~Cezarina Adamescu: „Sfinţi şi eroi“

Efigia lui Ştefan cel Infinit în lirica istorico-religioasă a lui Emilian Marcu

Emilian Marcu: „Atlet moldav“, Editura Augusta, Timişoara, 2003

E de prisos să amintim aici că acela care nu-şi iubeşte ţara nu  o merită. A-ţi cunoaşte şi a-ţi cinsti neamul, e mai mult decât o datorie civică, dar e datoria cea mai sfântă a omului, care, pe oriunde l-ar purta paşii, se reîntoarce, fie şi cu gândul ori cuvântul, ori lacrima, de unde a plecat şi, mai devreme sau mai târziu, dă glas acestui simţământ mistuitor care se numeşte dragostea de glie, ce nu poate fi înlocuită, cu nici o alta. Dar cum s-o iubeşti dacă nu-i cunoşti rădăcinile?

Într-aceasta ne conduce glasul poetului, ferm, răspicat şi cald totodată, de o sensibilitate uluitoare, cu inflexiuni  şi un vibrato care ating fibra sufletească mai mult decât toate pohtele lumeşti la un loc. Sentiment vetust, desuet, cui îi mai pasă, de vreme ce arcuşul se-nstrună în chip miraculos, cu unduiri şi scrâşniri ca de tunet sau ca potopul antediluvian răpăind deasupra bagdadiei, câte nu face o mână măiastră prinsă-n inelul de cununie al Cuvântului sacru?

Logodna şi nunta cu neamul, cu patria, leagă mai abitir decât 99de funii, ba şi de odgoane marinăreşti, şi ţine, nu până la trecerea la cele veşnice, ci, până dincolo de fruntariile vieţii şi ale morţii.

Între Dumnezeu şi neam –ce punte îngustă, cât statul de om, cât statul vertical cu mâinile întinse în lături, în formă de cruce, cât statul întins cu ochii spre cer şi inima prinsă în fire nevăzute de ţărână.

„Legea morală din noi şi cerul înstelat deasupra noastră” – două lucruri menite să-l uimească peste măsură pe Immanuil Kant, să ne aducă aminte, ai cui suntem, de cine aparţinem fizic şi spiritualiceşte, de unde venim, şi, mai ales, încotro ne ducem. O parte în cer, cealaltă-n ţărâna de unde ne-am întâmplat a ivire în lumea aceasta, care, fără istorie, ne-ar părea atât de străină! Şi dacă, din nefericire, ne-ar lovi amnezia şi ne-am trezi brusc într-o altă ţară, (nu îndrăznesc s-o numesc patrie decât pe una, cea în care m-am născut şi ţărâna căreia o calc) – şi dacă, am uita drumul spre casă, dintr-un instinct atavic, paşii ne-ar duce tot acolo, în locul de unde survine fiinţa, în matricea care ne-a devenit leagăn. Pentru că nu există român fără „sentimentul românesc al fiinţei” – după expresia lui Constantin Noica.

Din uger de lut nesătul se naşte fiinţa, alăptată cu lacrimi, sudoare şi sânge, arareori cu lapte amestecat cu mierea iubirii de ţară, nutrind pe cel bun, pe cel rău, nevinovat şi plin de prihană, deopotrivă. Şi roata se-nvârte, uneori în gol, alteori se împotmoleşte iar în rarele cazuri, o ia singură la vale într-un vârtej de nestăvilit, purtând om şi căruţă, în prăpastie.

Generaţie de generaţie se adapă din fluviul istoriei, „marele fluviu care îşi adună apele” – după expresia unui dramaturg român. Şi acesta nu seacă, ci creşte învolburat sau limpede, năvalnic, cu zăpoare şi poduri de gheaţă, cu anafoare puternice care înghit evenimente şi oameni mai ceva decât acele black haules. Ceea ce rămâne e scris pe răboj cu sânge şi părţi sfârtecate din trupurile martirilor, ale luptătorilor pentru neam sau pentru bucăţica de glie, muncită, bătucită cu palmele crăpate în care înfloresc răni, precum macii, cu tălpi scorojite şi cu negrul de sub unghiile cu care ţăranul râcâie conştiinţele urmaşilor.

Şi astfel, prind rădăcini în cuget, efigii nemuritoare, cum este aceasta a domnitorului Cel Mare şi Sfânt, Ştefan cel Infinit, din neamul Muşatinilor.

Fiii şi fiicele ogoarelor, neam de răzeşi stând la căpătâiul istoriei cu sapa şi coasa-nverzite de grâul dintotdeauna acelaşi, păzindu-şi rădăcinile, păzindu-şi izvoarele şi baladele şi doinele şi trilurile de ciocârlii şi stejarii – stăpâni pe meleag.

Cu dorul celor plecaţi între genele umede, cu memoria degetelor însemnând cu o cruce pâinea rotundă, crăpată la mijloc, cu miros îmbietor şi frântă-n răspântii pentru călătorii flămânzi, fii de domnitori şi de clăcaşi, de truditori ai pământului, stăm azi reazem la zidul Istoriei care se clatină. Îl sprijinim cu sudoarea şi lacrima, cu sângele inimii, cu umbra-ne, cu plânsul pruncilor în leagănul de sub ulm. E zidul nostru de apărare, pus la fruntarii, şubrezit uneori, dar niciodată prăbuşit, pentru că se reazemă pe spinări şi uneori pe umeri de oameni cu dragoste sfântă, evlavioasă faţă de pământ şi cu frică de Dumnezeu.

Prin volumul Atlet moldav, autorul aduce un prinos de cinstire personalităţii istorice care a marcat destinul Moldovei în veacurile  al XV –lea şi  la cumpăna cu cel de-al XVI-lea.

Cu purpura cuvântului, Emilian Marcu încropeşte un chip, o efigie, o columnă de sunete tăiate-n diamantul ideii, a acelei personalităţi emblematice pentru istoria neamului, care a fost şi a rămas Cel Mare şi Sfânt, Atletul moldav, nu prin virtuţile fizice, omeneşti în definitiv, ci prin sportivitatea şi vioiciunea minţii, a inimii şi a spiritului, prin virtutea vitejiei şi a eroicităţii, izvorâte din dragostea de ţară şi de poporul său.

Timpul toarce istoria pe un caier de pulbere. Dar ţara nu e demnă totdeauna de trecutul ei, pentru că nu şi-l asumă. Altar fecund e dragostea de pământul însudorat de sângele celor căzuţi la datorie.

În canonul stabilit de Timp, de cele mai multe ori de veacuri, anumite scrieri vor fi păstrate în racle de argint suflate cu aur şi încrustate-n însemne heraldice, întărite cu sigilii domneşti, cu peceţi şi cu vulturi de pază, locuitori doar pe steiuri şi pe steme. Pentru că aceste scrieri dau mărturie, cu mâna pe cruce, pe stindard şi pe inimă, de faptul că, român fiind – datoria sfântă este de a-ţi cinsti neamul şi voievozii.

Pentru Emilian Marcu „Cuvântul tainic” e o „rază-n cinstire” şi noi,  „Luăm din el lumină-ntru Hristos” ( O rază-n floare…).

Fixând arealul, „Sfânta/ Moldovă colţ de rai ceresc”, poetul îi îndeamnă pe urmaşi: „S-alegem loc de pomenire-n veac,/ S-alegem în poiană loc de pomenire” – pentru cinstirea Voievodului Sfânt care, aidoma Meşterului Manole, le cere zidarilor: „Şi-n locul sacru ce a fost găsit/ Să se înalţe sfântă zidărie/ Din piatră de bazalt şi de granit/ De-a pururi să facem temelie.// S-alegem loc de pomenire-n veac/ S-alegem în poiană loc de înveghere,/ Altare de lumină pentru leac/ Să înălţăm cum datina ne-o cere.// Iar lumânarea picurând lumini/ Acolo unde-i loc de pomenire/ să ocrotească înflorinzii crini/ Ce luminează litera-n Psaltire” (Loc pentru sfântă înălţare).

Imediat, autorul proiectează, ca-ntr-o imagine contre-jour, figura Voievodului Luminat, Ştefan cel Infinit, cu rădăcini adânci înfipte-n glia moldavă şi cu braţele  ridicate spre cer. Şi paloş şi sabie şi buzdugan  se prefac în crini, gata să înflorească. Mâinile se-nfrăţesc şi se-ncunună în rugăciune, ochii se înalţă spre cer. Ruga lui e testamentară: „Eu Ştefan, Voievod din mila mea/ Supus mă las jertfit în măreţie./ Aprindeţi candela, la Putna, cu o stea;/ Moldova-mi fie-n moarte cununie.// În haine lungi de rouă şi de mirt/ Brodate-n borangic de mâini uşoare/ Să mă-mbrăcaţi să fiu primit/ Drept Domn de ţară-n lumea viitoare// (…) Şi las Moldovei hatul împlinit/ Iar voi să-l apăraţi fără sfială.// Eu printre îngerii din cer/ Mă tot  întorc şi dau de ştire/ Că dacă-n candelă e ger/ Lumina ei este-n Psaltire.” (Ruga lui Ştefan).

