma uneori cate ceva. In fata mea, un barbat in uniforma de feroviar ne urmareste cu atentie si, la un moment dat, ma intreaba in greceste de unde suntem. Ii raspund ca din Romania, iar el zambeste cu satisfactia muta a celui care a castigat un pariu cu sine insusi, dupa care rosteste clar, armaneste, urmarindu-mi reactia: “|i fati, lea feata?” “Multu ghini!”, replic eu zambind.

O alta fata, din fata lui, ma intreaba si ea ceva. De fapt, ei vor sa inteleaga care ar fi asemanarile si deosebirile dintre cele doua izvoare de traco-latinitate, din nordul si din sudul Dunarii – asa ca, de data aceasta, eu vorbesc romaneste o vreme, dupa care ma intorc la aromana si greaca- fiindca vocabularul lor armanesc este simplu, sarac, si cand nu-si mai gasesc cuvintele, trec automat la greaca.

Pe fata o cheama Eleni, este vesela, si ne imprietenim repede. Ea spune ca si soferul este arman, numai ca n-a invatat sa vorbeasca armaneste.

“Foarte rau!”, ma incrunt eu, “si cum ramane cu <Parinteasca Dimandare>? Odata cu limba nu se pierde si neamul?”

Am vorbit armaneste, soferul nu m-a inteles, dar atat Eleni, cat si varul ei, feroviarul, se uita la mine cu ochi mirati. Despre ce <dimandare> poate fi vorba?

Inghit un nod greu in gat si parca nu-mi vine sa cred ca exista armani – dintre cei care inca mai vorbesc armaneste – care n-au auzit de “Parinteasca Dimandare”, imnul tuturor armanilor, cantat la Bucuresti, la Skopje, la Freiburg si la Bridgeport. Rostesc, clar, rar, versurile lui Costa Belimace, si privirile lor uimite ma urmaresc. Nu, n-au auzit niciodata, cu siguranta – si nici nu se cutremura ascultand acum, fiindca sunt la fel de sigura ca nu inteleg toate cuvintele. Le vorbesc despre George Murnu si Costa Belimace – si nu le vine sa creada ca Pindul lor natal a nascut si poeti aromani renumiti, nu au auzit de ei.

Ma intorc pe scaunul meu cu sufletul greu de cele aflate. Fantana secata, ori aproape secata, ma apasa. Nu mai am cuvinte – gandurile triste ce-mi cutreiera mintea acum nu au nevoie de ele.

Feroviarului, insa, abia acum i-a venit cheful de vorba. Imi povesteste ca el, de fapt, nu este de aici, ci dintr-o comuna mare, de mai departe. “Ai auzit de Samarina?” ma intreaba. Sigur ca da- totusi, in locul acestui raspuns simplu, am gasit altul – si ii fredonez, incet, la ureche, cantecul meu preferat:

“Mai, feciori din satele armanesti,

Feciori din Samarina,

Voi, flacai voinici…”

Ochii i se rotunjesc a uimire, iar zambetul i se largeste. O striga pe verisoara-sa, in greceste: “Eleni, fata asta imi canta in armaneste <Pedia tis Samarinas>, daca i-am zis ca sunt de acolo!”

Incepe si el sa cante, tare – refrenul in armaneste, strofele in greceste. Canta si Eleni, si inca vreo doi – versiunea greceasca. Soferul ia microfonul, si autobuzul rasuna cu dor – “Pedia tis Samarinas, more pedia kaimena!”

Si eu as spune la fel – “more pedia kaimena!”, adica “bietii de voi, samariotilor” – fiindca v-ati pierdut limba si v-ati tradus cantecele…

Prietenele mele se amuza, nu inteleg cum am ajuns sa dau tonul la acest concert original. Eu cant in armaneste, imi place atmosfera, insa parca in acelasi timp imi vine sa si plang, auzind in jur doar versurile grecesti.

