~Adrian Dinu Rachieru : Şi totuşi Mioriţa

Două recente „broşurele“ (cum se mărturiseşte, cu excesivă modestie, alcătuitorul lor, nimeni altul decât eastâmpăratul profesor câmpulungean I. Filipciuc) ne provoacă, iarăşi, admiraţia. Şi, consecinţă, ne obligă să le semnalăm – măcar – în acest colţ de pagină, uimindu-încă o dată. Şi regretând, pe de altă parte poetul cu acelaşi nume, parcimonios, şi-a părăsit (oare?) uneltele, slujind cu devoţiune alte (frumoase şi înalte) cauze. Fiindcă Biblioteca Mioriţa, editură la care admirabilul Ion Filipciuc face de toate (îngrijind ediţii şi legând texte, împărţind apoi cu generozitate darurile) ne face bucuria de a trimite publicului cititor, şi el în retragere, copleşit „binefacerile“ tranziţiei, două splendide titluri. E vorba, întâi, de Lăcrimioarele învăţăceilor gimnaziaşti, volumaş apărut – cum prea bine se ştie – la Cernăuţi, în 1866, „cu tipariul lui Rudolf Echardt“, găzduindu-l două producţiuni (zic unii) pe privatistul M. Eminoviciu, alăturându-se junimii întristate moartea lui Arune Pumnul, „prea iubitul profesoriu“. Dl Filipciuc a avut inspiraţia de a repune în circuitul public (presupus restrâns, placheta fiind trasă – bănuim – un tiraj confidenţial) chiar varianta princeps, respectând grafia epocii. Poate că nişte lămuriri, contextualizând importanţa gestului, ar fi fost binevenite. Oricum ne grăbim să-l felicităm pentru iniţiativă. O a doua apariţie ni-l readuce în atenţie pe Vasile Posteucă, un poet (şi prozator) uitat despre care cititorul român obişnuit „nu ştie mai nimic“. Într-o solidă Postfaţă (Pribeag şi teafăr, iconar...), dl Filipciuc aduce informaţiile trebuitoare, sprijinindu-se, îndeosebi, pe materialul documentar pus la dispoziţie de ziaristul Ion Creţu din Cernăuţi. Ediţia de faţă reproduce textul princeps Catapeteasmă bucovineană, cu schiţe semnate de Nicolae Petra (aşa cum apăruse placheta în 1963, în Mexic). Poemul testamentar, întins pe 30 de pagini (vorbesc de prima ediţie, care – să reţinem! – nu menţionează editura sau tirajul) ne îngăduie o apropiere târzie de marele bucovinean, aici inchizitorial şi profetic, convins că „Golgota ta luminează Cuvântul“. Calvarul bucovinean devine, astfel, cântec de izbăvire, cum şi observă, în chip conclusiv, dl Filipciuc. Cum spaţiul nu ne permite să insistăm, trimitem pe cei doritori la consultarea acestei proaspete apariţii: Catapeteasmă bucovineană, un strigăt îndurerat şi, vai, neauzit, aflând despre autor că a debutat în Junimea literară (în 1932) şi a susţinut un doctorat despre opera lui Rilke, trei decenii mai târziu, la Toronto, înhămat la toiagul pribegiei. Şi-a încrustat sufletul, zice frumos Ion Filipciuc, în pagina cărţii, împlinindu-se în exil. Dar o bună ediţie critică, adunând textele risipite de acest cărturar fără noroc, rămâne o datorie a viitorimii. De acord, dar cine să o facă? Poate chiar harnicul profesor câmpulungean. Recitit astăzi, iconarul Vasile Posteucă conjugă, din „depărtări înlăcrimate“, durerea şi speranţa şi ne propune, peste ani, un veritabil manifest politic. Recuperarea lui, făcută cu acribie filologică şi rigoare critică dă seamă despre o voce a exilului care s-a încăpăţânat să rostească tunător adevărul românesc, încrezător că neamul „se va ridica din morţi“. Iar dl Filipciuc, cu strădaniile sale eroice, confirmă un mai vechi diagnostic al lui Radu Mareş: da, harnicul câmpulungean, neobositul animator „trăieşte într-o himeră“. Bine ar fi să ne molipsim şi noi, într-o lume cinic-pragmatică de această dulce povară.