O viziune poetică încărcată de simbol, e cea a petrecerii din această lume a Voievodului, la ceasul „când se luminează zarea-n clipa rară”. Dintru început văzut într-un sobor de îngeri care duc în sfânt alai „trupu-mbrăcat în smirnă şi aloe şi în ceară/ Al celui devenit gură de rai”. Şi, spune poetul: „Şi-n locul sfânt în care-i aşezat/ O candelă eternă-l înlumină/ În furia pământului intrat/ Tu îl primeşti cu bunătatea ta divină.// Şi schiturile toate câte-au reuşit/ Din bunătatea lui să fie ridicate/ Îi sunt, în drumul către tine, tainic mirt;/ El sieşi nu şi-a ridicat cetate.// Că el prin tine Mire-a devenit/ În nunta care fi-va ca să vie/ Când în lumină îmbrăcat în schit/ Se va întoarce-n sfântă cununie.// Şi schiturile toate câte s-au zidit/ Îl preaslăvesc şi lumii îl arată/ Cu umbra îmbrăcată în argint/ Iluminând ca lumânarea cea curată.” (Se luminează zarea…).

În lirica sa, nu de puţine ori, Emilian Marcu îl invocă în rugăciune pe cel proclamat Sfânt, ba mai mult, îi cere să facă o minune pentru Moldova sa: „Ferice-i calea ce-o călătoreşti/ Când mari cântări te-mprejmuie anume/ Tu Ştefane  prin lumile cereşti/ Mai fă acuma pentru noi minune.// (…) Lumina lunii prindă-n chingi tăcut/ Un clopot clătinat precum pe val o arcă,/ Ferice-i calea ce-o călătoreşti/ Că nu de vii Moldvova-i mai săracă.// (…) Şi pune-n hatul ţării legământ/ Şi-adună-ţi, iar, fiii toţi acasă/ Că toate nedreptăţile de pe pământ/ Ca un blestem pe umeri ne apasă.// Mai lasă Putna singură un veac,/ În grija sfinţilor ce-o au în pază/ Şi-adună-ţi fiii ce-n Siberii zac/ Şi să ne fii, prin veacuri, sfântă rază.// E timpul când de tine ne e dor/ Că eşti şi Drept şi Sfânt în primenire/ Pune la Putna odor lângă odor/ Şi fii pentru Moldova iară mire.” (Rugă).

Autorul subliniază în mai multe rânduri în acest volum, faptul că Ştefan cel Infinit e veşnic alături de răzeşii lui, din mijlocul cărora nu a plecat niciodată. Umbra lui odrăsleşte şi oamenii îl simt şi îl văd cum stă  şi acum pavăză la fruntarii. El e pretutindeni, rămas în apa dulce a fântânii, în iarbă, în frunza de cetini, în bruma razelor dintâi, în lumina cărţii, în oasele rămase de câmp, în ctitoriile lui, după numărul bătăliilor purtate: „Fântânarii sapă-n umbra lor, curata,/ Duce Ştefan ţara-n palmele lui mari./ Tot săpând, de sete, o fântână-i gata,/ Umbra lui e apa care-ncepi s-o cari.// Buzele-nsetate de pământul ţării/ Se adapă-n taină ca din mirul sfânt./ Crucea e izvorul care ne-mplineşte/ Şi întregi ne ţine, veşnic, pe pământ.// O lumină caldă candela-n tăcere/ Ne îmbracă-n zale şi-n armuri de gând,/ Duce Ştefan ţara şi mereu ne cere/ Să-i cinstim dorinţa întru legământ.// Fântânarii sapă-n umbra aburind de rouă,/ Frunza-n cetini plânge, iată, princiar./ Voievodul este grâul care plouă/ Cu lumină caldă printr-un bob de jar.// Duce Ştefan ţara prin troianul vremii/ Veacurile-n ceruri tot mai groase sunt/ Şi din umbră-şi face nerostite denii:/ Pavăză ne fie pururi pe pământ.” (Călătorie magică).

Ştefan îi este neamului arhiereu, dar şi „sabie şi cruce-n vâlvătaie”.

În Rugă pentru Ştefan cel Mare şi Sfânt, autorul îl invocă astfel: „Tu neamul meu îl ţine tot mai strâns/ Unit prin veacurile viitoare.” Prin aceasta, autorul este un mijlocitor pentru ţara sa la Sfântul şi Marele Voievod: „Şi nu-i întoarce spatele când greu/ De geruri blestemate se-ncovoaie/ Cu busuioc şi cetină de brad arhiereu/ Să-i fii şi sabie şi cruce-n vâlvătaie.// Iar îngerii în flori de busuioc/ Să intre-ncet ca pentru-mbălsămare/ Parfumul lor să-şi facă-n grabă  loc/ Şi scut să fie-n veşnice hotare.// Doar clopotul şi toaca spre-nserat/ Să ne adune întru rugăciune/ Popoarele de frunze s-au surpat/ În taina necitită-a unei rune.// Tu neamul nostru-l ţine tot unit/ prin veacurile care pot să vină/ Că toate rănile-n pământ au înflorit/ Şi-ncet, din, din ţintirime, dau lumină.// Doar clopotul şi toaca-n zori de zi/ Ne-adună-alai în casa princiară./ Cu busuioc şi cetină noi vom veni/ Să ne-mbrăcăm în jertfă pentru ţară.”

Şi, adevăr grăieşte Poetul: „A trecut din viaţă drept în mit/ Umbra lui de veacuri vie-i pe sub ţară.”(Mai întâi).

Dar cea mai pregnantă prezenţă a Domnitorului se simte la Putna, unde el a devenit VEŞNICIE şi este, spune autorul „forţa noastră tutelară”: „Îl văd la Putna stând în aşteptare,/ În inima Moldovei ca-n pridvor/ Pe Ştefan, Ştefan Domnul nostru Mare/ Punându-şi sabia în haturi drept zăvor.// (…) Îl văd pe Domnul sprijinind pridvorul/ În inima Moldovei ca-ntr-un pat/ Şi ascuţită-n sânge sabia-i zăvorul/ Pe hatul ce drept lege l-a lăsat.// Şi nins de veacuri viaţa-i este slavă/ La Putna în pridvor îl ştim în ţară/ La Putna stând în inima moldavă/ Să nu se scurgă Putna înafară.// Să nu alunece precum un râu subţire/ Ce curge nevăzut pentru urmaşi./ La Putna Ştefan stă cu-a lui oştire,/ Cu oastea lui de brazi şi păltinaşi.// Să nu-i alunece din mână hatul/ El sabia şi-o pune chezăşie/ Şi sub priviri cuprinde-ntreg înaltul/ Şi e la Putna Ştefan veşnicie.” (La Putna).

Alături de Neam, Sfântul Voievod se arată în chip tainic: „Greierii-l plâng şi ni-l aduc în gând/ Şi frunzele de cetini învaţă să-l respire.”

„Aprins de gânduri intră-n calendar/ În zilele de viaţă dătătoare/ La Putna-n candelă domnescul dar/ Se-arată lumii-a mistică iertare.// El ca de Paşte-i lacrimă pe noi/ Lumina îl îmbracă-n haină groasă/ Până la întâlnirea de apoi/ Să ne tot fie-ntre altare casă.// Îl respirăm cu lacrima din zori/ În ziua pregătită spre-nviere/ Aprins de gânduri şi de reci fiori/ Lumii se-arată-n tainice mistere.” (Cămaşă de lumină).

Atâta încărcătură emoţională e de natură să mişte până şi pietrele.

Un domnitor sfânt, intrat în calendare, devenit „crez curat”, dar şi „fulger pus pe hat”: „De dimineaţă ca-ntr-un fel de cin/ Să ne-mbrăcăm în lacrima lui sfântă./ Aprinsă-i candela la Putna unde lin/ Miresmele dau buzna-n clopote de nuntă.// Alaiul tot de veacuri pregătit/ Pe cer se-arată-n clipa seculară/ Aprinsă-i candela la Putna. În sfârşit/ Crestează Ştefan hat de dreaptă ţară.// Şi nici un neam nu poate alunga/ Zăvorul tras din sabie pe glie./ Aprinsă-i candela la Putna cu o stea/ Că Ştefan este pentru ţară veşnicie.” (Aprinsă-i candela…).

Altă oară, întâlnit în hrisoave, Domnul Ştefan „poartă hatul ţării-n mână/ Cu un fel de pietate, ca pe-un prunc dumnezeiesc/ În mari cară de lumină Ştefan trece şi se-nchină/ Ducând hatul ţării-n braţu-i tot din osul cel domnesc.” (Prin hrisoave Domnul Ştefan).

„Prin creneluri fără nume capătă puteri cuvântul/ Capătă-nţelesuri clare hatu-n ape străjuit/ Şi un lan de greieri cântă  de aude Ştefan Sfântul/ Şi ne-arată-n manuscrise hatul ţării neştirbit.// Umblă Voievodul Ştefan până umbra lui dă-n floare/ Şi se scrie printre pietre de atâta adevăr:/ Prin hrisoave Domnul Ştefan caută de-avem hotare/ Scrise precum el le ştie, pe înalte porţi de măr.” (Prin hrisoave Domnul Ştefan).