Cantecul se stinge, iar eu iau o hotarare: o caseta armaneasca i-am promis paplui Vasili, o caseta va primi; pe cealalta i-o dau samariotului, s-o asculte impreuna cu verisoara-sa si cu tot neamul si toti prietenii – sa mai ofer, deci, cuiva, un ulcior cu apa din“fantana neamului”.

Samariotul si Eleni se bucura de darul meu neobisnuit. Fetele, care stiau ca am casete pentru paplu Vasili, nu inteleg ce m-a facut sa daruiesc una dintre ele, pe drum, unui necunoscut. Ma privesc o clipa cu mirare, dupa care isi spun in gand: “in fond, sunt ale ei, face ce vrea!” si sorb din nou peisajul.

Si eu ma bucur, in strafundul sufletului – am constiinta ca am facut exact ceea ce trebuia.

Numai ca bucuria mi-e de scurta durata. Soferului nu i-a scapat nimic din vorbele si gesturile mele – si nu i-a picat bine faptul ca am oferit cuiva caseta armaneasca. Se incrunta si ma acuza ca fac propaganda. Nu-i inteleg toate cuvintele – cu atat mai mult acum, ca m-am infuriat si mi-e mai greu sa ma concentrez – insa ma cearta zdravan, iar finalul il inteleg in intregime, si ma musca de inima: “…Va stiu eu pe voi, astia! Eu am fost la Atena si mi s-a explicat: noi de fapt suntem greci, si aromanii ne-au obligat sa le adoptam limba, de nevoie…”

Vad negru in fata ochilor de furie. Odinioara, la cenaclul “George Murnu”, domnii Vasile Barba si Athanasie Nasta ne povestisera ce minciuni se spun in Grecia, de la Venizelos incoace (ca parca inainte, cu arderea Moscopolei si-a Gramostei, cum fusese?). Se pare ca pana nu vezi, nu crezi pe deplin…

Nu m-am certat cu el. Nu avea nici un rost, era prea convins de cele afirmate si prea pornit impotriva mea si a tot ceea ce reprezentam eu pentru el.

Intre timp, samariotul si verisoara-sa coborasera la Trikala. Eu tremuram toata, incercand zadarnic sa ma calmez, sub ochii prietenelor care nu intelegeau ce am avut de impartit cu soferul. “Era gelos ca nu i-ai dat lui caseta?” ma intreaba una dintre ele. “Nu, a fost o disputa politica, va povestesc altadata!”

Incerc sa uit incidentul – dar imi vin in minte versurile lui Zicu Araia – si cata dreptate avea!

“Voi, stelelor ce lunecati

Pe cerul – margarint

Si-n lumea sufletelor mergeti

Ca picaturi de-argint,

Voi mortilor le spuneti, zau,

Ca flamura alb – albastra

Priveste cu ochi foarte rau

Dulcea limba a noastra.”

Nici nu stiu, pierduta in ganduri, cand am ajuns la Kalambaka. Soferul striga pentru toti numele orasului, si se incrunta din nou la mine, in semn de dusmanos ramas bun. Bine ca intrebasem inainte de… “conflictele armate” tot ceea ce trebuia sa aflu despre orarul de intoarcere!

Privesc oraselul de la poalele Pindului, de straja celor cinci cetati ale ortodoxiei care sunt manastirile de la Meteora, cele aflate inca in stare de functionare – fiindca altfel, cu tot cu ruine, sunt vreo cincisprezece. Caut sa-mi regasesc pasii pierduti, drumurile de “ieri”. Mai intreb la un colt de strada o vanzatoare care aseaza mai bine la expozitie o superba velinta armaneasca, tesuta cu maiestria de secole. Nu, nu intreb de pretul acesteia, nu mi-ar ajunge economiile facute cu greu pentru excursie! Incerc sa aflu unde-i magazinul paplui Vasili – si mi se spune ca strada nu-i departe.

Intru in magazin si nu-l mai recunosc, in patru ani a fost redecorat complet. Ma tem sa nu fi gresit – si o intreb pe stapana, in greceste, de magazinul pe care il caut. “Aici este”, raspunde ea. “Vasili, fata asta a mai fost pe aici si te-a tinut minte de s-a intors!”