Reînvierea figurii  viteazului – şoptită de codri – chiar după 500 d ani la Războieni este edificatoare pentru urmaşi: „Spun codrii iată-l pe Ştefan cel Sfânt/ Iată-l măr înflorit, iată-l fântână,/ Iată-l trimiţând ploaia de oaste duşmană-n pământ/ Numai cu o singură mână.// Spune iarba, iată aici a călcat/ Cu talpa al Moldovei Domn Mare/ Ce şi după cinci sute de ani de victorii/ Este veghe sub ţară şi zid la hotare”. (Războieni).

În Elegie cu Ştefan cel Mare şi Sfânt (I), „Soarele aduce cu sine/ Cuvântul Voievodului, ca un măr” : „Da-va în floare câmpia acum/ Şi paşii Voievodului, uriaşe cuiburi de lăstuni/ Către patru zări deodată vor rodi,/ Oasele eroilor veghea-vor fecundarea seminţelor/ Şi cum grâul prinde putere/ Şi cum şarpele încet se face lumină.// În fiecare dimineaţă soarele aduce cu sine/ Chipul Voievodului, ca un măr,/ Peste Moldova îşi leagănă pleoapele/ Şi este de cinci secole zbor.”

În Elegie cu Ştefan cel Mare şi Sfânt (II) – autorul îl vede pe Domnitor: „O biblie română este-n toate/ Imaginea lui Ştefan pe pământ/ Şi nici o hartă nu ne mai desparte; / E ideal de ţară Ştefan Sfânt. (…) O biblie imensă el ne este/ În graiul nostru scrisă-n veci de veci./ E idealul care ne uneşte:/ El ţară a zidit prin Sfinte legi.// Acolo-n candela de priveghere/ Stă Ştefan în altarul marii ţări/ Şi ne veghează tainic şi ne cere/ Uniţi-vă români din patru zări.”

Autorul evocă nu numai efigia Voievodului moldav, dar şi locurile de biruinţă: „Aici, oasele luptătorilor se făcură mesteceni,/ Vocea lor adiere de vânt,/ Părul, iarbă, s-a întins peste dealuri/ Până unde şi acuma mai paşte/ Calul Domnului Sfânt.// Şi numele locului şi numele lui/ Poartă prin secoli semn de izbândă./ Valea Albă la primenirea zorilor/ Deodată se  face colindă.” (Cântec pentru Valea Albă).

E atâta frumuseţe şi taină-n versurile lui Emilian Marcu încât nu poţi să le ignori, pentru că ele se lipesc de scoarţa cerebrală, de suflet, de fiinţă. Metafora e vie, proaspătă, curată, inedită şi ea respiră-n strofe, aidoma unei fiinţe. „O candelă de iarbă şi de vânt/ Îşi tot trimite-n cer lumina ei curată/ Iar vieţile de pe pământ/ Intră în clopote şi-ncep să bată.// Icoanele prelunge în amurg/ Pe chipuri zugrăvite-n aşteptare/ Se fac pe sub  biserici rug/ De lacrimi calde întru sărbătoare.// La Putna în biserica de seu,/ De os curat cioplit cu dibăcie/ O candelă de iarbă şi de vânt/ Lumina şi-o trimite-n veşnicie.” (O candelă de iarbă…)

Există şi Imnul lui Ştefan cel Mare, cu o forţă de penetrare în conştiinţă şi cu un verb edificator. De asemenea poemele care au ca temă biserica, clopotele, mănăstirea, zidirea, sihăstria, alte locuri sfinte, munca  ţărancelor „zidind sfinte odoară” – sunt pline de miresmele metaforei şi a altor figuri de stil folosite cu măiestrie, tocmai în scopul  de a trezi simţământul, atât de neglijat azi, al dragostei de glie, de neam, de limbă, de datină.

„În ochiul bourului cerul a căzut/ Şi două pajure îi sunt întru veghere,/ Au  înflorit icoanele-n sărut,/ Umbra-i rotire caldă-ntre unghere// Fiara din munţi de neguri şi furtuni/ Ca un blestem tomnatic iese-n lume/ Mieii hulpavi de ugerul prea plin/ Sub blană simt cum se preschimbă-n turme// Şi laptele cu cer şi cu blestem/ Ia foc mocnit sub spuza feciorită/ Şi clopote cu limbile de lemn/ Se-mbracă-n miere-n haina alămită.// Sunetu-i plâns de ochii-mpărăteşti/ Că bourul a-nvlăstărit pecete/ Şi vulturul în gheare ducând peşti/ Este în sunet lacrimă şi sete.”(Clopotele).

Inedită este şi legenda alegerii locului de zidire a schitului Sihla: „Lăcaşul sfânt pe munte s-a-mplinit/ Cum se-mplineşte lacrima sub pleoapă/ Când roua-n zori arde pe flori de mirt/ Şi rana din izvorniţă se-arată.// Iar unde-a fost sortit pentru altar/ Magii sfioşi au pus spre pomenire/ Piatră cerească şi în sfântul dar/ S-au îmbrăcat  în tainică mindire.” (Sihla).

Este evocată în acelaşi chip emoţionant, trecerea la cele sfinte a Domnitorului: „În raclă de-argint în straie împărăteşti/ L-au îmbrăcat şi l-au trimis la Hristos;/ Se deschiseseră, iată, marile porţi cereşti/ Şi Domnul era un  mort atât de frumos./ (…) Trupul Voievodului devenise ca munţii Carpaţi;/ Granit era peste ţară şi-n temelie”.

Dar, cel mai important lucru e că, şi după cinci veacuri, „iată, memoria lui şi-acum ne-adună”. (Memoria lui ne adună).

Autorul a inserat, în aceeaşi tonalitate  un foarte frumos Colind pe răni.

De remarcat, faptul că, fără stereotipii de limbaj, de formă, de stil, într-un volum atât de impresionant, Emilian Marcu găseşte totdeauna metafora, sintagma, figura de stil potrivită simţământului autentic, ardent, genuin, de dragoste de neam şi de glie. Şi drept e că, acest volum, parţial ori total, ar trebui să intre în manualele de istorie, de limba română, de civism, de morală şi, în chip deosebit, de religie.

Munca ţăranului pe câmp şi în gospodărie, în propriul ogor, este sfinţită de ritualul frângerii pâinii, care reiterează Taina Sfintei Cuminecături, înfăptuită de Iisus Hristos la Cina cea de pe Urmă, astfel, pâinea căpătând valoare de simbol liturgic: „De genunchii lor umflaţi de bătături/ Burduşiţi cu răni şi multă trudă/ Frâng în taină pâinea că  înfometate guri/  tot aşteaptă ritual făcut de a sa rudă// Bucăţile-mpărţite în egale părţi/ Frăţeşte ca-ntr-o sfântă cununie/ Le pune-n mâini ca-n lacomele hărţi/ În care îşi citesc grâu-ncolţit a bucurie// Cruce îşi fac în cele patru zări/ Şi se îndestulează cu al pâinii saţiu./ E frântă pâinea între ei adeseori/ Tainică împlinire-n cosmic spaţiu.” (Frângerea pâinii).

Aşezând îndeolaltă evocarea efigiilor memorabile ale neamului cu gesturile fireşti ale ţăranilor care-şi îndeplinesc trudnica lor muncă, precum pe un ritual sacru, Emilian Marcu sugerează continuitatea, perenitatea, dăinuirea acestui neam dârz şi cumsecade în aceeaşi măsură, care nu pregetă să moară pentru ţară, dar al cărui suflet se frânge până la os,  în faţa unui boboc ce stă să izbucnească. Şi această plămadă ciudată de gingăşie şi asprime, doreşte Emilian Marcu s-o scoată la iveală, privitor la efigia ţăranului român.

Şi întru această imagine apare chipul Poetului însuşi: „Un murmur de apă, acesta sunt eu,/ Lumina curată mă-nfaşă spre seară./ Clopotul lunii are limba de seu,/ Toaca-n ecou e o turtă de ceară.// (…) Hainele, pe rând, se îngroaşă la-ncheieturi,/ Lumina curată mă-nfaşă în noapte./ Sunt rostit prin o mie de guri,/ O mie de guri se-ngemănează în şoapte./ (…)/ Un murmur de apă, de frunză-n alint/ Sunt acum cu toate-ale mele./ Mi s-au încheiat cu un fir de argint/ Pleoapele unse cu lumină de stele.” (Un murmur de apă…).

Foarte expresiv este prinsă şi efigia femeii ţărance „zidind sfinte odoară”: „Trudind din greu la prapuri în amvon,/ Cu sfintele odoară ce umplu casa mare/ Din borangic şi in şi cânepă iau ton/ Şi clopotul şi toaca din plânsele fuioare.// Cămăşi de nuntă, zale de război/ Trudesc pe rând   în serile

cu lună,/ Şi în fuiorul tras din caier înapoi/ Feciorii morţi în lupte şi-i adună.// De plâns nu-i plâng că lacrimile lor/ Le torc şi le-mpletesc în haine iar/ Să-i poată îmbrăca pe cei ce vor/ Din leagăne în bătălii să sară.// Trudind din greu la prapuri şi la vis/ Tărăncile zidesc sfinte odoară/ Şi-n fiecare rană ele-au scris/ Cu lacrime curate de fecioară.// Şi-n taina-au pus din mângâierea lor/ Esenţe tari să fie leac de bine./ De-atâta trudă au uitat că mor/ Din câte-o stea mai vin spre  ne ţine.” (Ţărăncile zidind sfinte odoară).

Dar mai presus de toate, Icoana Maicii făcătoare de minuni, apare: „În purpură albastră precum cerul/ Maica Fecioară se îmbracă pentru noi/ Şi unde-a fost să se-mplinească-atunci misterul/ Lumina a învlăstărit în frunze de aloi.// Nimic, nici umbră, nici de foc rostire/ Nici furii ce-au jertfit mulţimi de prunci/ N-au-stăvilit divina-ţi împlinire:/ Maică Fecioară-n jertfă când te-arunci.// Minuni tu faci că tu eşti o minune,/ Darul divin trimis să ne unească/ Sub semnul crucii când va fi să sune/ Goarna-nvierii-n curtea-mpărătească.// Icoana ta cu harul tău ne-mbie/ Şi ne aruncă-n roi de pe pământ/ Să fim cu Mirele la cununie;/ Mirele tragic să-i jertfim cuvânt.// În purpură albastră precum cerul/ Cu tine ne-mbrăcăm la Putna  în amvon/ Şi unde-a fost de s-a-mplinit misterul/ Mărturisim întru Hristos divinul son.”

Cu asupră de măsură şi mai presus de sfinţi, Icoana Maicii Domnului este preacinstită de autor, în rugi pioase în care îi aduce prinosul: „În mătănii ca-n portaluri de chiparoase,/ Ca în ziua dintâi învelită-n tămâie/ Porţile către tine – rugile le desferecase,/ Pururi mireasă maică a noastră Marie.// În cercevelele cerului în domnescul alai/ Icoana ta ne străjuie şi ne-adună./ Cuvântu-n extaz precum bobul de pai/ Ţie îţi împleteşte dumnezeiască cunună.” (Cuvântul, o aşteptată-mplinire).

Experienţa mistică trăită-ntre ziduri de schit este covârşitoare pentru autor, şi ea îi dăltuieşte pe chip aura păcii şi a înţelegerii rostului pământesc întru împlinirea celui ceresc. „E pace-n mănăstire şi-n gândurile toate/ Că roiul de albine în zumzet dăltuit/ Cuvintelor dau viaţă şi taină, bunătate,/ Toaca-n amurg aduce ecoul de argint.//(…) În clopote tăcerea păgânii-i înfăşoară/ Pe împlinita cale cuvintele au rost./ Că toţi copacii lumii suspină-ntr-o vioară/ În jertfa lor supremă se-ascunde-o zi de post.// E pace-n mănăstire şi-n gândurile toate/ Dar buzna-ntre tropare ecourile reci/ Cuvântul prinde viaţă şi taină, bunătate/ Şi rugile de ceară-s cântate de dieci.” (E pace-n mănăstire).

Chipul mamei este, de asemenea, icoana poetului, într-un superb şi  emoţionant sonet: „Azi nici umbra nu te-ncape/ Când pe chipul tău a nins.// Maica mea de brumă toată:/ Grâu curat, tu, maica mea/ Mierea lacrimei deodată/ Mi te-arată într-o stea// Cu lumină-n lumânare/ Ceară fără taină-n crin/ Maica mea eşti înserare/ Eu în umbra ta mă-nchin..// Maica mea cu grâu pe pleoape/ Tu-mplineşti pe-albite ape.” (Maica mea).

Voievodul cel Mare şi Sfânt, Ştefan – este pe rând, în viziunea lui Emilian Marcu: steag, candelă, biserică, Psaltire, reazem la hotar, ascet, Mire, idealul Marii Românii, Biblie română, „Chipul voievodului – ca un măr”, zbor, fântână. El este „Domn întru eternitate”. Este „veşnic început”. „Şi crucea lui Hristos îţi este scut/ Şi pavăză prin secoli pentru glie./ De veacuri cinci eşti veşnic început/ Şi tot de-atâta timp eşti veşnicie.” (Mesteacănul culcuş de mit).

Ştefan este cel care „-n hatul ţării brazdă de granit,/ Credinţă semeni pentru fiecare” (Mesteacănul culcuş de mit).

La Frângerea mileniului, efigia Voievodului cel Infinit apare mai vie ca niciodată: „O cumpănă pe cerul înstelat/ Mileniu-n două-a frânt peste fântână/ Pe căile cereşti ca-ntr-un palat/ Intră Ştefan cu crucea într-o mână.//  Cealaltă sabia o trece în priviri/ Şi îngerii se clatină-n orbite./ Băi de lumină-l scaldă şi subţiri/ Din lumânări îşi toarnă-n taină pe-oseminte./ (…)/ El poartă-n pleoape-acest pământ mănos/ Ţara aceasta cu lumină în privire/ Şi îngerilor ne vesteşte-ntru-Hristos/ Că în botez ne ia mărturisire.// O cumpănă pe cerul înstelat/ Mileniu-n două-l frânge ca pe-o pâine/ Pe căile cereşti ca-ntr-un palat/ Intră-n Ştefan şi vrea să ne adune.”

Emilian Marcu avansează ideea că Ştefan a intrat în istorie, având un „magic rost”: „Nu i-a fost lui rostul în zadar/ Cum n-a fost tăcerea scut să-i fie./ A adus mireasă lui Hristos în dar/ O biserică în sat spre sfântă cununie.” (Magicul rost). Iată cât de firesc se împletesc Istoria cu Viaţa şi cu Biserica.

Voievodul se arată ochilor minţii Poetului, nu o dată, în întreaga lui măreţie: „În giulgiu curat îmbrăcat, în giulgiu curat/ iluminând dinspre stelele în mişcare/ mi te arătai printre fluturii de noapte,/ mi te arătai ca un bici de foc brăzdând cerul.// (…) Mai curat ca un pom înflorit,/ Mai curat ca marea-nspumată,/ în giulgiu învelit mi te arătai./ Era miezul tăinuitului ev,/ cearcăn incandescent în pleoapele tale/ iluminând precum lacrima mi te arătai/ şi eu căutam cărările veşnice./ În giulgiu-nvelit şi-n parfumul cel roz,/ preafericit iluminând dintre stelele în mişcare/ mai curat ca pomu-nflorit/ mi te arătai prin lumile viitoare.” (Căutam, înspre tine, cărările veşnice).

Sentimentul iubirii de neam şi de istoria lui frământată, răvăşită de valuri şi furtuni, transpare şi în poemul: Când a fost să plece Domnul: „Când a fost să plece Domnul/ Pe câmpiile cereşti/ Codru-şi întrerupse somnul/ Luna tremura-n fereşti// Lacrima pe cerul gurii/ Toată sarea din comori/ Şi-o lăsa. În grabă furii/ Sfat făceau de două ori.// Când a fost Ştefan să plece/ La arat pe câmp ceresc/ Era lumânarea rece/ Cu lumina-n cin domnesc.// Buciumele buciumară/ Zi şi noapte ne-ncetat/ Zimbrii dezveleau sub ţară/ Seu-n candelă-ngheţat.// Când a fost să plece Domnul/ Jale mare-a a fost în ţară/ Codru-şi întrerupse somnul/ Vulturi se-nveliră-n ceară.// Ouăle-n  cuibare toate/ Au dat ghes a împlinire/ Când a fost să plece Domnul/ Cronicarii-au scris Psaltire.// Lacrima pe cerul gurii/ Mai sărată decât sarea/ A-mplinit tăcerea urii/ Şi-au tot plâns munţii şi marea.// Când a fost Domnul să plece/ Purpura pe cer s-a-ncins./ Frunza-n codru îl petrece/ Şi în candelă a nins.”

Şi aici se vădeşte măiestria şi capacitatea autorului de a grada emoţia estetică în versuri precum: „codru-şi întrerupse somnul”; „ luna tremura-n fereşti”; „Buciumele buciumară/ zi şi noapte neîncetat/ Zimbrii dezveleau sub ţară/ Seu-n candelă-ngheţat.”

Apoi: „Cronicarii-au scris Psaltire” şi „Când a fost să plece Domnul/ Purpura pe cer s-a-ncins/ Frunza-n codru îl petrece/ Şi în lacrimă a nins”.

Bucuria, emoţia, evlavia ating punctul maxim când Se-ntoarce acasă Ştefan: „Se-ntoarce-n grâne Ştefan ca semnele uşoare/ Sub semnul crucii sfinte e tainicul chezaş/ Deschideţi larg fereastra ca fiece ninsoare/ Ştefan se-ntoarce-n case să-şi caute sălaş.// E iarba-n clopot ninsă de îngereşti alaiuri,/ Mitropolii de brumă sub grâne-au înflorit.” Deschideţi larg fereastra în toate-aceste raiuri/ Se-ntoarce-acasă Ştefan sub clopot de granit.”