De dupa niste haine de blana scoate capul, curios, batranul. Parca in memoria mea mai imbatranise cu cativa ani, pe cand, in realitate, succesul in afaceri l-a intinerit. Fiindca se vede ca a avut succes in toti acesti ani! Ma priveste intens, incercand, zadarnic, sa-si aminteasca de mine. Doar prin pravalia aceasta s-au perindat mii de oameni intre timp!

Ma apropii de el cu caseta in mana, si rostesc in armaneste: “Eu nu v-am uitat. Cand promit ceva, ma tin de cuvant! V-am promis caseta armaneasca cu formatii din Bucuresti, v-am adus. Formatia se numeste Gramostea.”

Auzind de caseta, isi aminteste de fata aceea din Romania care vorbea si greceste, si armaneste. Zambeste fericit ca nu l-am uitat, si ma invita sa iau loc langa el. Sotia lui ne aduce, mie si prietenelor mele, cate o portocalada. Traditionala ospitalitate armaneasca!

Fetele se uita la toate minunatiile din magazin, in timp ce paplu Vasili imi povesteste micile noutati despre cei pe care-i cunoscusem data trecuta si ma intreaba cum este in Bucuresti, daca am mai fost la vreo adunare aromana…

N-am mai fost demult pe nicaieri, si o recunosc deschis. Cenaclului “George Murnu” i-am pierdut urma prin anul 1992, nici nu mai stiu daca se mai tine pe undeva; la baluri n-am mai ajuns de cand mi s-au maritat prietenele cu care ma duceam… Dar la nuntile lor da, am fost!

Imi termin portocalada, in timp ce paplu Vasili si sotia lui ne ofera vederi si mici daruri. Trebuie sa ne despartim de amabilele noastre gazde, ne grabim sa prindem autobuzul spre Meteora.

Ce maini maiestre, cu ce posibilitati tehnice, au putut, in zorii celui de-al doilea mileniu, sa cladeasca salas Domnului pe cele mai abrupte si mai plesuve stanci ale Pindului? Atat materialele de constructie, cat si constructorii, iar apoi locuitorii manastirilor, au fost transportati multe secole de-a randul cu cosul tras de scripeti. Abia de curand au fost sapate drumuri pieptise si trepte in piatra, pentru a facilita accesul vizitatorilor, in era turismului.

Vizitam Manastirea Sfantul Varlaam – micuta si relativ noua, din secolul al XVI-lea – si Marea Meteora, o manastire cu adevarat impresionanta.

Inainte de a ajunge la ea, dupa ce am urcat deja o multime de scari, ne inchinam cuvios la o troita si rasuflam putin. In jurul meu, fetele mai au putere sa comenteze; eu nu!

Un calugar batran, cu parul si barba fuior, ne aude si vine spre noi: “Sunteti din Romania, nu-i asa?” “Da, si dumneavoastra?” “Nu, eu sunt veriot! Dar in tinerete, am fost in Romania!”. Ne-a binecuvantat pe toate si ne-a daruit cate o iconita. Eu am ramas la urma, dornica sa mai discut cu el. “Am avut si eu in facultate un profesor veriot. Stiu ca Veria este cetate mare armaneasca”, adaug dupa aceea in aromana.

Calugarul zambeste, i-am facut o surpriza. Vorbeste frumos romana literara, fiindca a invatat liceul in limba romana, dar se bucura ca stiu armaneste si ca ii povestesc despre viata culturala existenta… Imi spune ca are 85 de ani – ii poarta bine… “Daca mai vii prin Grecia, ar trebui sa vezi si Veria”, ma sfatuieste in final. Ehe, daca as putea, as vizita eu toata tara, dar cum?

Deocamdata, ne continuam urcusul spre Marea Meteora. Da, dupa popasul in acest colt legendar al Vlahiei Mari, incarcat de istorie, in cuibul de viteji farseroti de care se temeau pana si turcii, am inceput sa escaladam Pindul drag al lui George Murnu, indreptandu-ne spre alte orizonturi spirituale – spre o lume in care nu se mai vede fluturarea flamurei alb – albastre, ci a alteia galbene, religioase. Oare in sufletele oamenilor, acolo, mai flutura si alta? Cea a stelei, sora a soarelui, care a stat martora rasaritului si apusului prea multor imperii?

Ziua a trecut pe neobservate, plina de personaje, locuri si intamplari interesante. Suntem din nou in autobuz, strabatand distantele in sens invers. De data aceasta suntem singurii pasageri pana la Trikala, unde se mai urca vreo doi. Soferul este simpatic. Si el ne intreaba de unde suntem si, la randul lui, afirma cu mandrie ca “e vlah”. Mandrie, de altfel, nesustinuta si prin invatarea limbii materne! “Imi pare rau acum ca n-am invatat armaneste”, mi se destainuie Costa, “acum imi dau seama ca era important. As fi putut sa ma inteleg si cu romanii, si cu italienii… Bine ca tu vorbesti greceste!”

De ce oare nu ma mai mir? Fiindca atat in calatoria de “ieri”, cat si in cea de “azi”, am intalnit prea multi ca el… Are o caseta cu melodii aromane, pe care o pune, spre disperarea fetelor, auzind ca si eu sunt curioasa s-o ascult – insa cuvintele sunt in limba greaca! Recunosc, de bine, de rau, “Armana” si “Vanghelita mea”. Lui Costa, muzica ii place, imi da impresia ca ar vrea, parca, sa se ridice de pe scaun si sa traga hora. Da, si mie mi-ar fi placut sa-l vad in capul horei, si pe mine langa el, cred ca este un dansator bun… Ca si cum ar fi cel mai important lucru, il intreb daca stie sa danseze “paidusca”. (Oful meu, ca eu tot nu reusesc sa invat, cand se schimba ritmul, ma incurc. ) “Sigur, si celelalte dansuri!”

Care va sa zica, o picatura din sufletul neamului i-a ramas….

Ii povestesc despre drumul de dimineata si despre samariotul caruia i-am dat o caseta. Imi spune ca-l cunoaste, si o sa-i ceara caseta, s-o asculte. “Iti dau adresa, sa-mi trimiti si mie o caseta armaneasca, sau doua!” I-am promis ca-i trimit, si ma voi tine de cuvant – poate n-o va asculta singur, ci si cu alti armani care mai stiu sa vorbeasca limba lor… Imi scrie adresa si, in acelasi timp, o citeste cu voce tare, sa fie sigur ca-i inteleg scrisul: “Aghios Gheorghios Farsalon…”

“Pana la urma”, intreaba una dintre fete, “il cheama Costa sau Gheorghios?” “Nu, mai, satul se cheama Sfantul Gheorghe al Farserotilor! N-ai mai pomenit in Grecia sate cu nume de sfinti?” “Ba da… Si chiar ii trimiti casete, doar asa, fiindca ti-a cerut?” “Da, am promis doar!” “Tot nu inteleg… In fond, n-ai nici o obligatie fata de el…” “Oare totul pe lumea asta se face din obligatie? Fac ceea ce simt eu ca trebuie – sa spal, eu, romanca, atat cat pot si cum pot, pacatele atator armani care au uitat sa mai fie armani si nu le pasa!”

Cum sa-i pot explica ei o poveste veche, din adolescenta – despre Kira Iorgoveanu, una dintre apostolii culturii armanesti, pe care o admiram enorm si cu care am avut ocazia sa discut, fata in fata, despre “fantana neamului” care incepuse sa sece… Era cu cateva luni inainte de plecarea ei definitiva in Germania – si prin ceea ce-mi spusese atunci, mie si celorlalte prietene care ma inconjurau, imi lasase si mie, intr-un fel, fantana mostenire…

Am strabatut si alte drumuri cu fantani secate de mult, cai pe care nu se mai auzeau versurile lui Nusi Tulliu:

“<Ehei!> in munte striga

Frumoasa sarcaceana

Si caprele se urca

Agale, in poiana.