Foarte expresiv este surprins portretul Voievodului în poezia Poruncă domnească: „Mereu a fost în zale îmbrăcat/ Şi-n luptă şi la nuntă şi-n odihnă/ Pavăză-a pus în fiecare sat/ A pus în porţi o cruce de lumină.// Iar rugile le-au scris dieci-n lemn/ Cu grea poruncă toate să se ştie/ Şi-n luptă s-a zidit ca-ntr-un blestem/ Apoi s-a-ntors la rugă în chilie./ (…) Mereu în zale şi mereu pornit/ Nu cunoştea odihnă fără de dreptate/ Pavăză-a pus în haturi de granit/ Şi-a vrut ca-n zale să fie dus la moarte.// Monahii toţi şi clerul de sub zări/ I-au dus porunca la îndeplinire/ Şi l-au zidit în rugă şi-n cântări/ Şi zalele i-au fost cămaşă de nuntire.”

Iar plecarea sa, plânsă de popor în dangătul clopotelor, nouă zile şi nouă nopţi – e tulburătoare, fie şi acum,pentru cel care citeşte şi ia aminte, încât, parcă iei parte la trista ceremonie: „Nouă zile clopotele-au plâns/ Cu cântarea lor desferecată/ Dând de ştire satelor că-i dus/ Ştefan dus de-o lacrimă curată.// În căţuie-a tainiţă prin veac/ Curg oloaiele făr-de-ncetare/ Stelele-n clopotniţă se fac/ Toate ceară pentru lumânare.// Nouă zile şi-ncă-atâtea nopţi/ Clopotele-au plâns să dea de ştire/ Că pe-un car cu patruzeci de roţi/ Sfântul a trecut în nemurire.//  Lung alai de preoţi şi mireni/ L-au jelit la Putna în tăcere./ Deşi-n miez de vară frigu-ncet îl cerni/ De tristeţe îngheţau albinele în miere.// Stelele-n clopotniţă căzute/ Deveniră ceara pentru lumânări/ Bourul îngenunchease-n munte/ Ştefan era lacrimă pe zări.// În căţuie-n tainiţă prin veac/ Curseră oloaie fără de-ncetare/ Tronul Ţării era mai sărac;/ Ştefan era-n jilţ de-nsingurare.”

Aidoma înţeleptului Solomon, Domnitorul îi cere lui Dumnezeu, nu bogăţie, nu îndurare „ci-nţelepciune/ să pot zidi ceea ce-am început/ Să las Moldovei mele o minune,/ O navă-mpărătească pe pământ.” Şi-ntr-adevăr, nava împărătească – Biserica – prefigurată  în zid şi în Trunchiul Mistic al lui Hristos, în toate mădularele sale, dar şi în pânzarul moldovenesc, au rămas mărturie peste veacuri.

Istorie şi contemporaneitate, trecut şi prezent,  împletite precum colacul în vatră, frământat de mâinile trudnicelor ţărance. Şi toate acestea, conduc la un singur cuvânt: DĂINUIRE: „Pe roata pâinii Ştefan intră-n sat/ Şi veacu-l viscoleşte în  ogradă/ În turle clopotele bat/ Chiar dacă-s căptuşite cu zăpadă// (…) Pe roata pâinii-n împletit aluat,/ Colacul copt de sfântă cununie./ Ştefan cel Mare-n fiecare sat/ Intră curat ca lacrima-n pustie// Şi casele lumină prind în cuibul lor/ Cum înveghere prind a bucurie/ Cu-aluat pe mâini femeile-n pridvor/ Lacrimi de grâu îşi şterg de pe bărbie// Iar clopotele bat necontenit/ Că buza fierului începe să se-aprindă/ E Ştefan al Moldovei veşnic mit/ Şi de lumina lui e busuiocul încolţit la grindă// Pe roata pâinii Voievodul intră-n sat/ Şi veacu-l viscoleşte în ogradă./ Toată Moldova-n ceară s-a-mbrăcat/ Să-şi vadă Domnu-n haine de zăpadă.” (Pe roata pâinii).

Iată şi o ultimă ipostază a  lui Ştefan cel uns cu mir: „De frig se lasă iată, vămuit/ Ştefan cel uns cu rănile la soare/ Femeile din sat l-au dus la schit/ Pe-un braţ de iarbă, în mistice ponoare.// L-au înfăşat în praporii de grâu/ Nu l-au lăsat s-alunece pe ape./ În oasele lui reci era târziu,/ Lumina candelei atâta de aproape.// Colacii unşi cu miere şi cu ou/ Iluminau la prapori ca la nuntă./ Ştefan cel miruit de Dumnezeu/ În casa de sub deal acum se mută.// Roua-n mindire luminând uşor/ Ştefan cel uns cu rănile la soare/ Şi-o prinde-n pleoape. Trăitor/ Pe-un braţ de iarbă pleacă la culcare.// Femeile plângând l-au ridicat/ Sub praporii iluminând din stele/ Şi fluturii de rouă peste sat/ L-au primenit de lacrimile grele”.

Şi aici autorul a avut viziunea unui Hristos, uns cu mir de  femeile mironosiţe.

La rândul ei, Moldova e „leagănul curat de veşnicie”. Şi: „Secole din pâclă-au înflorit/ În copaci, în luturi şi-n zăvoară,/ Îmbrăcând Moldova-n al său mit/ Prapori de lumină  te-nfăşoară.” (Putna).

„Pământ de legendă” – Bucovina şi istoria ei zbuciumată este şi ea evocată de Emilian Marcu: „Bucovină – pământ de lumină ce doare.” (…) „Pământ de legendă sprijinit de durere/ Pământ râvnit de-mpăraţi şi tirani./  Bucovină, în limbă nu se poate face tăcere/ Nici chiar după două sute de ani.// Între râuri cuvântul ca apa-i lumină/ Şi se-nsămânţează din graiul acesta latin/ A noastră Eternitate eşti tu – Bucovină/ Chiar dacă atâta de tragic ţi s-a intrat în destin.” (Pământ de legendă).

O lacrimă de sânge pare că varsă poetul în parafraza poeziei  eminesciene, semn că istoria se repetă. Şi aici avem certitudinea unui adevărat Cântăreţ al neamului român şi al istoriei sale. Aici apare ideea că Ştefan poartă o coroană grea de spini.

Aceeaşi idee de sfârtecare a hotarelor ţării este reiterată în poezia Cu pământ în raniţă, scrisă în formă de baladă. Un dialog între soldatul de roşiori din alt veac, este pretextul pentru a arăta prezentul imediat şi starea actuală a lucrurilor: „-Un’ ţi-a fost rostul să mori/ Măi soldat de roşiori?// -Au, au, au, lâng-un cireş/ Hatul să nu mai dea greş,// Au, au, au, lâng-o tulpină/ hatul să-mi fie lumină// Au, au, au, lângă cel râu/ Hatul să mi-l pun drept brâu./ Hatul-n trupul meu se zbate/ Că-s tăiat pe jumătate./ Hatu-n mine se închide,/ Cine jumătate-mi vinde?//Cine nu cunoaşte mila/ Şi-mi ia hatul cu de-a sila?// Stâlp rotat îmi este vorba,/ Braţ mi-e hatul de Moldova./  Râu-mi este trup şi sânge/ Hatul s-a mutat şi strânge.// Măi soldate din alt veac/ De ce ne-ai lăsat sărac/ De ce-n tine n-ai ascuns/ Hatul care ne-a fost smuls,/ Hatul luat fără regret/ De pe hărţi din cabinet,/ De pe hărţi, la întâmplare,/ Cu graniţe de vânzare?(( Au, au, au, cum nu te doare/ Hatul tras peste picioare/ Ce şi-acolo întru moarte/ Te-a-mpărţit în jumătate?”

Biserica, precum o fiinţă este nelipsită în lirica lui Emilian Marcu.  Atmosfera pioasă de pace şi rugăciune este surprinsă în biserică, transfigurată pe chipuri de sfinţi, dar şi peste credincioşi: „Har prinde-n icoana din pereţi/ Şi busuiocul-n taină amiroase/ Că de departe fulgere-n săgeţi/ Blând învelesc albirea de pe oase// Pocalul mic pe buza ca de fulg/ Zăpada o primeşte-n tainică-mplinire/ Şi cei de la icoană nu ajung/ Sărută sfinţii numai din privire.// Casa se umple stup cu ruga lor/ Când în  genunchi, când lujere-n vibrare/ Îşi tot zidesc înspre icoane zbor/ Că lacrimile-s grele de mirare.// Har prinde-n cui icoana pe sub nor/ că mirul chiar puţin, e pentru fiecare/ Să se sfinţească-ntreg acest popor/ Oloiu-n candelă să ardă pe altare.// Lumina ei să împlinească drum/ Şi busuiocu-n taină să se prindă/ Că de departe al tămâiei fum/ Roadă să dea în lemnul de la grindă.”(Trudă).

Biserica Albă din Baia – este zugrăvită liric în metafore admirabile: „Înaltul cerului cu stelele-n sclipire/ Se-apleacă-ncet pe albul varului sticlos./ Roua cuvântului se-aprinde în Psaltire,/ Chivotul plin de lacrimi e prinos.// Întregul fulger în grabă-nvlăstăreşte/ În ocniţele căţărate tot mai sus./ Cu mir se lasă-nnobilat, sfios, pe creste/ Vulturul singur, rănilor supus.// Zăpezi or fi? Genunchi-s de zăpadă,/ Albul primeşte-n sine-ntregul Univers/ Cu lacrimi calde îngerii-n livadă/ Învaţă pruncii neştiutul mers.// Monahul prins de gânduri şi de treabă,/ Păşind sfios prin albul din chenar,/ Rugi largi îşi tot şopteşte-n barbă/ Şi lacrima i se aprinde pe altar.”(Biserica Albă din Baia).

Mănăstirile, schiturile, ctitoriile lui Ştefan cel Mare sunt  evidenţiate de autor: „E mănăstirea un altar de împăcare” (Sihăstria); „Cât Sihăstria este pe pământ/ Jertfă curată şi sfinţită cupă”.

„Misie cerească a-mplinit se ştie/ Îmbrăcând Moldova cu biserici zeci,/ Însemnând în sate câte-o bătălie,/ Învăţând lumina sabiei în teci.” (Mistică-mplinire).

Dar, precizează Poetul: „Nu ziduri a zidit în hatul dac/ Ci schituri şi biserici şi altare/ Şi pravile dând turcilor de hac/ Şi dreaptă pace pentru fiecare” (Tot învăţând).

Se ştie, alegerea locului de zidire a unei mănăstiri este fundamentală şi ea se face în urma unor viziuni, după ajunare şi post, urmând  semnele oculte, doar de cei vrednici de taină sfântă aflate: „Cât de ales e locul cel ales/ Să poarte-n timp coroană spre veghere/ Şi zimbrii să-l tot împingă-ş şes/ Pe botul mieilor a înviere.// Şi-acolo unde-a fost căzut/ Cenuşa stelei gata de-nspicare”.

Dobrovăţ, ultimul vis al Domnitorului, ultima lucrare pământească, mănăstire rămasă mărturie despre religiozitatea Voievodului: „El duh a pus şi pravilă de rit/ În ultima lui trecere prin ţară/ Şi unde-a fost pământul primenit/ Au coborât convoaie lungi de cară// Şi meşterii cu bardă şi cu dălţi/ La lemn şi piatră au trudit în parte/ Să poată ridica văzduhul între bolţi/ Ca lacrima luminii să se-arate.// Toaca-n păduri a lunecat pe roţi/ Cum fiara lunecă-n capcanele uşoare;/ El Duh a pus în schit la Dobrovăţ/ Şi nu ştia că-i ultima lucrare.// (…) A fost să fie cel in urmă vis,/ A fost să fie ultima-i lucrare/ Şi clopotele drumul i l-au nins;/ Pisania să-i fie scut pe zare.” (Dobrovăţ).

Schitul, alt loc de pace lăuntrică şi acoperiş pentru rugă: „Atât cât poate cercu-a se-mplini/ Dă roadă în stejar şi-n măreţie/ În munţii Rodnei  în început de zi/ Altarul vârstei vorba o subţie// Iar ruga toarce vocea de monah/ În schitul ridicat a împlinire./ Credinţa lui încape-ntr-un copac/ Unde a scris, în taină, din Psaltire.// Şi toate slovele cu viţă împrejur/ L-au ocrotit şi l-au purtat în lume/ Iar schitul dintr-un lemn a prins contur/ Să intre în logodna mistică anume.// Cercul cu trudă-n arbor s-a-mplinit/ Cum se-mplineşte ruga în visare/ În munţii Rodnei, furişat, un schit/ Duce credinţa-n câmp în raclele de sare.// Şi truda toată care a cuprins/ Pustia, grija, slava şi credinţa/ Monahul a vegheat la schitul nins/ Roadă să dea dintr-un copac fiinţa.// Şi slovele cu viţă şi cu har/ De policandrul cerului se-anină./ Lucrarea lui ne este sacrul dar/ Că-n scorbură el şi-a făcut grădină.” (Schit dintr-un lemn).

În Sihăstrie apare figura Părintelui Ilie Cleopa în versuri foarte emoţionante: „Şi-odihnă şi-a găsit acolo sus/ Părintele Ilie întru pomenire/ Când ochii lui, în taină, au apus,/ A înflorit cuvântul din Psaltire.// Sfătos, pios, izvor de bun cuvânt/ În racla lui de rouă-nnobilată/ Cu Dumnezeu el a intrat în legământ/ Că steag, pe munţi, e umbra sa curată.// Iar greierii sălaşu-i primenesc,/ Îl îmbăiază-n cântec şi-n lumină./ Mereu acest alai arhieresc/ Îl preaslăveşte-n imn lucrarea sa deplină.// Lumina-n cuibare de porumbă/ De pe altarul cerului se tot subţie/ Şi-i între îngeri cea mai pură umbră/ În tainic început de lume-n Sihăstrie.”

La fel este evocată figura monahului Ioan din Peşteră: „Ioan din Peşteră ce-i întrupare/ În palidele manuscripte şi-n cântări/ S-a izbăvit întru Hristos spre împăcare/ Sărman monah prins între lacrimi şi mirări.// (…) Curat ca pruncul înfăşat în smirnă/ Şi în oloaiele subţiri în candelă prinos/ Cu clopotele-n cer de gât s-atârnă/ Ca o porumbă-n zborul ei duios.”

Figura monahului Daniil Sihastru – este evocată ca o „firavă lumină”: „Firava-i făptură rugilor se lasă/ Răzvrătit-o clipă, tainic, peste schit/ Daniil Sihastru şi-a zidit drept casă/ Un altar de taină din sfinţit granit./( (…) Daniil Sihastru în mătănii grele/ Împleteşte dorul cu lumini de mit.// Schitul lui, în noapte, candelă-i pe zare,/ Cruce-n cer ridică spre-a ne apăra./ Daniil Sihastru este-n fiecare/ Firavă lumină, dincolo de stea.” (Daniil Sihastru).

Dar, efigia sa luminoasă se răsfrânge şi se prelungeşte în alţi şi alţi Daniili Sihastru, care, în  chilii de taină „îşi fac mormânt din Sfânta ţării humă.”

„Ca un comând tăcerilor să-i fii/ Toamna-n amurg cu struguri în zvâcnire/ Sfinţii părinţi cu rugile-n chilii/ Scriu Sfântă Carte – întru pomenire.” (Trudnică zăbavă).

Piosul duhovnic al Domnitorului este evocat în mai multe poezii: „Clopotul sub lună luminează-n taină/ Îngerii păzindu-ţi racla-n cer/ Ctitorind cu trudă din cuvinte haină/ Daniil Sihastru crucii e străjer.” Şi: „În poveţe a intrat cu gând curat/ Daniil Sihastru ca-n mărturisire,/ Limbile de clopot toate s-au scurtat/ Şi-nfloresc cu grâul în mindire.// (…) Daniil Sihastru în cereşti zidiri/ Cu tămâie umple schitul şi se-nchină/ Şi zăpezile-n cuvânt printre psaltiri/ Îl înalţă-n raclă de lumină.” (Frângerea sunetului).

Cum e şi firesc, Mănăstirea Putna este adeseori evocată de autor, ea fiind leagănul de veci al Voievodului: „Greierii dau buzna-n nobil vis/ Povârnişul palmei iată că-l mângâie./ Candela-n pridvor la Putna s-a aprins/ Şi se-mbracă-n haine de tămâie. (…) Candela-n pridvor, la Putna, foc de seu/ Primeneşte forţa îngerilor în icoană/ Că-s slujiţi de-un sfânt arhiereu/ ce-a-nfrunzit cu cântecul în strană.” (Frângerea sunetului).

„La Putna, brazilor le stă la rădăcină/ Sfântul Ştefan în raclă de eter/ (…) Iar secolele puse pază toate/ Precum prosoapele la lumânare/ La Putna-s strânse-n lacrime sărate/ Că Ştefan este grâul de sub zare.” (Legământ).

Putna este „pavăză de ţară”; „dar stelar”.

Nici Voroneţul nu e mai prejos în cântecul fără vârste, ca un curcubeu peste veacuri, al Poetului Emilian Marcu – dedicat pictorului de icoane: „Meştere, zugrav de cele sfinte/ Tu albastrul cerului îl lasă/ Printre îngeri luminând de-acum-nainte/ Când o lacrimă îmbracă-n vis o casă.// Aerul rarefiat de pe icoane/ Îl mângâie fluturii cu-aripa/ Meştere, zugrav de-adânci canoane/ Nu uita, prinde-n albastru clipa.// Fulgerele-n cer când vor spori culoarea/ Cu tăişul briciului de-argint/ Meştere zugrav, pune-n  odoare/ tot albastrul cerului din infinit.” (Voroneţ I).

De asemenea, Voroneţ II, poem plin de simţire creştină, impregnat de vibraţii născătoare de doruri şi lumini sufleteşti: „E Voroneţul lacrima lui Dumnezeu pe lume/ E casa-n lumânare învelită şi-n mister./ Pădurile se prăvălesc din cer anume/ Să poată duce-alaiul mistuit de ger// (…) E Voroneţul casa noastră strămoşească/ În care Dumnezeu icoanele ni le mângâie.// (…) Acolo pus-a Ştefan sfântă temelie,/ Diecii-au scris pisanii şi adânci scripturi/ Zugravii-au răsturnat peste pereţi să fie/ Tot cerul şi-au sfinţit părinţii cu-a lor guri.// Şi aburul divin găsit-a împlinire/ În harul lor şi-n nobila lucrare./ E Voroneţul lacrimă de mire,/ E casa lui Hristos din fiecare.”