La stana pacurarii

De dansa tot vorbesc,

De blonda sarcaceana

Toti bacii-nnebunesc.”

El strabatuse odinioara toata zona, pe vremea cand sarcacenii inca mai vorbeau un dialect armanesc… Acum, eventual, mai recunosc ca sunt sarcaceni – dar atat…

Drumul trece prin comuna Velestin, odinioara armaneasca. Nu ne putem opri, insa banuiesc cum arata acum – doar am auzit, atatia ani la rand, de Buna Vestire, in discursuri comemorative, ca Rigas Velestinlis Fereos este grec (ca si Karaiskakis si alti luptatori ai Eteriei) incat, daca n-as sti eu adevarul, mai ca as crede…

Ajungem la Volos, un oras superb, aflat la ingemanarea muntelui cu marea. Muntele Pilio, obosit de fosnetul padurilor si clinchetul izvoarelor, parca ar vrea sa se transforme el insusi intr-un izvor si sa se verse in imbratisarea Egeei – care acolo, la tarmul golfului Maliakos, este cand albastra, inspumata, plina de valuri care te imbie la harjoana, fie verde, transparenta, lasandu-te sa urmaresti piruetele delicate ale meduzelor infoiate si inaintarea de balet argintiu a diferitelor specii de pesti.

Deasupra orasului, cateva biserici frumoase stau chezasie intre cer si pamant, in favoarea celui din urma…

Dar sarcacenii nu mai sunt decat istorie. Ei sunt acolo, pretutindeni si nicaieri, fiindca fiecare copil are cel putin o strabuna ca cea cantata de Nusi Tulliu. Iar postul de radio din oras isi incepe emisia, dimineata, cu o melodie armaneasca pe care am auzit-o si eu candva. In versiunea aceea, frumoasa sarcaceana raspundea, in final:

“Eu pe Gioga o sa-l iau,

Cu el o sa ma marit!”

Varianta greceasca vorbeste de trei flacai din Volos, care au furat-o pe Anula sarcaceana…

Parca nu ma mai mir atat de mult nici de faptul ca “toate cantecele sunt populare grecesti” … in anumite interpretari … oportuniste! Si cat de mult adevar rosteau batranii la cenaclul “George Murnu”!

Ne intoarcem spre Lamia, cetate care aminteste de legendele trace ale balaurului care strajuia aceste locuri si se prefacea uneori in fata, pentru a seduce calatorii, pe care-i ducea sa-i devoreze in salasul ei.

Drumul serpuieste in continuare prin defileiele muntilor, spre Livadia. De ce oare am convingerea ca, odinioara, localitatea se chema Livedz?

Acum, da, este intrutotul greceasca… Iar pe masa cu casete a unui vanzator, alte “cantece populare grecesti” din zona care includ… desigur, “Pedia tis Samarinas” si “Vlaha ap’tin Karpenisi”. Ce rost ar mai avea sa am alte comentarii?

A venit autobuzul si am pornit spre o intalnire cu alti munti ai Pindului, martori ai civilizatiilor stravechi.

Trecem prin Arahova, despre care am auzit, de asemenea, ca odinioara era asezare armaneasca. Nu stiu cati mai vorbesc acum armaneste – si, dupa atatea experiente dezamagitoare, parca nici nu m-ar roade curiozitatea sa aflu. Ma multumesc sa admir, din autobuz, oraselul de oameni gospodari, micut, insa dichisit. Pravaliile expun tipare de cas si cergi maiestrit tesute, sa apere de frigul de la munte, fiind, in acelasi timp, si decorative.

Soferul autobuzului nostru isi cunoaste bine meseria, altfel nu l-ar putea manevra cu atata indemanare pe strazile inguste, in panta. Ma mir cum de n-a “reusit” sa-l parcheze in vreun magazin! Daca as deschide fereastra, ar fi suficient sa intind o mana ca sa iau din rafturile pravaliilor orice.

Si la Delfi face aceleasi manevre, localitatea fiind construita dupa tipare identice cu Arahova, pe vremea cand nimeni nu se gandea ca va ajunge un autobuz pe acolo.