Biserica este aşadar, sinonimă cu jertfa, spaţiu de meditare, spaţiu de contemplare a celor cereşti, spaţiu de tihnă şi pace lăuntrică, spaţiu de visare, acoperiş pentru rugă.

Chipul ziditorului de turle este evocat de asemenea, ca şi cel al zugravului de biserici: „Zugravii câţi vor fi, prin aburul culorii/ Zidească-n rame îngeri din lumini./ Cu magii vestitori să creştinească zorii,/ Albinelor cu miere şi cu ceară să te-nchini” (Testament).

Autorul evocă şi figura diacului care „ctitoreşte sub teascuri de lumină”: „Diac supus tăcerii din cuvânt/ În zori de zi sub cosmică-ntrupare/ Lumina cărţii să ne ţină-n gând/ Că îţi sunt, iată, pleoapele ninsoare.// Amurgul picurând discret din călimări/ Şi-n vopselurile reci îngenunchind a vină/ Mari manuscrise-n mănăstiri, comori/ Tot ctitoreşti sub teascuri de lumină.” (Lumina cărţii).

Şi în poemul Testament, apar figuri legendare de dieci: „Să pună har în slovele curate/ Şi logosul să fie-n carte-ntemeiat./ Toaca-n amurg lumina o desparte/ Când rugul pâinii va-nflori pe sat.// (…) Diecii toţi, zugravii de subţire/ Cu sfinţii se amestecă printre culori./ Las vouă, să se ştie, moştenire/ Să fiţi ca magii înainte vestitori.// Iar logosul să capete-ntrupare/ În cărţile cu mari ferecături/ Şi trup să prindă pâinea pe altare/ Şi trupul să-l cinsteasc-nfometate guri.”

Şi chipul meşterului moldav e surprins admirabil: „Blândeţea legii firii mai întâi/ Îmi este leagăn şi-n desăvârşire/ Piatră de piatră puse căpătâi/ Blând logodind o vorbă de-mplinire.” (Meşter moldav).

Eroul cel tânăr îmbrăcat în cămaşa de purpură – este un alt personaj evocat de autor: „Cămaşă de purpură-şi pune/ Peste râul de rouă şi sânge/ în zori de vară sub Câmpia Română/ Pe trupul învelit în uimire.” Ţăranul cel tânăr este surprins în mai  multe ipostaze  în poeme ca: Zidire; În toropeala de vară, etc. De asemenea, chipul său de bărbat falnic, viguros, este surprins, aşa cum îl zugrăveşte pe pereţii bisericii, zugravul de icoane, în vopseluri groase şi curate:

„Ci sfinţii toţi în piatra din pereţi/ Au fost aduşi cu gesturi cuvioase,/ Nu din Scripturi, ci oamenii răzleţi/ Cu bătături în palme, de la coase.// Zugravii-n taină brâului de sus/ I-au pus vopseluri groase şi curate/ Şi-ncet ţăranii

noaptea au ajuns/ Cu umbrele iertate de păcate.// Un timp s-au tot frecat cu mâinile pe frunţi/ Şi nu ştiau cum de-au urcat pe scară/ De n-au rămas cu oile în munţi/ Sau priponiţi de plugul lor la ţară.// Zugravii taină-au pus şi doldora mister/ Iar un monah cu busuioc în mână/ Pe fiecare-l ridica spre cer/ Doar umbra-i rămânea bisericii stăpână.// Peretele de piatră împrejur/ Era-nteţit cu chipuri de la ţară/ Lumina-n lumânări prindea contur/ Pragu-l treceau în cuibar de ceară.// Iar de subţire meşterii pe-altare,/ Zugravii, prin vopseluri au adus/ Toţi ţăranii liberi în pridvoare/ Şi deasupra brâului bisericii i-au pus.// Umbra lor curată ca de miere/ Lumina-n înalturi până-n depărtări/ Din Scriptură-n calendar prindeau putere/ Şi-n culori intru ca-n sărbători// Drept sfinţi blajini în piatra din pereţi/ Ei, străjuiţi de gesturi cuvioase/ Şi toţi ţăranii liberi, pământeni/ Se înveleau în roua de pe oase.” (Biserică domnească).

Şi alte locuri glorioase ori cu încărcătură spirituală, înscrise un sânge moldav pe hartă, încununate cu efigii de domnitori sfinţi şi martiri, sunt evocate în versul lui Emilian Marcu: Mănăstirea Căpriana, Pătrăuţi, Războieni, Direptate, ş.a. Dar şi chipuri de sfinţi precum Ioan Iacob de la Neamţ, foarte sugestiv surprins, sfânt ieşit la suprafaţă din mormânt şi cinstit cu evlavie de pelerini şi de monahi, iar moaştele lui înmiresmate sunt ca o făclie pentru credincioşi.

Un alt poem este închinat Sfântului Ioan Casian  Romanul. Aducerea moaştelor acestui sfânt este prilej de mare sărbătoare pentru poporul român, pentru că atunci când SFINŢII SE ÎNTORC ACASĂ, este semn că Dumnezeu nu ne-a uitat.

Satul, leagăn, matrice culturală, spirituală este evocat în aproape toate poemele. Cimitirul moldav este în viziunea poetului: „Cimitirul moldav printre dealuri e-un semn/ Ca un manuscris dintr-o carte.”

Clopotul îşi găseşte expresia lirică în nenumărate poeme: „Troparăle-n izvoară dau buzna lângă schit/ În rugăciunile-nălţate-n promoroacă/ De cântec toate clopotele au albit/ Şi lemnu-a odrăslit de sunete de toacă.” (Clopotele ning).

„Satul cu tot alaiul în colind/ Se-arată-n luna curgătoare/ Rătăcind pe dealuri, clopotul/ Sunetul şi-l spală-n zăcătoare.” (Satul tot cu-alaiul în colind).

Poeme admirabile sunt închinate sfintei pâini: Mâini noduroase-aprinse de la răni/ În semnul crucii frâng mireasma toată/ Broboanele de rouă în mătăni/ Frământă aluatu-ntr-o covată.// (…) Pâinea-n surâs cu abur prin  odăi/ Până-n tavan cu busuiocul se-mpreună/ Că mierea luminând din buduroi/ Pe toţi ai casei iată că-i adună.//Maica-nvelită-n rană şi-n zăpezi/ De-această prescură se-apropie-n sfinţie/ Broboanele de rouă din livezi/ Frământă rodul cald cu bucurie.// Copiii, – roată, lângă jertfă-s iar/ Ciopor aduşi de miros şi lumină/ Şi-mbracă-n zori o mantă de răşină.// Pâinea-n surâs cu abur prin odăi/ Până-n tavan cu busuioc o înfăşoară/ Iar maica-ncet se duce la ai săi// Cei care au plecat demult sub ţară.”(Pâinea-n surâs).

„Să pună har în  slovele curate/ Şi logosul să fie-n carte-ntemeiat./ Toaca-n amurg lumina o desparte/ Când rugul pâinii va-nflori pe sat.”

Interesant cum este surprinsă legătura dintre Logosul Întrupat în lume ca să fie Pâine de jertfă pentru om, hrană trupească şi spirituală.

„Iar Logosul să capete-ntrupare/ În cărţile cu mari ferecături/ Şi trup să prindă pâinea pe altare/ Şi trupul să-l cinstească-nflometate guri.”

Este vorba, desigur, de Pâinea cea întru fiinţă.

Grâul încolţit, simbolul jertfei – foarte frecvent element mistic, apare  în poemele: Toamnă moldavă, Corabie de foc, ş.a.

Icoana este nelipsită din lirica acestui poet: „Înalţă voievozii câţi mai sunt,/ Icoanele, din munţi aduse sub mindire.” (Biserica Sfântul Nicolae Domnesc).

Un loc aparte îl reprezintă în lirica lui Emilian Marcu viţa de vie, strugurele, mustul, vinul de jertfă, în poeme precum: Frângerea vinului; Lacrimi, ş.a.

Legenda Vrâncioarei – muma celor 7 fii jertfiţi pentru ţară este reînviată în versuri memorabile. Alte simboluri: mesteacănul, simbol şi el de statornicie: „O, iată cum lumini au odrăslit/ Pe pleoapele de îngeri din icoane,/ Mesteacănul este culcuş de mit/ Că preoţii intră cu rugăciunile-n canoane.”

Bradul – martor la toate evenimentele satului, la nuntă ca şi la înmormântare, este cântat şi el destul de frecvent.

Un poem foarte frumos este închinat Prea Sfântului Patriarh Teoctist (Ungere). Iar alt poem o evocă pe Cuvioasa Teodora de la Sihla.

În fine, Lumina în lirica acestui poet, e prezentă şi pe fruntea soldatului muribund ce scrie scrisoare iubitei: „pe frunte-mi curg lumini mai multe rânduri/ Iubita mea şi dorm pe-un pat eteric”.

Lumina exisă şi-n cele 7 Taine sfinte, şi în alaiul care-şi conduce Voievodul spre lăcaşul din urmă. Lumina e prezentă în „sfintele odoară”, purtate la Putna.

Până şi-n chipul firav al lui Daniil Sihastru. Dar şi în efigia Domnitorului cel Mare şi Sfânt. Lumina se pogoară şi în literele Psaltirii şi în Cuvântul tainic din care luăm „lumină-ntru Hristos”.

Dar şi trupul Voievodului cel viteaz a devenit „stâlp de lumină”. Autorul slăveşte şi „lumina cărţii”. „Lumina crucii” – e de asemenea evocată cu mare evlavie: „Pajura veghind prin cele sfinte/ Te-ocroteşte-n somnul tău imperial/ Cu lumina crucii-n oseminte/ Ne ridici la cer pe câte-un deal” (Răsărire în biserica stelară).

Alteori, poetul spune: „Şi pare-n cer lumina tot mai grea”. Sau: „Mustul luminii intră-n disperare” (Doar tu presimţi).

Lumina îl îmbracă pe voievod „în haină groasă”; ori „în cămaşă de lumină”.

În Sihăstrie, Poetul spune: „Tăcerea ploii-n taină de-a adus/ Întâi şi-ntâi lumină-n calendare”. Şi mai apoi, în aceeaşi poezie: „Lumina-n cuibare de porumbă/ De pe altarul cerului se tot subţie”. Şi imediat: „E tot mai grea lumina în  Psaltire”.

„În Hristos lumina e o sfântă stea”.

„Lumina a învlăstărit în frunze de-aloi” (Mărturisire în faţa Maicii făcătoare de minuni).

Lumina este şi „cuvioasă”. „Lumina logosului dintr-o stea/ Să-ţi împletească drumul spre mărturisire” – spune Emilian Marcu în poezia Pomenire. Lumina e surprinsă şi în sonetul expresiv Întrupare.

Ceara, crucea, altarul, rugile, jertfa, colacul, Logosul, grâul, amvonul, „lacrima sfinţeniei pe case”; potirul, troparele, praporii, apa sfinţită, vinul, împărtăşania, toate se împletesc în sfântă taină pentru a săvârşi Jerttfa-n potir.

Cuvântul – temei şi taină, devine rost şi menire în  lirica lui Emilian Marcu născând emoţii artistice în poemul: Taina-n cuvânt.

Dar cine a spus că poezia cu tentă istorico-mistică este perimată? Dimpotrivă. Atâta fior liric, atâta vibraţie înaltă de gând metaforizat, în toate poemele, încât îţi simţi crescând, rădăcinile, dând vlăstare şi ramuri, îmbobocind, înflorind şi făcându-ţi sufletul ca o biserică de sat iluminat de candela Duhului!

Şi cum se subţie Cuvântul în Psaltire în lirica lui Emilian Marcu! „S-a subţiat Cuvântu-n patrafir/ Cum ruga se subţie pe altoaie/ Şi busuiocu-n grindă-i uns cu mir/ Şi dă mireasmă sfântă în odaie.// (…) Şi-n taina curţii bobu-i pus la loc/ Cuvântul se subţie în Psaltire”…

Şi iată, sămânţa din cuvânt dă roadă într-o explozie superbă de metafore: „E gata de-mplinire sămânţa din cuvânt/ Rodul curat se simte cum fruntea şi-o arată./ Cu teamă păşeşte ţăranul pe pământ/ Şi rănile şi le-oblojeşte-ntr-o covată// Ceara-n făclii se lasă mai subţire/ Prin rănile-nflorite-n buzunar/ Ţăranu-şi poartă casa-n cimitire:/ În satul de pe deal se duce tot mai rar.// E gata de-mplinire sămânţa în cuvânt/ Mustul subţire, gurii, blând se lasă/ Şi de însingurare ţăranul, pe pământ/ Intră-ntr-o lacrimă ca într-o casă.// Mugurul calm sub coardă e-n zvâcniri/ Izvor curat cătând spre suprafaţă./ De mângâiere palmele-s subţiri/ Pruncu-nfloreşte maicilor în braţă.” (Sămânţa din cuvânt).

Cuvinte rare, unele regionalisme, dar şi cuvinte neaoşe, făcând parte din  tezaurul de spiritualitate al limbii române: covătare, apaos pentru parastas, oloaie, maşteră, brăzdarul lunii, „lemn pregătit de nividit”, căţuia cu  tămâie, „Faldul marii sărbători”, „chingă de tămâie”, „cin curat”, „zori de colindare”; ceaslovul, sfânt sobor. Cuvinte cu parfum arhaic care au darul de a ne reînvia dragostea pentru istorie, sunt exprimate în simboluri ca: zimbri, stemă, armură, jertfă, scut, zale, pravilă de rit, convoaie lungi de cară, „ciuberele dospind de-atâta drag”; „butea grea cioplită dintr-un fag”;”sceptrul rugii”; „clopote de iască”; „oştirile de grâu”; hrisoavele; „popor de brazi”; „ferecate Tainiţi şi teascuri de lumină”; „stemă moldavă”; tropane, hotar, temelie, costoroabă, palisadă, herbul curat, pârleaz, ponoare, ş.a.

184 de poeme în 352 de pagini, un  adevărat tur de forţă, nu atât prin întindere, cât prin intensitatea trăirii şi simţirii autentic româneşti.

Printre poemele scrise în stil clasic ori modernist, Emilian Marcu strecoară sonete de o frumuseţe aproape sălbatică, preamărind natura, glia, codrul, muntele, iarba, biserica, sfinţii, voievozii, pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului, preamărind iubirea de om, de viaţă, credinţa în tainele sfinte, într-un elogiu adus meleagului care l-a îndătinat şi l-a statornicit în lume.

Aşa sunt sonetele: Câtă lumină-n candelă; Roua se aprinde; Culegător de ghindă; Tăcerile iau foc; În toropeala de vară ş.a.

Sentimentul mistico-religios împletit cu simţământul istoriei – în chipul cel mai armonios, scot la iveală capodopere de gen, cum rar au fost scrise. Aşa este poezia Zidire dar şi Logosul blând la mielul, şi atâtea altele care ar trebui citate.

Simboluri sfinte, sacramentalii: pâinea, busuiocul vinul, strugurii, odoare, morminte, cimitire, altar, chilie, prapori, cruci, agheasmă, lumânare, sfeşnic, tămâie, pisanie, smirnă, comând, clopotul, toaca, ceara, turla bisericii, colacul, haina albă a neprihănirii de la Botez, purpura jertfei, Lumina în multiplele ei ipostaze, negrul de doliu, grâul îngropat în pământ spre o nouă încolţire, chilia, carul mortuar, năsălia, pridvorul bisericii, prescura, cădelniţa, căţuiul,  strana, izvorniţa,  îngeri, rugă, mir, crucea de lumină, patrafirul – sunt prezente din plin în această lirică istorico-religioasă, încărcată de spirit a lui Emilian Marcu.

Un volum impresionant, copleşitor, nu atât prin format, ori grosime, ci prin spiritul care sălăşluieşte-n el şi care vine în întâmpinarea omului, a creştinului, oferindu-i tihnă, prilej de reflecţie, spaţiu de meditare, pace sufletească, tămăduire şi îmbogăţindu-l cu harurile din belşug, ale Duhului.

Volum omagial, aniversar, comemorativ, dar în chip deosebit evocator al personalităţii covârşitoare a Voievodului, Atlet moldav, s-a bucurat şi se bucură şi se va bucura încă de preţuirea, atât a istoricilor şi a criticilor literari, cât şi a tuturor categoriilor de cititori, care mai au un dram de simţire românească în sânge. El redeşteaptă simţământul adormit, amorţit al iubirii de ţară şi de istorie, ca şi de eroii şi martirii ce şi-au dat viaţa, recâştigând-o în veci,  pentru patrie.

Intensitatea şi autenticitatea trăirii, a „sentimentului românesc al fiinţei” – care îl defineşte, chiar şi după cinci veacuri, sunt de natură nu numai să impresioneze, dar, prin puterea exemplului, să-l răscolească şi să-l întoarcă pe cel rătăcit şi pribeag ( chiar uneori din propria patrie) – pe urmele istoriei, pentru că, acela care nu recunoaşte şi nu cinsteşte istoria, nu-şi merită viitorul.

Şi Emilian Marcu a dovedit cu prisosinţă, nu doar prin acest volum dar prin toată lirica sa, că-şi merită, nu numai viitorul imediat, ar dreptul de a nemuri în Cuvântul pentru care, este gata să-şi dea, fără exagerări de prisos, chiar pe timp de pace, zbuciumata sa fiinţă.

Şi, convinşi fiind că astfel va rămâne – emblemă a cronicarului vrednic – care, anonim şi jertfelnic, şi-a pus pecetea propriului suflet, amestecat cu sudoarea lacrimei, pe altarul Cuvântului, adus cu acest volum drept sfântă ofrandă şi închinăciune.

Şi, aşa cum spune chiar Domnia sa, „cărţile sfinte le-am ferecat în argint/ Întru sfinţirea eternă a neamului meu” (Piatră funerară).

Iată că, de data aceasta, nu le-a ferecat în argint, ci le-a pus la dispoziţia cititorului, spre luare aminte. Galaţi, 4 august 2008

CEZARINA ADAMESCU