Coboram, pregatindu-ne pentru intalnirea cu Pythia. Daca umbra ei mi-ar aparea in fata, as intreba-o despre soarta armanilor; dar cine stie daca as avea destula tarie sa-i si ascult raspunsul fara sa mor de inima rea…

Sorb apa rece, limpede, din legendara fantana a Castaliei. De acolo beau si muzele, odinioara; macar de mi-ar da inspiratie sa pot scrie cu har tot ceea ce am simtit in calatoria prin Vlahia Mare!

In apropiere se inalta doi importanti colti de Pind, unul de vreo 2450 m., celalalt de 2550 m.:locuinta traditionala a muzelor, Parnasul, si muntele Giona, botezat asa in cinstea cine stie carei june farseroate. Poate ca oile care pasc pe pajistile lor mai stiu povesti cu celnici mandri…

…Toate drumurile prin Grecia duc, bineinteles, spre Atena, si nici noi nu facem exceptie. Pe la jumatatea drumului dintre Livadia si Atena, trecem prin Avlona, iar eu, fara sa gasesc oraselului vreo calitate estetica deosebita, imi amintesc ca, odinioara, a fost punct strategic al luptelor armanesti. Cola Caratana astepta cu nerabdare ca din Avlona sa porneasca o noua miscare de aparare a latinitatii farserotesti:

“Mos Andona, mos Andona,

Cand vor trage din Avlona?

Tot astept, nu pot sa mor…”

Nu, din Avlona nu s-a mai tras de mult, batranii s-au plictisit asteptand si au pornit spre Imparatia Nestiuta. Odata cu ei, a secat fantana si pe aceste meleaguri…

Cetatea multimilenara a bufnitei sacre, Atena, face parte din alta poveste – cea a unui jurnal de calatorie clasic prin Ellada, patria zeilor – insa pe strazile inguste ale cartierului Plaka, un vanzator de suveniruri ne-a vorbit armaneste, spunandu-ne ca este din Edessa si ca – lumea e mica! – are neamuri la Constanta.

Si cum, pe lumea aceasta, orice vis isi are trezirea, orice lucru un inceput si un sfarsit, intr-o buna zi a trebuit sa strabatem Vlahia Mare din nou, in sens invers, spre cetatea ce poarta numele surorii imparatului Alexandru cel Mare, lasand in urma Campia Thessaliei.

Din nou intram in trecatoarea Tembi si privim, pe munti, cateva turme de oi si capre. Oare pastorii or fi armani? Se prea poate, Cola Caratana spunea ca Olimpul cel odinioara populat de zei a fost, dupa aceea, multa vreme salasul celnicilor…

“Munti peste munti – catre zare.

Sub vanturi – molcom, parca nalta cantare.

Munti, ce se plang in rastimp,

Se plang si se cearta,

Ca veacul cel vechi, din Olimp,

Fiind fost nearmanesc – nu si-o iarta?”

Pe noi, Olimpul ne-a intampinat invaluit in neguri, cu o caciula de ceata eterna, de care am inteles ca prea rar se desparte si in cele mai insorite zile de vara. Odfata cu el, parca ne luam ramas bun si de la vacanta noastra frumoasa, si de la toate locurile si persoanele intalnite.

Am aruncat o ultima privire de ramas bun spre plaiurile Pindului si armanamea din Grecia – spre romanii cei mai din sud de Dunare – nestiind cata vreme cei din nordul Dunarii ii vor mai putea regasi ca frati intru limba si cultura traco – latina.

M-a cuprins o tristete cu mai multe fatete, printre care si dorul de Vlahia Mare de odinioara, cea cantata de Nusi Tulliu si de alti poeti – fiindca, privind un fuior de fum iscat pe un munte, imi amintesc de versurile lui, care ilustreaza pe deplin situatia actuala:

“In dragul nostru Pind

Se-nalta fumul sus

Caci arde vatra noastra

Si graiul ne e dus!”

august 1999